O ascensiune de primăvară pe Trescovăţ
A spring upswing on Trescovăț
Dacă vii pe DN57 dinspre Orşova spre Moldova Nouă, după ce ai trecut de comuna Sviniţa şi ai ajuns în vârful pantei, îţi apare în depărtare, printre vârfurile împădurite ale Almăjului, o stâncă singuratică şi golaşă. Acesta este neck-ul vulcanic Trescovăţ, adică un stâlp de lavă solidificată. De câţiva ani încoace a apărut lângă şosea şi un panou precum şi un marcaj turistic spre acest vârf. Dar vârful Trescovăţ este acolo de mai mult timp!
S-a însereat deja de-a binelea când ajungem la viaductul şi popasul turistic Starişte, unde vrem să înnoptăm. Tocmai ce am coborât de la Bigăr, un sat de cehi aflat pe valea Siriniei, unde am fost pentru a finaliza un proiect foto despre etnicii cehi din Banat şi România. Toată ziua am fost biciuiţi de un vânt destul de violent care nu ne-a slăbit nici o clipă. Avem la noi şi cortul, dar tocmai din cauza vântului ce nu s-a potolit încă, am vrea să înnoptăm mai degrabă la pensiunea de lângă viaduct. Primim o cameră modestă, dar călduroasă unde ne putem odihni până dimineaţă.
În dimineaţa zilei de vineri, 4 aprilie 2014, suntem treziţi de alarma telefonului la ora 6:30. Se crapă de ziuă. Un vapor cu turişti alunecă deja pe luciul Dunării în jos. Cerul este acoperit de nori, dar noi sperăm că situaţia se va schimba curând. La ora 7:30 intrăm pe traseul marcat cu un triunghi roşu. Panoul turistic de lângă drum ne informează că traseul ecoturistic are circa 10 km lungime şi poate fi parcurs în 8 ore. După câţiva paşi apar în stânga drumului două case, de unde ies arţăgoşi trei câini şi ne ia în primire. Ne împrietenim însă repede cu ei şi astfel scăpăm nevătămaţi. Lângă aceste case există şi o sursă de apă potabilă, indispensabilă pentru urcuşul pe munte. Continuăm urcuşul domol prin pădure pe un drum bine conturat.
După o pantă scurtă şi abruptă ieşim din pădure şi ajungem la primul loc de popas, marcat cu un panou. Am făcut până aici o oră şi 15 minute. Pe panou se conturează traseul spre Trescovăţ şi este indicat locul unde ne aflăm. Soarele începe să-şi facă loc printre nori, iar ceaţa începe să se risipească. În jurul nostru se deschide o lume de basm. Păsările ne încântă cu trilurile de dimineaţă. Dunărea este încă acoperită cu vălătuci groşi de ceaţă, dar dincolo de ea apar deja vârfurile munţilor din Serbia. De aici înainte nu mai avem drum, ci doar o potecă. Este nevoie de puţină atenţie pentru a nu devia de la traseu în acest punct. Traversăm o poieniţă, lăsăm în stânga două colibe abandonate şi intrăm din nou în pădure.
La 9:30 ajungem la o sursă de apă aflată chiar la ieşirea din pădure. Este izvorul Cozarişte. Nu îndrăznim însă să gustăm din această apă, văzând cât de tulbure este. Este aici şi o bancă, dar... nu este fixată şi nu lipseşte mult să ne prăvălim când ne aşezăm pe ea. Ieşim din pădure, străbatem de-a curmezişul o pantă înverzită şi rămânem agăţaţi cu ochii de peisajul de sub noi. Ceaţa s-a ridicat şi acum se vede clar cursul şerpuit al Dunării. O adevărată încântare pentru ochi şi suflet! După mai multe opriri, ieşim pe o şa, de unde putem să cuprindem cu privirea Dunărea şi în amonte. Aici, lângă ruinele unei colibe, este plasat un alt panou. În faţa noastră răsare maiestuos şi falnic, în toată splendoarea sa, muntele Trescovăţ. Ne aşezăm pentru micul dejun, având în vedere că este deja ora 10. Cu un ochi la munte şi cu celălat la Dunăre, ne savurăm bucatele, învăluiţi de concertul păsărelelor.
După o jumătate de oră pornim mai departe. Urcuşul se accentuează. Durează cam un sfert de oră până ieşim din nou într-o poiană. Nu mai vedem nici Dunărea, nici muntele. Suntem în câmp deschis şi probabil de aceea şi ratăm traseul un pic. Ne ia câteva minute să găsim iarăşi marcajul şi să intrăm pe traseu. Înaintăm pe lângă o casă pustie, dar cu fundaţie solidă. Suntem din nou în pădure şi păşim acompaniaţi de cântecul păsărilor şi cromatica parfumată a florilor. Curând vedem al treilea panou de pe traseu. Suntem foarte aproape de partea sud-estică a muntelui. Avem senzaţia că putem să întindem doar mâna ca să-l atingem. Marcajul turistic ne informează sec: „Sfârşitul traseului ecoturistic Trescovăţ”. Nu se poate! Noi însă continuăm să mergem pe cărare şi... surpriză! Marcajul triunghi roşu merge mai departe.
Natura ne răsfaţă şi parcă aşterne în faţa
noastră adevărate covoare de flori multicolore şi parfumate. Ocolim muntele
prin partea estică şi poteca devine mai abruptă. Urcăm prin pădure şi ieşim
într-o şa împădurită. Aici ne intersectăm cu poteca care coboară de pe
Trescovăţ şi ocoleşte muntele prin partea vestică. Ne tragem sufletul şi intrăm
pe ultima sută de metri. Urcuşul este tot mai pieziş şi avem nevoie de mai
multe opriri. Din această parte, adică cea nordică a muntelui, nici n-am putea
bănui că la capătul urcuşului, odată ajunşi în vârf, ne aşteaptă în partea
sudică o prăpastie.
În sfârşit, suntem în vârf, care este de fapt un platou împădurit. Ceasul indică ora 12:30. GPS-ul nostru ne arată că suntem la altitudinea de 662 m. Ne debarasăm de bagaje şi ne lăsăm mângâiaţi de soarele amiezii. Ceea ce vedem în faţa noastră şi sub noi este magnific. Merită tot efortul! La câţiva paşi în faţa noastră se cască hăul. În depărtare se conturează panglica unduitoare a Dunării pe care se intersectează două barje împinse de două remorchere. Dincolo de ea răsar vârfurile împădurite din Serbia. Vedem foarte bine şi locurile unde am poposit. În jurul nostru, la marginea pădurii, ne înconjoară covoare întregi de flori policrome. După ce ne revenim din reverie, ne apucăm de fotografiat şi filmat. Se vede şi o urmă de vatră, semn că a mai fost cineva pe aici. Inspectăm platoul până la capătul vestic. Aici cresc şi câţiva pini negri de Banat. După o oră întreagă de fotografiat şi admirat, ne aşezăm să ne împrospătăm puterile cu apă şi merinde. Nu ne mai vine să plecăm de aici.
Până la urmă trebuie să şi coborâm. La ora 14:30 părăsim platoul şi începem coborârea prin pădure. Se întâmplă să speriem o căprioară care a ieşit la păscut. Am vrea să ne cerem scuze, dar căprioara a fugit. Din partea aceasta, adică cea vestică, muntele Trescovăţ nu pare atât de spectaculos şi este împădurit. La primul popas, unde întâlnim încă un panou, nu mai găsim marcajul. O apucăm pe un drum care simţim noi că ne deviază mult spre vest şi ne îndepărtează de munte. Marcajul nu mai apare deloc. La un moment dat drumul se transformă într-o cărare cam neumblată, iar în cele din urmă dispare şi cărarea. Orientându-ne după simţul nasului, ne strecurăm printre tufe şi arbuşti şi reuşim să ieşim lângă o colibă situată deasupra şoselei DN57. Observăm în iarbă două broaşte ţestoase. Sunt aşa de drăguţe că ne lasă să le fotografiem. La câţiva metri mai jos mai apare una, mai mare, dar mai timidă. De fapt, sunt animale protejate şi specifice zonei. Se pare că a meritat să deviem de la traseu.
În final, punem piciorul pe asfaltul şoselei cu puţin înainte de ora 16:30. Imediat facem o socoteală sumară şi ne dăm seama că dacă scădem timpul petrecut pe munte (2 ore), întregul traseu a durat circa 7 ore împreună cu şedinţele foto şi pauza de masă. Deci, informaţia de pe panoul turistic nu este tocmai exactă. Suntem aproape de borna kilometrică care indică 9 km până la Sviniţa, ceea ce înseamnă că am deviat cam un km de la traseul marcat. Într-adevăr, după un km ajungem la locul unde coboară de pe munte marcajul, lângă o casă. Aici susură un izvor cu apă proaspătă. Nu ştim însă ce părere ar avea câinele tolănit la umbra căpiţei de fân dacă i-am încălca teritoriul, aşa că ne vedem de drumul nostru mai departe. După încă 3 km ajungem la pensiunea de la viaductul Starişte şi la maşina noastră. Este ora 17:30.
Pentru a ajunge acasă, la Reşiţa, ne deplasăm pe malul Dunării până la Orşova. De acolo, prin Caransebeş, sosim în Reşiţa la ora 21:30. Până să ajungem la Orşova, contabilizăm mai multe trasee marcate sau nemarcate pe care le-am putea aborda în viitor. La viaductul Mraconiei, unde tronează capul lui Decebal deasupra apei, se opresc câţiva motociclişti din Vâlcea, Ilfov şi Bucureşti. Zona este cu adevărat frumoasă şi are potenţial turistic. Dar şoseaua DN57, pe porţiunea dintre Sviniţa şi Eşelniţa, este un adevărat dezastru. Tocmai ce a intrat în vigoare mărirea accizei la carburant de la 1 aprilie. Asta este ceea ce ştiu să facă guvernanţii români: să inventeze impozite noi şi tot mai multe şi să le aşeze pe umerii plăpânzi ai oamenilor de rând. Oare de ce arată acest drum naţional în acest hal, când plătim atâtea taxe împovărătoare? Unde ajung aceşti bani? Cum am putea să promovăm turismul pe aceste meleaguri cu asemenea drumuri?
Munţii Almăjului, a căror latură sudică însoţeşte Dunărea de la Liubcova până la Orşova, nu sunt prea înalţi. Înălţimea maximă este atinsă de vârful Svinecea Mare (1.224 m). Aceşti munţi sunt împăduriţi şi nu par prea spectaculoşi pentru ochii unui turist neavizat. Dar aceşti munţi au farmecul lor specific şi au şi tainele lor. Una din aceste taine este şi neck-ul vulcanic Trescovăţ, un vârf prin excepţie golaş al acestor munţi, care iese în evidenţă în mijlocul altor vârfuri împădrite.
https://www.mcdv82.net/
4 aprilie 2014 Cosmina-Daniela-Vlasta M.