Tunelurile din valea Sodol
The tunnels from Sodol valley
Deoarece suntem chiar în săptămâna dinaintea Paştelui Ortodox şi
hoardele de cumpărători iau cu asalt toate magazinele, simţim nevoia unei
evadări din „civilizaţia urbană”. Nici nu stăm prea mult pe gânduri. În ziua de
joi, 9 aprilie 2015, plecăm spre localitatea Cuptoare, situată la doar câţiva
km de Reşiţa, în direcţia comunei Văliug. În urcare spre Cuptoare, mai ales la
curbe, suntem scuturaţi prin gropile şoselei şi consternaţi ne dăm seama că
toate taxele pe care le plătim pentru drumurile acestei ţări, numai în aceste
drumuri nu ajung! După ieşirea din localitate oprim lângă cantonul silvic
Poiana Bichii. Aici şoseaua ce urcă spre Văliug se răsuceşte la stânga în unghi
de 90°. Mai departe vom merge pe jos, pe un drum forestier spre dreapta. Asfaltul
este plin de praf rezultat în urma noroiului adus de utilajele forestiere. Tot
aceste utilaje sunt responsabile şi pentru starea dezolantă a peisajului din
jurul cantonului. Pe drumul forestier, venind din pădure, apare un grup de
copii cu rucsacuri în spate, însoţiţi de un om mai în vârstă. Presupunem că
este vorba despre o acţiune care face parte din programul „Şcoala altfel”.
În jurul orei 9:40 intrăm în pădure pe drumul forestier. După circa 15 minute ajungem la un tunel prin care circula cândva un trenuleţ forestier. Linia ferată îngustă făcea legătura între Anina şi Reşiţa. Tunelul este în stare bună şi acum (vezi articolul Prin împrejurimile satului Cuptoare). Panglica drumului trece peste tunel. Pomii încă n-au înfrunzit, dar se simte deja pulsul sevei vitale. Peisajul este presărat cu doline. Copacul dominant este fagul. După încă 15 minute ajungem la ruinele cantonului silvic Pin. În stânga un drumeag urcă susţinut. Noi însă coboarâm lin prin dreapta ruinelor, dar nu pentru mult timp. De îndată începem să urcăm din nou. Urcuşul este lin, dar continuu.
Începem să desluşim o voce umană. Imediat vedem în stânga o mică turmă
de capre, păstorită de un cioban. Schimbăm cu omul câteva cuvinte. Ciobanul ne
explică cum ajungem în valea Sodol. Apucăm drumul din stânga şi continuăm
urcuşul. Printre copaci se întind covoare întregi de flori. Ajungem aproape de
culme, la o intersecţie. Drumul forestier coteşte la stânga şi urcă mai
departe. Noi prindem drumul din dreapta care începe să coboare uşor şi se
transformă într-o potecă. În dreapta noastră se cască o vale, dincolo de care distingem
în bătaia soarelui un perete de stâncă.
Din stânga, de pe culme, încep să se prelingă tot mai des firicele de apă care taie cărarea noastră şi se îndreaptă spre valea din dreapta. Traversăm un pârâiaş şi ieşim pe o culme împădurită, străbătură de o potecă. Dincolo de culme se întinde o vale şi apoi urmează alte culmi împădurite. Coborâm puţin şi ne oprim pentru o pauză. Ne alegem unul din puţinele locuri însorite, pe unde soarele răzbate printre copaci. E timpul să ne întărim şi să ne hidratăm. Ceasul indică ora 12:50. E bine la soare, doar că din când în când vine câte o rafală de vânt rece. Pe Semenic încă este zăpadă.
Traversăm din nou pârâiaşul, lăsăm în dreapta poteca pe care am venit şi coborâm accentuat direct în vale. Atingem albia unui pârâu şi continuăm coborârea chiar prin albie. Apa nu este aşa de mare, aşa încât reuşim să ne strecurăm fără să ne udăm. Albia pârâului este îngustă, străjuită de-o parte şi alta de versanţi împăduriţi. Tot sărind din piatră în piatră, ajungem la locul unde pârâul nostru mai primeşte din stânga două firicele de apă. Acum volumul de apă se măreşte şi coteşte spre dreapta. Valea se lărgeşte puţin. Pe un bolovan din albia pârâului... ce să vezi? Un marcaj turtistic foarte vechi, abia vizibil: bandă albastră!
În stânga pârâului se conturează tot mai clar un drumeag. Valea este încadrată de versanţi împăduriţi. Doar din loc în loc se întrezăresc stânci golaşe. În stânga drumului, pe povârniş, răsar din pământ stânci îmbrăcate în muşchi verde. Drumul câştigă în înălţime şi se îndepărteză de albia pârâului. Dintr-o dată drumul nostru se pierde într-un tunel, curbat uşor spre dreapta. Tunelul are circa 25 m lungime şi este încă într-o stare destul de bună. Dincolo de pârâu, pe partea cealaltă, se întrezăreşte printre copaci o cavitate. Să fie oare o peşteră?! Coborâm în albia pârâului, îl traversăm, urcăm câţiva metri şi ajungem în faţa unui alt tunel. Se pare că sunt tuneluri gemene, paralele, de fiecare parte a văii câte unul. Acesta din urmă, aflat pe malul drept al pârâului este cam la fel de lung ca fratele său, doar că este mult mai deteriorat. Pe jos sunt o grămadă de bolovani, desprinşi din tavan. Tunelul este fisurat în mai multe locuri, mai multe bucăţi de stâncă sunt gata să se supună legii gravitaţiei şi să cadă. Ambele tuneluri sunt semnele unui trecut fervent al acestui ţinut, când pe aici circula un tren forestier.
Mergem mai departe, oprindu-ne din când în când să admirăm şi să fotografiem câte o floare. La un moment dat observăm că pârâiaşul din vale a dispărut. Pur şi simplu... nu mai este! Probabil că s-a scurs în măruntaiele galeriilor de calcar subterane şi va ieşi la suprafaţă în alt loc. Cu aceste gânduri ieşim într-o poieniţă, unde se intersectează trei drumuri. Marcajul bandă albastră merge spre stânga. Noi însă apucăm direcţia spre dreapta şi începem să urcăm. În stânga noastră valea se adânceşte tot mai mult, dar pârâiaşul nu mai apare. Nici nu se vede, nici nu se aude. Pe măsură ce urcă, drumul se curbează spre dreapta şi ne scoate exact în locul unde am stat de vorbă cu ciobanul. De aici nu mai avem mult de mers până la cantonul silvic Poiana Bichii de la şosea, unde am lăsat maşina.
Înainte de a ne întoarce acasă, mai facem o scurtă incursiune în direcţia barajului Secu. Nu mergem până la lac, ci ne oprim lângă o mică cascadă formată în dreapta şoselei, înaintea urcuşului spre baraj. Cascada nu are prea multă apă nici acum. În perioadele de secetă se întâmplă ca apa de aici să dispară complet. Trebuie să menţionăm însă că drumul prin cartierul Lend până la cascadă, unde ne-am oprit, este un adevărat dezastru. Oare oamenii care locuiesc aici şi circulă pe aici cu maşinile, nu plătesc şi ei taxe şi nu au dreptul şi ei la un drum mai bun? Oare de ce suntem luaţi în seamă doar atunci când facem scandal? Altfel nu se poate?!
Am cutreierat azi o mică parte din pădurile ce încă acoperă munţii Aninei. Am respirat prin plămânii verzi ai planetei şi ne-am revigorat proprii plămâni. Ne-am convins încă o dată că viaţa noastră depinde în mare măsură de pădurile noastre. Nu degeaba pădurea este supranumită „aurul verde” al planetei. Sperăm însă că acest „aur verde” nu va fi ras în totalitate şi nu va îngrăşa conturile unor şarlatani. Să defrişăm pădurea ar însemna să ne tăiem craca de sub picioare. Pentru a ajunge acasă, am urcat pe șoseaua de centură și am aruncat de aici o privire asupra orașului Reșița.
