„Tăul Ursului”, o răscruce de trasee în munții Poiana Ruscă
„Tăul Ursului”, a crossroad of trails in Poiana Ruscă mountains
Într-o zi superbă de vineri, 24 martie 2017, când primăvara încearcă
să-şi intre în drepturi, plecăm de dimineaţă spre munţii Poiana Ruscă. Iarăşi!
Se pare că ni s-a pus pata în ultimele luni pe aceşti munţi! Mai exact, vom
intra în munţi dinspre valea Bistrei.
În toamna anului 2013 am încercat să trecem de la Gura Bordului, de pe DJ687D, din judeţul Hunedoara, spre DJ684, care leagă Ruşchiţa de Voislova, în judeţul Caraş-Severin (vezi articolul Capăt de drum la Gura Bordului). Nu am reuşit, pentru că în amonte de localitatea Gura Bordului, la limita dintre cele două judeţe, se termină drumul. Pur şi simplu! Nu mai puteam înainta cu maşina, pentru că nu aveam pe unde. Aveam în faţă doar pădurea. Ziua era pe sfârşite şi nu aveam timp să mergem mai departe pe jos. De atunci am rămas cu gândul blocaţi acolo. Cum am putea să străbatem această distanţă, de altfel nu prea mare, şi să legăm cele două judeţe?
Aşa se face că acum încercăm să revenim şi să trecem, de data aceasta în sens invers, dinspre judeţul Caraş-Severin spre judeţul Hunedoara. După o scurtă oprire lângă popasul amenajat la intrarea în Rusca Montană, urcăm lin pe valea pârâului Rusca până la o intersecţie, unde un drum forestier se desprinde spre dreapta. De la Voislova (unde am ieşit de pe drumul DN68) până aici am parcurs 13 km, iar până la Ruşchiţa ar mai fi de aici 4 km. Acesta ar trebui să fie DJ687D care se îndreaptă spre Gura Bordului din judeţul Hunedoara. Rulăm încet pe lângă firul pârâului Miclăuş cam 2 km şi ne oprim în dreptul unui adăpost rulant pentru muncitori forestieri. Nu se vede nimeni în afară de un câine tolănit sub acest adăpost. La început câinele latră, dar apoi începe să dea din coadă şi să se gudure pe lângă noi.
De aici pornim pe jos pe un drum noroios care începe să urce. Pe parcurs observăm că urzicile (Urtica dioica) deja sunt mărişoare. Pe un povârniş se vede şi coada calului (Equisetum arvense) care a răsărit din pământul reavăn. Curând drumul nostru se contopeşte cu pârâul şi primeşte mai degrabă un aspect de albie. De aici înainte urcăm chiar prin albia pârâului, sărind din piatră în piatră sau mergând pe margine, acolo unde este posibil. Apa nu este chiar aşa de mare încât să ne udăm. Peste tot sunt rămăşiţe din scoarţa copacilor, semn că utilajele forestiere au tras pe aici buşteni. Valea devine tot mai îngustă şi începe să semene tot mai mult cu un canion. Coastele muntelui împădurit coboară direct în albie.
Iată-ne la o răscruce, unde se unesc două văi şi se îmbină două pâraie. Acum... încotro? Din faţă se scurge un fir de apă printr-o albie domoală. Din dreapta se rostogoleşte un alt pârâiaş venind printr-o vale mai abruptă. Până la urmă plecăm spre dreapta. Urcăm până la punctul unde drumul iese din albia pârâului, face o curbă strânsă la stânga şi după o scurtă pantă accentuată iese din pădure. Ne rotim privirile şi ne tragem răsuflarea. În stânga se deschide o vale, iar în dreapta drumul desfundat și răvășit de utilajele forestiere urcă mai departe pe maginea pădurii. Ne avântăm pe drum în sus cu gândul să ajungem în vârful muntelui împădurit. Suntem, de asemenea, curioşi să vedem încotro se îndreaptă de acolo drumul. Urmele exploatării forestiere devin tot mai vizibile şi tot mai dezolante: buşteni tăiaţi şi împrăştiaţi pe jos şi multe grămezi de crengi.
În vârful muntelui... ce să vezi?! Drumul se întoarce la stânga şi mai jos, unde am ieşit din pădure, se uneşte cu cel pe care tocmai am urcat. Ne căţărăm pe panta defrişată din dreapta, facem slalom printre cioturile rămase şi crengile împrăştiate şi ne oprim pe coama muntelui. Mai departe nu este nici drum, nici cărare. Ne dăm seama că până aici ne-a fost! La altitudinea de peste 1.000 de metri, după o drumeţie de aproape 3 km, luăm o scurtă pauză şi scrutăm orizontul nordic. Pădurea încă nu a înfrunzit, ceea ce ne ajută puţin. La nord-est, dincolo de vale, se zăreşte o coamă înierbată. Spre nord, drept în faţă, în depărtare, se vede puţin din platoul golaş al vârfului Rusca (1.355 m). În direcţia nord-vest, şi mai departe, apare chelia rotunjită a vârfului Padeş (1.374 m), altitudinea maximă a munţilor Poiana Ruscă.
În aceste condiţii trebuie să coborâm exact pe unde am urcat. Ne gândim că poate la ultima răscruce, la îmbinarea celor două pârâiaşe, am deviat. Dar acum nu mai căutăm ieşirea spre Gura Bordului, ci ne întoarcem la maşină. Aici au apărut între timp câţiva muncitori forestieri. Nu sunt însă prea vorbăreţi. Am numărat 10 pârâiaşe care alimentează cursul pârâului Miclăuş prin care am mers, iar acesta se uneşte la rândul său cu pârâul Rusca la şoseaua asfaltată.
Odată ajunşi la această şosea (ora 15), punem în aplicare planul de rezervă. Adică, vom urca spre Tăul Ursului, iar de acolo vom încerca să coborâm în judeţul Timiş, spre Luncanii de Jos. Cam îndrăzneţ planul, dar... emoţiile şi sentimentele sunt cele care ne colorează viaţa! La Tăul Ursului am mai fost în anul 2013 (vezi aticolul Culorile toamnei în munţii Poiana Ruscă), iar în anul 2015 am încercat să şi coborâm spre Luncanii de Jos, dar n-am avut succes. Poate reuşim s-o facem de data aceasta!
Străbatem satul Ruşchiţa, lăsăm în dreapta cariera de marmură, trecem prin locul numit „Șapte Izvoare”, unde era amplasat cândva „Monumentul Turismului” (acum se află la intrare în Rusca Montană) şi ajungem la intersecţie. La stânga drumul forestier înaintează pe valea Padeşului. Drept înainte drumul urcă spre Tăul Ursului. Mai sunt cam 3 km până acolo. Doar că trebuie să străbatem o porţiune dificilă, cu bolovani, noroi şi apă curgând pe drum. Apoi facem dreapta şi urcăm accentuat, presupunând că am scăpat de partea cea mai grea. Ceva mai sus însă dăm peste o echipă de muncitori care blochează drumul cu buşteni. Aşteptăm minute bune până se eliberează drumul. Într-un final ne urnim din loc şi „înotăm” încet prin noroiul slinos lăsat în urmă de TAF.
E trecut deja de ora 16 când ne oprim la Tăul Ursului. În ciuda denumirii nu este aici nici un tău, iar urşii nu sunt aşa de sociabili ca la Braşov, încât să vină să cerşească mâncare. Este o coamă întinsă între vârfurile Padeş şi Rusca. Ne aşezăm la masă în foişorul amenajat şi servim o gustare. Am depăşit cu puţin altitudinea de 1.000 de metri. În umbra copacilor mai persistă pete de zăpadă. Ca o noutate a apărut aici un panou din tablă cu denumirea locaţiei, ca şi când ar anunţa o aşezare umană. Nu ştim care ar putea fi utilitatea lui?!
După circa o jumătate de oră începem coborârea în direcția nord, spre valea Căprișoara, pentru a ajunge la Luncanii de Jos, localitate situată la 17 km de Tăul Ursului. Prima parte a drumului este presărată cu serpentine strânse şi noroi din belşug. Trecem cu bine de locul unde ne-am blocat în 2015 (vezi articolul Barajul Gura Apelor – locul unde se îmbină munţii Ţarcu, Godeanu şi Retezat) şi sperăm să ajungem de data aceasta până la Luncanii de Jos. Dar nu putem să trecem doar aşa pe lângă miracolele pădurii. Oprim să admirăm covorul de ghiocei aşternut pe povârniş, de ambele părţi ale drumului. Florile acestea delicate, gingaşe şi sfioase, înfipte în solul umed, ne poartă sufletul într-o altă lume.
Continuăm coborârea până la o curbă spre dreapta, plină ochi cu noroi de consistenţa marmeladei. Rămânem pe loc şi pentru câteva clipe suntem fulgeraţi de gândul că nu vom putea trece mai departe. Noroiul pare adânc şi nu avem cum să-l ocolim. Şi totuşi... îndrăznim să ne afundăm în marea de noroi. Bineînţeles că nu reuşim să trecem din prima încercare. Roţile de iarnă intră până la jumătate în această compoziţie argiloasă. Ne mişcăm înainte şi înapoi, încercând să ne eliberăm din strânsoare. Roţile se învârt şi aruncă noroiul în toate direcţiile. După circa 15 minute ieşim cu greu din groapa cu noroi şi răsuflăm uşuraţi. Bine că am făcut cu o zi înainte revizia tehnică!
Treptat panta devine mai lină şi curbele mai largi. Dar, tot încet suntem nevoiţi să rulăm, pentru că bolovanii şi noroiul încă n-au dispărut din traseu. De acum înainte drumul urmează cursul apei. De la confluența pârâului Căprișoara cu Valea Tăieturii (afluent pe stânga) ne îndreptăm spre nord-est. Mai avem însă de străbătut câţiva kilometri până la Luncanii de Jos. Din loc în loc se văd grămezi de buşteni. Sunt punctele de lucru ale muncitorilor forestieri. Locurile sunt uşor de recunoscut şi după sectoarele de drum pline de noroi. Sunt nişte imagini oribile!
În stânga drumului auzim la un moment dat zgomotul tunător al apei, ceea ce ne face să oprim. Presupunem că trebuie să fie o cascadă. Într-adevăr, ne apropiem de malul abrupt şi vedem cum apa îşi croieşte albia printre stânci, muşcând furioasă din rocă şi formând în salturi puzderie de perle. Încă un spectacol oferit gratuit de natură! După circa 10 minute trecem peste un pod şi na oprim la confluenţa a două ape. Suntem în locul numit „Între Ape”, unde pârâul ce ne-a însoţit se uneşte cu Valea Stâlpului şi formează Bega Luncanilor. Se văd aici două clădiri cu etaj, cabane pentru muncitorii forestieri, ambele având în apropiere câte o pajişte verde. De aici mai departe drumul este pietruit. Încercăm să ajungem la Luncanii de Jos până se întunecă.
Tocmai când se înserează, după ora 19, ieșim la asfalt şi apar primele case din Luncanii de Jos. Am avut nevoie de mai mult de 2 ore pentru a coborî de la Tăul Ursului până la Luncanii de Jos, un „drum” de doar 17 km, dar presărat cu multe obstacole. Observăm în stânga biserica ortodoxă, luminată de reflectoare. Oprim şi punem obiectivele aparatelor pe ea. Între timp coboară dintr-o maşină preotul şi ne pofteşte în curte. Ba chiar ne deschide şi biserica şi aprinde luminile. În mod sigur Dumnezeu a vegheat asupra noastră în această zi în mod deosebit. Preotul se miră cum de am venit tocmai de la Ruşchiţa, pe acest drum distrus şi impracticabil până aici. Ne mai informează despre o promisiune a autorităţilor: că acest drum pe care am venit azi, va fi reabilitat! În orice caz, vrem s-o vedem şi pe asta!
Deja s-a întunecat de-a binelea. Dar, acum suntem pe un drum modernizat şi sperăm că fără capcane. Urmăm cursul apei Bega Luncanilor, lăsăm în dreapta Complexul Turistic Valea lui Liman, trecem prin Tomeşti, Româneşti şi Curtea, iar la Coşava ieşim în şoseaua E673 (DN68A), de unde mergem prin Lugoj până la ultima staţie, Reşiţa. N-am reuşit să trecem din valea pârâului Rusca spre Gura Bordului, n-am putut să ieşim din judeţul Caraş-Severin spre judeţul Hunedoara. Câteva zile mai târziu ne-am dat seama că DJ687D, care ar trebui să ducă la Gura Bordului, se află la circa 2 km mai jos de locul unde am ieșit noi de pe şoseaua asfaltată. Am avut însă şansa să traversăm linia de demarcaţie dintre judeţele Caraş-Severin şi Timiş, coborând de la Tăul Ursului spre Luncanii de Jos. Ne-a durut sufletul la vederea dezastrului provocat de tăietorii de lemne, dar ne-am bucurat de frumuseţea şi forţa naturii care renaşte iarăşi şi iarăşi în fiecare primăvară!
https://www.mcdv82.net/
În toamna anului 2013 am încercat să trecem de la Gura Bordului, de pe DJ687D, din judeţul Hunedoara, spre DJ684, care leagă Ruşchiţa de Voislova, în judeţul Caraş-Severin (vezi articolul Capăt de drum la Gura Bordului). Nu am reuşit, pentru că în amonte de localitatea Gura Bordului, la limita dintre cele două judeţe, se termină drumul. Pur şi simplu! Nu mai puteam înainta cu maşina, pentru că nu aveam pe unde. Aveam în faţă doar pădurea. Ziua era pe sfârşite şi nu aveam timp să mergem mai departe pe jos. De atunci am rămas cu gândul blocaţi acolo. Cum am putea să străbatem această distanţă, de altfel nu prea mare, şi să legăm cele două judeţe?
Aşa se face că acum încercăm să revenim şi să trecem, de data aceasta în sens invers, dinspre judeţul Caraş-Severin spre judeţul Hunedoara. După o scurtă oprire lângă popasul amenajat la intrarea în Rusca Montană, urcăm lin pe valea pârâului Rusca până la o intersecţie, unde un drum forestier se desprinde spre dreapta. De la Voislova (unde am ieşit de pe drumul DN68) până aici am parcurs 13 km, iar până la Ruşchiţa ar mai fi de aici 4 km. Acesta ar trebui să fie DJ687D care se îndreaptă spre Gura Bordului din judeţul Hunedoara. Rulăm încet pe lângă firul pârâului Miclăuş cam 2 km şi ne oprim în dreptul unui adăpost rulant pentru muncitori forestieri. Nu se vede nimeni în afară de un câine tolănit sub acest adăpost. La început câinele latră, dar apoi începe să dea din coadă şi să se gudure pe lângă noi.
De aici pornim pe jos pe un drum noroios care începe să urce. Pe parcurs observăm că urzicile (Urtica dioica) deja sunt mărişoare. Pe un povârniş se vede şi coada calului (Equisetum arvense) care a răsărit din pământul reavăn. Curând drumul nostru se contopeşte cu pârâul şi primeşte mai degrabă un aspect de albie. De aici înainte urcăm chiar prin albia pârâului, sărind din piatră în piatră sau mergând pe margine, acolo unde este posibil. Apa nu este chiar aşa de mare încât să ne udăm. Peste tot sunt rămăşiţe din scoarţa copacilor, semn că utilajele forestiere au tras pe aici buşteni. Valea devine tot mai îngustă şi începe să semene tot mai mult cu un canion. Coastele muntelui împădurit coboară direct în albie.
Iată-ne la o răscruce, unde se unesc două văi şi se îmbină două pâraie. Acum... încotro? Din faţă se scurge un fir de apă printr-o albie domoală. Din dreapta se rostogoleşte un alt pârâiaş venind printr-o vale mai abruptă. Până la urmă plecăm spre dreapta. Urcăm până la punctul unde drumul iese din albia pârâului, face o curbă strânsă la stânga şi după o scurtă pantă accentuată iese din pădure. Ne rotim privirile şi ne tragem răsuflarea. În stânga se deschide o vale, iar în dreapta drumul desfundat și răvășit de utilajele forestiere urcă mai departe pe maginea pădurii. Ne avântăm pe drum în sus cu gândul să ajungem în vârful muntelui împădurit. Suntem, de asemenea, curioşi să vedem încotro se îndreaptă de acolo drumul. Urmele exploatării forestiere devin tot mai vizibile şi tot mai dezolante: buşteni tăiaţi şi împrăştiaţi pe jos şi multe grămezi de crengi.
În vârful muntelui... ce să vezi?! Drumul se întoarce la stânga şi mai jos, unde am ieşit din pădure, se uneşte cu cel pe care tocmai am urcat. Ne căţărăm pe panta defrişată din dreapta, facem slalom printre cioturile rămase şi crengile împrăştiate şi ne oprim pe coama muntelui. Mai departe nu este nici drum, nici cărare. Ne dăm seama că până aici ne-a fost! La altitudinea de peste 1.000 de metri, după o drumeţie de aproape 3 km, luăm o scurtă pauză şi scrutăm orizontul nordic. Pădurea încă nu a înfrunzit, ceea ce ne ajută puţin. La nord-est, dincolo de vale, se zăreşte o coamă înierbată. Spre nord, drept în faţă, în depărtare, se vede puţin din platoul golaş al vârfului Rusca (1.355 m). În direcţia nord-vest, şi mai departe, apare chelia rotunjită a vârfului Padeş (1.374 m), altitudinea maximă a munţilor Poiana Ruscă.
În aceste condiţii trebuie să coborâm exact pe unde am urcat. Ne gândim că poate la ultima răscruce, la îmbinarea celor două pârâiaşe, am deviat. Dar acum nu mai căutăm ieşirea spre Gura Bordului, ci ne întoarcem la maşină. Aici au apărut între timp câţiva muncitori forestieri. Nu sunt însă prea vorbăreţi. Am numărat 10 pârâiaşe care alimentează cursul pârâului Miclăuş prin care am mers, iar acesta se uneşte la rândul său cu pârâul Rusca la şoseaua asfaltată.
Odată ajunşi la această şosea (ora 15), punem în aplicare planul de rezervă. Adică, vom urca spre Tăul Ursului, iar de acolo vom încerca să coborâm în judeţul Timiş, spre Luncanii de Jos. Cam îndrăzneţ planul, dar... emoţiile şi sentimentele sunt cele care ne colorează viaţa! La Tăul Ursului am mai fost în anul 2013 (vezi aticolul Culorile toamnei în munţii Poiana Ruscă), iar în anul 2015 am încercat să şi coborâm spre Luncanii de Jos, dar n-am avut succes. Poate reuşim s-o facem de data aceasta!
Străbatem satul Ruşchiţa, lăsăm în dreapta cariera de marmură, trecem prin locul numit „Șapte Izvoare”, unde era amplasat cândva „Monumentul Turismului” (acum se află la intrare în Rusca Montană) şi ajungem la intersecţie. La stânga drumul forestier înaintează pe valea Padeşului. Drept înainte drumul urcă spre Tăul Ursului. Mai sunt cam 3 km până acolo. Doar că trebuie să străbatem o porţiune dificilă, cu bolovani, noroi şi apă curgând pe drum. Apoi facem dreapta şi urcăm accentuat, presupunând că am scăpat de partea cea mai grea. Ceva mai sus însă dăm peste o echipă de muncitori care blochează drumul cu buşteni. Aşteptăm minute bune până se eliberează drumul. Într-un final ne urnim din loc şi „înotăm” încet prin noroiul slinos lăsat în urmă de TAF.
E trecut deja de ora 16 când ne oprim la Tăul Ursului. În ciuda denumirii nu este aici nici un tău, iar urşii nu sunt aşa de sociabili ca la Braşov, încât să vină să cerşească mâncare. Este o coamă întinsă între vârfurile Padeş şi Rusca. Ne aşezăm la masă în foişorul amenajat şi servim o gustare. Am depăşit cu puţin altitudinea de 1.000 de metri. În umbra copacilor mai persistă pete de zăpadă. Ca o noutate a apărut aici un panou din tablă cu denumirea locaţiei, ca şi când ar anunţa o aşezare umană. Nu ştim care ar putea fi utilitatea lui?!
După circa o jumătate de oră începem coborârea în direcția nord, spre valea Căprișoara, pentru a ajunge la Luncanii de Jos, localitate situată la 17 km de Tăul Ursului. Prima parte a drumului este presărată cu serpentine strânse şi noroi din belşug. Trecem cu bine de locul unde ne-am blocat în 2015 (vezi articolul Barajul Gura Apelor – locul unde se îmbină munţii Ţarcu, Godeanu şi Retezat) şi sperăm să ajungem de data aceasta până la Luncanii de Jos. Dar nu putem să trecem doar aşa pe lângă miracolele pădurii. Oprim să admirăm covorul de ghiocei aşternut pe povârniş, de ambele părţi ale drumului. Florile acestea delicate, gingaşe şi sfioase, înfipte în solul umed, ne poartă sufletul într-o altă lume.
Continuăm coborârea până la o curbă spre dreapta, plină ochi cu noroi de consistenţa marmeladei. Rămânem pe loc şi pentru câteva clipe suntem fulgeraţi de gândul că nu vom putea trece mai departe. Noroiul pare adânc şi nu avem cum să-l ocolim. Şi totuşi... îndrăznim să ne afundăm în marea de noroi. Bineînţeles că nu reuşim să trecem din prima încercare. Roţile de iarnă intră până la jumătate în această compoziţie argiloasă. Ne mişcăm înainte şi înapoi, încercând să ne eliberăm din strânsoare. Roţile se învârt şi aruncă noroiul în toate direcţiile. După circa 15 minute ieşim cu greu din groapa cu noroi şi răsuflăm uşuraţi. Bine că am făcut cu o zi înainte revizia tehnică!
Treptat panta devine mai lină şi curbele mai largi. Dar, tot încet suntem nevoiţi să rulăm, pentru că bolovanii şi noroiul încă n-au dispărut din traseu. De acum înainte drumul urmează cursul apei. De la confluența pârâului Căprișoara cu Valea Tăieturii (afluent pe stânga) ne îndreptăm spre nord-est. Mai avem însă de străbătut câţiva kilometri până la Luncanii de Jos. Din loc în loc se văd grămezi de buşteni. Sunt punctele de lucru ale muncitorilor forestieri. Locurile sunt uşor de recunoscut şi după sectoarele de drum pline de noroi. Sunt nişte imagini oribile!
În stânga drumului auzim la un moment dat zgomotul tunător al apei, ceea ce ne face să oprim. Presupunem că trebuie să fie o cascadă. Într-adevăr, ne apropiem de malul abrupt şi vedem cum apa îşi croieşte albia printre stânci, muşcând furioasă din rocă şi formând în salturi puzderie de perle. Încă un spectacol oferit gratuit de natură! După circa 10 minute trecem peste un pod şi na oprim la confluenţa a două ape. Suntem în locul numit „Între Ape”, unde pârâul ce ne-a însoţit se uneşte cu Valea Stâlpului şi formează Bega Luncanilor. Se văd aici două clădiri cu etaj, cabane pentru muncitorii forestieri, ambele având în apropiere câte o pajişte verde. De aici mai departe drumul este pietruit. Încercăm să ajungem la Luncanii de Jos până se întunecă.
Tocmai când se înserează, după ora 19, ieșim la asfalt şi apar primele case din Luncanii de Jos. Am avut nevoie de mai mult de 2 ore pentru a coborî de la Tăul Ursului până la Luncanii de Jos, un „drum” de doar 17 km, dar presărat cu multe obstacole. Observăm în stânga biserica ortodoxă, luminată de reflectoare. Oprim şi punem obiectivele aparatelor pe ea. Între timp coboară dintr-o maşină preotul şi ne pofteşte în curte. Ba chiar ne deschide şi biserica şi aprinde luminile. În mod sigur Dumnezeu a vegheat asupra noastră în această zi în mod deosebit. Preotul se miră cum de am venit tocmai de la Ruşchiţa, pe acest drum distrus şi impracticabil până aici. Ne mai informează despre o promisiune a autorităţilor: că acest drum pe care am venit azi, va fi reabilitat! În orice caz, vrem s-o vedem şi pe asta!
Deja s-a întunecat de-a binelea. Dar, acum suntem pe un drum modernizat şi sperăm că fără capcane. Urmăm cursul apei Bega Luncanilor, lăsăm în dreapta Complexul Turistic Valea lui Liman, trecem prin Tomeşti, Româneşti şi Curtea, iar la Coşava ieşim în şoseaua E673 (DN68A), de unde mergem prin Lugoj până la ultima staţie, Reşiţa. N-am reuşit să trecem din valea pârâului Rusca spre Gura Bordului, n-am putut să ieşim din judeţul Caraş-Severin spre judeţul Hunedoara. Câteva zile mai târziu ne-am dat seama că DJ687D, care ar trebui să ducă la Gura Bordului, se află la circa 2 km mai jos de locul unde am ieșit noi de pe şoseaua asfaltată. Am avut însă şansa să traversăm linia de demarcaţie dintre judeţele Caraş-Severin şi Timiş, coborând de la Tăul Ursului spre Luncanii de Jos. Ne-a durut sufletul la vederea dezastrului provocat de tăietorii de lemne, dar ne-am bucurat de frumuseţea şi forţa naturii care renaşte iarăşi şi iarăşi în fiecare primăvară!
https://www.mcdv82.net/
24 martie 2017 Cosmina-Daniela-Vlasta M.
