Rânca, stațiune turistică în munții Parâng
Rânca, tourist resort in the Parâng Mountains
În ziua de vineri, 26 ianuarie 2018, ne trezim la ora 5 dimineaţa. Nu
pentru că am fi obligaţi, ci pentru că vrem să ajungem de la Reşiţa până la
staţiunea Rânca. Avem de străbătut circa 250 de km şi trebuie să ne şi
întoarcem. Ziua se anunţă perfectă pentru o escapadă la munte. Ni s-a făcut dor
de zăpadă, pentru că în această iarnă, cel puţin până acum, în regiunea
noastră, ne-a cam ocolit. Tocmai de aceea suntem hotărâţi să urcăm mai sus, în
munţi, unde zăpada este la ea acasă. Înainte de oraşul Haţeg ne oprim pentru a
surprinde vârfurile Retezatului la răsăritul soarelui. Din Haţeg ne îndreptăm
spre Petroşani, cu munţii Şureanu în stânga şi cu munţii Retezat în dreapta.
La ieşire din Petroşani ne acordăm o scurtă pauză. Suntem învăluiţi de o
ceaţă subţire prin care întrezărim culmile din jurul nostru. Pe înălţimi se
pare că este stăpân soarele. Ne angajăm prin Defileul Jiului, care desparte
munţii Vâlcan (dreapta) de munţii Parâng (stânga). Şoseaua este secondată de
calea ferată şi de albia râului Jiu. La puţin timp după intrarea în defileu
trecem în judeţul Gorj. Calea ferată se desfăşoară deasupra drumului, iar apa
Jiului curge sub noi. Parcă s-a mai făcut câte ceva pe aici: o balustradă, o
plasă prinsă pe versantul muntelui, un zid de sprijin... Se mai lucrează şi
acum, dar încetişor! Defileul este încântător. Şoseaua este presărată cu
serpentine. După fiecare viraj apare un alt peisaj.
Trecem pe lângă mănăstirea Lainici, plasată în stânga drumului şi la
Bumbeşti-Jiu ieşim din chinga munţilor. Din oraşul Bumbeşti-Jiu prindem spre
stânga drumul comunal DC 3, iar din localitatea Tetila intrăm pe DJ 665, care
ne conduce prin comunele Muşeteşti şi Crasna spre oraşul Novaci. Acest sector
de drum, situat într-o zonă deluroasă, este format din suişuri şi coborâşuri, însoţite
de multe viraje. Este însă un drum bun, fără gropi şi alte surprize. Preferăm să
mergem pe aici, decât să ocolim pe la Târgu Jiu şi să ne afundăm în jungla
urbană de acolo. Localităţile se succed una după alta. Aproape că suntem scoşi
în afara drumului de către maşinile care vin valvârtej din spate. Oare unele
maşini nu au frâne?! În stânga, în depărtare, se iveşte o culme înzăpezită a
Parângului.
La Novaci virăm la stânga, intrăm pe şoseaua DN 67C (Transalpina) şi
începem să urcăm. Mai avem circa 20 de km până la Rânca. De aici începe
adevărata distracţie. Drumul este abrupt şi sinuos. Apare şi zăpada pe margini,
dar drumul este curat. Pe măsură ce urcăm soarele devine tot mai strălucitor. În
stânga, dincolo de vale, apar mai multe culmi albite de zăpadă.
Oprim pe un platou, într-o parcare spaţioasă. Suntem aproape de miezul
zilei. Un indicator turistic ne informează că de aici putem ajunge la peştera
Muierii în 3 ore. Bineînţeles, pe jos. În apropiere se înalţă un releu de
telefonie. Deja se vede o parte din staţiunea Rânca. În spate, de unde am
urcat, se adânceşte valea acoperită de un văl diafan de ceaţă. Înregistrăm
câteva imagini şi pornim mai departe. Acum suntem pe coama unui munte şi trecem
pe lângă câteva buticuri din lemn înzăpezite. Un bărbat, la bustul gol,
priveşte prin binoclu şi se lasă mângâiat de razele blânde ale soarelui. Suntem
în luna ianuarie, dar soarele nu are dinţi deloc. Dimpotrivă, simţim cum ne
încălzeşte spatele.
Acum drumul coboară şi ne duce la intrarea în Rânca. Suntem la
altitudinea de 1.600 m. În dreapta, în apropierea vârfului Corneşu Mic (1.696
m), vedem o pârtie pe care alunecă o sanie şi un schior. Din apropiere răsună
acordurile unei melodii. Drumul urcă printre pensiuni şi pădure. În centrul
staţiunii sunt ceva mai multe maşini, iar pârtia de aici este şi ea ceva mai
aglomerată. Urmăm drumul care urcă, lăsăm în dreapra vârful Corneşu Mare (1.686
m) şi ne oprim aproape de capătul de sus al staţiunii.
Stratul de zăpadă este consistent. În faţa noastră se ridică vârful ascuţit
Păpuşa (2.136 m). Pe panta lui sud-estică este amenajată pârtia cea mai lungă
din Rânca (860 m), care porneşte de la altitudinea de 1.919 m şi se termină la
1.677 m. Pârtia este destul de abruptă, dezvoltând pe distanţa de 860 de metri
o diferenţă de nivel de 242 metri. Funcţionează şi telescaunul, dar nu sunt
prea mulţi oameni pe pârtie.
De aici mai departe şoseaua este înzăpezită şi închisă circulaţiei,
probabil până la sfârşitul primăverii. Linia şoselei abia poate fi recunoscută,
mai ales după parapeţii metalici care se văd pe alocuri. Ne punem ochelarii de
soare şi pornim în sus. Nu mergem neapărat pe drum, care oricum e greu de
recunoscut. Mai degrabă tăiem curbele.
Zăpada este mare, dar s-a tasat, aşa că nu ne afundăm prea mult. Avem de
gând să urcăm până la capătul superior al pârtiei. Suntem acompaniaţi de o
căţea mare şi prietenosă. Din când în când aleargă înainte şi apoi se întoarce
după noi. Se pare că e antrenată mai bine decât noi.
În momentele de respiro ne întoarcem, privim în jos şi facem fotografii.
Se vede de aici foarte bine cât de mult s-a extins staţiunea după 1989. Doar că
această dezvoltare s-a produs într-un mod haotic, fără nici un plan urbanistic
şi fără a se ţine seama de integrarea armonioasă a construcţiilor în peisaj. Şoseaua
ocoleşte vârful Păpuşa prin stânga şi urcă spre pasul Urdele (2.145 m), punctul
cel mai înalt pe care-l atinge o şosea din România.
Transalpina mai este denumită şi „Drumul Regelui”, regele la care se
face referire fiind Carol al II-lea, care a reabilitat drumul după 1938. De
atunci drumul a devenit mai cunoscut. De fapt, Transalpina începe de la Novaci,
trece prin Obârşia Lotrului şi se termină tocmai la Sebeş, în judeţul Alba.
Nu suntem pe această şosea pentru prima dată, dar de fiecare dată
descoperim ceva inedit (vezi articolul Povestea din inima munţilor Şureanu). De fapt, prima dată
am fost pe Transalpina în vara anului 2010, după o noapte petrecută în cort, la
Obârşia Lotrului, în compania unei furtuni. Atunci drumul nu era încă asfaltat
în totalitate, dar am reuşit să coborâm spre Novaci. Dincolo de valea din
stânga şoselei, vizavi de vârful Păpuşa, tronează maiestuos vârful Mohoru
(2.337 m), mai înalt decât Păpuşa, dar nu atât de ascuţit. Mohoru este mult mai
rotunjit.
Până la urmă ajungem la capătul de sus al pârtiei, chiar sub vârful
Păpuşa, la peste 1.900 metri. Sub latura estică a vârfului vedem o căldare ghiftuită
de zăpadă. Nu ne deranjează nici măcar o adiere de vânt. Soarele străluceşte cu
putere, ne încălzeşte, chiar dacă suntem în luna lui gerar. Se plimbă pe aici
câţiva turişti care au urcat cu telescaunul. Și din nou muzică! Oare muzica lipsită
de bun-gust nu poate declanşa o avalanşă?! Probabil că unii oameni nu pot gândi
în linişte sau n-au curajul să se confrunte cu propria lor conştiinţă care-şi
face simţită prezenţa atunci când e linişte.
Încercăm să cuprindem cu privirea toată staţiunea. Ne dăm seama cât de
întinsă este. Începuturile staţiunii turistice Rânca sunt legate de numele lui
Dumitru Brezulescu şi de Banca Populară „Gilortul” de la Novaci, pe care acesta
a înfiinţat-o în 1902. Proiectul staţiunii a început să capete contur în 1930,
când au fost construite la Rânca 6 cabane. După 1989 a fost desfiinţată
unitatea militară din apropiere, unde se instruiau soldaţii din trupele
vânătorilor de munte şi a început construirea cabanelor, vilelor, pensiunilor
şi hotelurilor. În prezent staţiunea dispune de 5 pârtii şi este în plină
expansiune.
Coborâm pe lângă pârtie, fără să încurcăm puţinii schiori aflaţi aici în
acţiune. De la capătul inferior al pârtiei urcăm lin un drum îngust, flancat pe
ambele părţi de zăpadă ce depăşeşte chiar înălţimea unui om. Ieşim la şosea cu picioarele
cam murate. Dar... mai contează acum? După frumuseţile pe care le-am văzut şi
aerul de munte pe care l-am respirat, ne pregătim să coborâm din staţiune. Este
ora 16 şi cam într-o oră soarele va apune.
Se pare că acum, la sfârşitul zilei de vineri, se îndreaptă încoace mai
multe maşini. Începe sfârşitul de săptămână şi tradiţionala înghesuială ne
alungă. De data aceasta mergem acasă pe acelaşi traseu pe care am şi venit. La
intrare în Defileul Jiului se înserează, iar de la Petroşani încolo întunericul
deja pune stăpânire de-a binelea pe întreg ţinutul. De la pasul Poarta de Fier
a Transilvaniei (700 m) intrăm în judeţul Caraş-Severin.
Am avut parte de o vreme superbă, însorită, fără nici o adiere de vânt. Rar
am mai prins o asemenea vreme favorabilă la munte, chiar şi vara. Valea Jiului
a fost cândva renumită pentru minele de cărbune. Acum acestea îşi trăiesc
ultimele clipe. Dar această zonă este înconjurată din toate părţile de munţi,
oaze de linişte şi relaxare. Zona ar putea deveni un veritabil centru turistic
şi o atracţie irezistibilă pentru iubitorii muntelui, atât iarna cât şi vara. Numai
că statul nostru nu prea e interesat de dezvoltarea turismului. Aşa că ne descurcăm
fiecare aşa cum putem!
