Drumul montan uitat și redescoperit, Transvâlcan
The forgotten and rediscovered mountain road, Transvâlcan
Azi, vineri, 4 mai 2018, într-o zi însorită de primăvară, plecăm spre valea Jiului. Zona menţionată a fost cândva renumită pentru minele de unde se extrăgea cărbune. Astăzi industria extractivă din depresiunea Petroşani aproape a dispărut. În schimb, zona este tot mai atractivă pentru iubitorii naturii. De jur împrejur valea este flancată de culmi semeţe: la vest se ridică muntele Tulişa (aparţinând „regatului natural” al Retezatului), la sud-vest se întind munţii Vâlcan, la nord-est valea este închisă de munţii Şureanu, iar la sud-est orizontul este ocupat de masivul Parâng. Centrul acestei zone este municipiul Petroşani.
Vom încerca să traversăm cu maşina munţii Vâlcan, de la nord spre sud. Aceşti munţi sunt cumva umbriţi de vecinii lor mai faimoşi şi sunt trecuţi uşor cu vederea. Drumul pe care ne angajăm este considerat un drum istoric, dar el are şi un mare potenţial turistic. Urmăm prin Petroşani şoseaua E 79 (DN 66) spre sud până la ieşirea din municipiu. Din Aninoasa virăm la dreapta pe DN 66A în direcţia localităţilor Vulcan, Lupeni şi Uricani.
Şoseaua DN 66A care începe aici se întinde până aproape de Băile
Herculane. Este un drum care traversează locuri frumoase, trece prin pasul Jiu
– Cerna, dar este foarte dificil, aproape impracticabil, din amonte de Câmpu
lui Neag (de la limita judeţelor Hunedoara şi Gorj) şi până la Cerna Sat, în
aval de barajul Valea lui Iovan. În luna iunie a anului 2015 am reuşit să
străbatem sectorul de drum dintre Izbucul Cernei şi Câmpu lui Neag (vezi
articolul Cum am ajuns la Izbucul Cernei).
Din localitatea Vulcan ne luăm după indicatorul care ne îndrumă spre
stânga. Intrăm pe drumul DJ 664 şi începem să urcăm spre staţiunea Pasul Vâlcan.
Porţiunea aceasta de drum (circa 4 km) a fost asfaltată în 2014. În 2012 a fost
dată în folosinţă şi o telegondolă care face legătura între localitatea Vulcan şi
staţiunea Pasul Vulcan. Drumul ne conduce prin pădure în serpentine tot mai dese.
Motorul maşinii geme din greu din cauza căldurii şi a pantei accentuate (21%).
Pe alocuri înaintăm foarte încet. Cabinele telegondolei atârnă nemişcate pe cablu.
În recenta staţiune Pasul Vâlcan, cea mai tânără din zonă, facem un
scurt popas. De la altitudinea de 1.300 de metri aruncăm o privire în vale,
unde sunt înşirate fostele aşezări miniere de pe valea Jiului de Vest: Vulcan,
Aninoasa, Lupeni, Uricani. Pe partea opusă a văii contemplăm înălţimile Retezatului
Mic. În staţiune se pot practica sporturile de iarnă, turiştii având la
dispoziţie pârtii de schi. Există un plan pentru crearea unui domeniu schiabil
care să includă staţiunea Pasul Vulcan şi staţiunea Straja, cea din urmă fiind mult
mai dezvoltată. Cele două staţiuni ar fi unite prin pârtii de schi. Să vedem
însă când se va realiza acest plan! Tot aici se află o statuie ecvestră a lui
Mihai Viteazul, care conform unei legende ar fi trecut pe aici.
În efortul de promovare turistică a zonei, autorităţile locale consideră că pe aici s-ar fi aflat „Castelul din Carpaţi”, despre care a scris cunoscutul scriitor Jules Verne, şi plănuiesc să ridice un astfel de castel. Dar... în localitatea Suseni (jud. Hunedoara), în vecinătatea drumului ce urcă spre staţiunea Râuşor din munţii Retezat, se găsesc ruinele unui castel considerat a fi tot castelul despre care a scris J. Verne! (vezi articolul Barajul Gura Apelor - locul unde se îmbină munţii Ţarcu, Godeanu şi Retezat). Concluzia: să nu ne lăsăm duşi de val prea uşor şi să facem distincţia între legendă şi adevăr, între ficţiune şi realitate.
Din staţiunea pasul Vâlcan urcăm mai departe pe drumul asfaltat în vara
anului 2017. Drumul este îngust, abrupt şi nu după mult timp ieşim în golul
alpin. Coborâm într-o şa şi atacăm urcuşul final spre pasul Vâlcan. Aici oprim
pe un platou larg, în stânga drumului, unde este amplasată o cruce încadrată de
4 busturi (regele Ferdinand I şi 3 ofiţeri români care au luptat în Primul
Război Mondial). Unul dintre ofițeri, Gheorghe Tătărescu, a ajuns chiar
prim-ministrul României.
De fapt, drumul pe care ne deplasăm este denumit „Drumul Neamţului”, deoarece
aici s-au dat lupte între trupele române şi cele austro-ungare în Primul Război
Mondial. Suntem în pasul Vâlcan, la altitudinea de 1.621 m, unde se întâlnesc
judeţele Hunedoara şi Gorj. Din staţiunea Pasul Vâlcan până aici am parcurs 4,5
km. Pădurea a rămas sub noi.
Pe partea opusă a drumului 3 turişti se pozează alături de un tun. În
apropiere se mai văd urmele tranşeelor din Primul Război Mondial. Dar este aici
şi o tranşee „fabricată” recent de dragul turiştilor, flancată de saci cu nisip
şi sârmă ghimpată. Nu pare însă că acest „artefact” s-ar încadra prea bine în
peisaj! Puţin mai încolo se găsesc 2 toalete, una în picioare şi una culcată la
pământ. E bine că s-a gândit cineva şi la aşa ceva. Linia de curent de înaltă
tensiune, care vine din valea Jiului spre Târgu Jiu, se îndepărtează de drum şi
se afundă în vale.
La nord atrage privirile vârful Straja (1.868 m), ornamentat încă cu
câteva petice de zăpadă. Nu este însă cel mai înalt vârf al munţilor Vâlcan.
Recordul de înălţime al acestor munţi îl deţine vârful Oslea (1.946 m), situat
la extremitatea vestică a masivului. La est culmile împădurite coboară abrupt
spre Defileul Jiului, iar în partea de sud se deschide orizontul spre Oltenia
nordică. Panorama este copleşitoare. Cei 3 turişti pornesc înapoi spre Vulcan.
Noi ne aşezăm pentru o scurtă gustare.
Ce vom face mai departe? În nici un caz nu ne vom întoarce la Vulcan. Ne
vom continua deplasarea, pătrunzând în judeţul Gorj. De aici mai departe vom
tot coborî. Drumul devine pietruit. Coborâm încet şi cu grijă ca să nu prindem
de pietrele mai mari şi ascuţite cu care este presărat drumul. Panglica
drumului urmăreşte creasta muntelui. Din loc în loc traseul este condimentat cu
câte un viraj strâns. Frânele sunt solicitate la maxim.
Ne apropiem de liziera pădurii de fag. Din stânga, la orizont, ne zâmbeşte
masivul Parâng, împodobit cu câteva dâre albe de nea. Executăm un viraj la
dreapta şi jos, pe unde trece şi drumul nostru, apare o clădire înconjurată de
câţiva brazi şi un platou verde şi îmbietor. Dar, până să ajungem acolo,
trebuie să trecem de câteva viraje foarte strânse, abrupte, chiar extreme. Este
cea mai dificilă porţiune a acestui drum. Ajungem cu bine pe frumosul platou.
Clădirea din stânga drumului este Casa Buliga, un punct de reper important în
zonă, care serveşte ca adăpost pentru electricienii care întreţin linia de
curent electric de înaltă tensiune.
Un indicator turistic amplasat pe marginea drumului indică la stânga direcția
spre valea Hărăborului și Schela. Drumul pe care ne deplasăm mai este cunoscut
şi sub denumirea de „Drumul lui Traian”, pentru că ar fi fost construit în acel
timp. Drumul DJ 664 se suprapune însă cu „Drumul lui Traian” doar parţial.
După o scurtă pauză, în care ne tragem răsuflarea şi ne odihnim piciorul
lipit de pedala de frână, ne continuăm aventura pe un drum deja mai accesibil.
Adică de aici încolo drumul devine mai larg, iar pietrele mari şi ascuţite
dispar. Răsufăm uşuraţi. Dar încă n-am ajuns la şes sau la vreo aşezare umană.
În vale apar casele grupate și peisajul este de basm, deoarece perdeaua de soare ne mângâie privirea puțin debusolată. Ne angajăm în coborâre spre localitatea Schela, în timp ce de pe marginea drumului, pitită după un bolovan, ne ţine sub observaţie o vulpe.
Surpriză! La intrare în Schela drumul devine asfaltat. Din pasul Vâlcan
până aici am parcurs 16,5 km. Trecem prin localităţile Schela, Arsuri, iar la
Sâmbotin ne atrage atenţia un ochi de apă situat în dreapta şoselei. Coborâm de
pe şosea şi ajungem pe malul unui lac. Este lacul mare de la Sâmbotin. Câţiva
pescari pasionaţi îşi încearcă norocul. Ne dăm seama că aici este locul de
recreere al celor din oraşul Bumbeşti Jiu.
De pe malul opus al lacului privirea ne este atrasă de înălţimile
Parângului. În imediata vecinătate mai descoperim două lacuri mai mici. Pe unul
din ele o răţuşcă face scufundări. De fapt, suntem aproape de malul drept al
râului Jiu. Pe malul opus al Jiului mai sunt câteva ochiuri de apă. Toate sunt
lacuri naturale.
Suntem din nou pe şosea şi în câteva minute traversăm podul peste râul
Jiu. Un pod frumos meşteşugit, vechi, dar cam deşirat. Probabil că ar avea
nevoie de reparaţii. Ajungem la locul unde şoseaua se intersectează cu calea
ferată şi aşteptăm câteva clipe trecerea unui tren de călători. Două vagoane
trage după ea locomotiva care se îndreaptă spre Petroşani.
Intrăm în Bumbeşti Jiu. Virăm la stânga pentru a ne înscrie pe şoseaua E
79 (DN 66), care ne va conduce spre Petroşani. Urcăm prin Defileul Jiului,
pentru a doua oară în acest an. Prima oară în acest an am făcut-o în luna
ianuarie ( vezi articolul Rânca, staţiune turistică în munţii Parâng). La Haţeg ajungem deja
pe întuneric. În jurul orei 23 suntem acasă.
În concluzie, ne-am bucurat de o zi frumoasă de primăvară. Drumul pe
care am mers ne-a dezvăluit tainele ascunse ale crestei estice a munţilor
Vâlcan. O zonă încă liniştită, neatinsă de turismul în masă. În realitate,
drumul a fost amenajat pentru trăsuri şi căruţe abia la începutul sec. al
XVIII-lea. După ce s-a finalizat şoseaua din Defileul Jiului (1870-1890),
drumul ce străbate pasul Vâlcan a fost abandonat.
Să vedem ce se va realiza din planurile autorităţilor locale referitoare
la dezvoltarea staţiunii Pasul Vâlcan. De asemenea, aşteptăm începerea
lucrărilor de modernizare a drumului din Schela spre pasul Vâlcan, pe partea
judeţului Gorj. De la ieşire din Vulcan până la intrare în Schela am parcurs 25
de km. Este o alternativă turistică bună la mai renumitele şosele
Transfăgărăşan şi Transalpina. Pe deasupra, acest drum mai are şi cel puţin 2
conotaţii istorice („Drumul Neamţului” şi „Drumul lui Traian”), dacă nu cumva 3
(Mihai Viteazul), care fac din el o rută de excepţie pentru iubitorii de natură
şi... de istorie.
4 mai 2018
Cosmina-Daniela-Vlasta M.