Poiana Mărului - între "Tunelul dragostei" şi cascadele Şucului
Poiana Mărului – between the „Tunnel of Love” and waterfalls Șucu
După ieşirea din biserică, mirii trec printr-un
tunel improvizat format din braţele şi florile invitaţilor de onoare. Este un
gest simbolic prin care cei care formează acest tunel parcă ar vrea să-i
protejeze pe miri de influenţele exterioare nocive. Am aflat că între
localităţile cărăşene Obreja şi Glimboca, pe linia ferată Caransebeş – Băuţar,
s-ar afla un astfel de tunel format din vegetaţie. În consecinţă, ca să vedem
despre ce este vorba, în dimineaţa zilei de joi, 12 iunie 2014, pornim la drum
spre Caransebeş. De la Caransebeş ne îndreptăm în direcţia oraşului Oţelu Roşu.
La ieşirea din satul Iaz traversăm calea ferată pe care am menţionat-o şi pe
care nu ştim dacă mai circulă vreun tren. Străbatem comuna Obreja şi la ieşire
oprim în prima parcare pe dreapta. De aici mergem pe jos cam 10 minute şi ieşim
spre dreapta pe primul drum care traversează câmpurile. Mergem cu grijă pe
drumul acoperit de vegetaţie şi după circa 15 minute intrăm pe o cărare slab
conturată prin iarba înaltă. Soarele începe să-şi facă simţită prezenţa prin
căldura care devine tot mai apăsătoare. În stânga noastră, într-o tufă, se aude
un pârâit şi în clipa următoare sare de acolo, rupând-o la fugă şi
tăindu-ne calea, un iepure dolofan.
La 30 de minute de la plecarea din parcare suntem pe şinele de cale ferată. În stânga, nu departe de locul unde am ieşit noi la calea ferată, câţiva copaci se apleacă maiestuos deasupra liniei ferate, de-o parte şi de alta, formând un tunel verde deasupra acesteia. Este într-adevăr o imagine idilică care trezeşte în noi romantismul. Ne îndreptăm spre acest tunel, în direcţia localităţii Glimboca. De fapt, această minune naturală se află cam la jumătatea distanţei dintre localităţile Obreja şi Glimboca. Imortalizăm cu aparatele acest tunel natural de verdeaţă şi zăbovim puţin în umbra lui. Apoi mergem mai departe pe linia ferată cam năpădită de vegetaţie, dar aflată încă într-o stare destul de bună. Traversele sunt încă solide. Ajungem la un mic podeţ clădit peste un firicel de apă. Distanţa de la şine până la pârâiaş nu depăşeşte 2 m. Calea ferată este flancată pe ambele părţi de plante viguroase de coada calului. O adevărată farmacie naturală care ne poate curăţa rinichii, dar pe care puţini o bagă în seamă.
După circa 45 de minute ne întoarcem şi apucăm un drum spre stânga pentru a ieşi în vârful unui deal. Din vârful dealului scrutăm puţin orizontul. Înspre sud se conturează cupola Muntelui Mic (1802 m) şi dincolo de ea se schiţează o parte din vârfurile Ţarcului. Înspre nord se ondulează culmile sudice ale munţilor Poiana Ruscă, acoperite de păduri. La circa 1 km în faţa noastră se aşterne şoseaua DN68 de pe valea Bistrei pe care am venit şi care face legătura între Banat şi Ardeal prin Poarta de Fier a Transilvaniei (700 m). În stânga se văd casele din Obreja, iar în dreapta apar clădirile din Glimboca. Tot în dreapta, dincolo de Glimboca, se înalţă hala industrială a combinatului siderurgic de la Oţelu Roşu. Coborâm de pe deal, în timp ce un cetăţean trece cu căruţa la poalele dealului şi se uită mirat la noi. Traversăm calea ferată şi mergem drept înainte pe un drum care ne scoate la şosea, cam la 1 km de maşina noastră, înspre Obreja. Ceasul indică ora 12:15 când ajungem la maşină.
Plecăm spre comuna Glimboca, unde avem de gând să căutăm clădirea gării. Nu este prea greu de găsit. Trecem peste calea ferată şi în dreapta zărim o clădire impunătoare din beton. În dreptul gării vedem panoul din tablă pe care scrie halta Bucium. Geamurile clădirii sunt distruse. Se vede treaba că pe aici nu mai este nici un fel de mişcare. Am putea spune că halta Bucium de la Glimboca este trasă pe „linie moartă”. Totuşi, locuieşte cineva în ea, dacă luăm în considerare hainele întinse la uscat chiar lângă ea. În timp ce ne apucăm şi fotografiem ce a mai rămas din această gară, se apropie de noi un bărbat. Omul ne întreabă foarte serios dacă nu cumva vrem să cumpărăm clădirea gării! Din vorbă-n vorbă aflăm că trenurile de călători nu mai circulă pe aici de vreo 2 ani. În schimb, chiar cu o zi în urmă a trecut pe aici un tren mărfar. Nu s-ar spune că mai circulă ceva pe aici, după buruienile care sufocă linia ferată. După cum arată traseul acestei căi ferate, la aproape 1,5 km înspre Obreja mai exista o haltă în comuna Glimboca. Deci în comuna Glimboca trenul avea două opriri.
După ce amintim de linia ferată Oraviţa – Anina şi potenţialul ei turistic, intrerlocutorul nostru ne dă de înţeles că şi pe aici ar putea circula un tren turistic. Într-adevăr, ai avea ce să vezi pe aici, dacă te-ai sui în tren la Caransebeş, ai trece prin Poarta de Fier a Transilvaniei şi ai coborî tocmai la Haţeg sau Subcetate. Linia ferată Caransebeş – Subcetate, cu o lungime totală de 77 km şi ecartament normal, avea o porţiune – între Băuţar şi Sarmizegetusa – unde exista cale ferată cu cremalieră, datorită declivităţii foarte mari de până la 50mm/m. Tronsonul Caransebeş – Băuţar a fost inaugurat în 1908, iar cel dintre Băuţar şi Subcetate în anul 1909. Calea ferată avea scopul de a face legătura între bazinul carbonifer de la Petroşani şi bazinul siderurgic de la Reşiţa. Tracţiunea a fost asigurată de locomotive cu abur până în anul 1978, când segmentul dintre Băuţar şi Sarmizegetusa a fost închis traficului de călători. Tronsonul Băuţar – Sarmizegetusa era singurul tronson de cale ferată cu cremalieră din România şi avea o lungime de peste 5 km. În 1995 s-a închis traficul de călători şi pe segmentul Sarmizegetusa – Haţeg. În cursul anului 2000 linia pe distanţa Băuţar – Haţeg a fost dezafectată. În prezent, pe această linie ferată, cât a mai rămas din ea (Caransebeş – Băuţar), nu mai circulă nici un tren de călători. Câte linii ferate moarte sau pur şi simplu dispărute sunt doar în Banat, cât potenţial turistic irosit!
Ieşim din comuna Glimboca, trecem prin oţelu Roşu, iar la Zăvoi virăm la dreapta înspre Poiana Mărului. După ce trecem de satul Măru, înainte de a începe urcuşul spre baraj, ieşim din drum şi ne apropiem pe pajişte de pârâul Bistra Mărului pentru o scurtă pauză. Aici deja temperatura nu mai este aşa de sufocantă şi mai adie şi câte o briză care ne înviorează. Ne relaxăm şi ne refacem puterile. Înainte de plecare se întâmplă să speriem un şarpe voinic şi lung, dar ne speriem şi noi un pic de el. Din 1907 de la Zăvoi urca spre Poiana Mărului o linie ferată forestieră, iar din 1937 circula pe această linie şi un automotor cu călători. Acum însă nu se mai văd nici măcar urmele acestei linii ferate forestiere.
Urcăm drumul în serpentine şi în câteva clipe
zărim apele verzi şi limpezi ale barajului de la Poiana Mărului. Mai durează
însă circa 30 de minute până ocolim conturul lacului şi ajungem la intrarea în
staţiune. Coborâm la luciul apei şi admirăm câteva momente apele de culoarea
smaraldului şi crestele Blojului care se înalţă în spate în plan îndepărtat. Ieşim
puţin în amontele staţiunii, pe valea pârâului Bistra Mărului, ne întoarcem, trecem
podeţul peste acelaşi pârâu şi ne urcăm pe lângă nişte pensiuni pe coasta
dealului, admirăm măreţia muntelui aflat pe partea cealaltă a lacului pe unde urcă
traseul turistic spre Muntele Mic şi în final coborâm pe malul lacului, la
capătul din amonte.
Cu circa 10 ani în urmă, când am trecut pe aici, staţiunea mişuna de lume şi era o forfotă destul de mare. În 20 iunie 2012 am găsit staţiunea aproape pustie, majoritatea vilelor şi cabanelor fiind pustii. Acum putem să spunem că suntem undeva pe la mijloc: nici vânzoleală prea mare nu este, dar nici pustiu nu e. Este o atmosferă feerică şi relaxantă. Câţiva pescari şi-au lăsat lansetele la apă şi îşi văd liniştiţi de treabă la rulotă. Doi tineri veniţi cu maşina până aici intră cu picioarele în apă, se răcoresc şi se pozează. Nu ne mai vine să plecăm de aici!
Înainte de a pleca din Poiana Mărului trecem şi pe la bisericuţa de aici finalizată în anul 2008. După cum ne anunţă afişul de pe uşă, în data de 24 iunie se sărbătoreşte hramul acestei biserici. Până la urmă trebuie să părăsim staţiunea. Ne îndreptăm spre un drum destul de jalnic care se întinde pe valea Şucului în sus. Un indicator turistic ne informează că mergem spre şaua Jigoriei de sub Muntele Mic. Drumul are o lungime de 12 km. Înaintăm încet cu pârâul Şucu în dreapta noastră. După circa 5 km ajungem la cascadele de pe pârâul Şucu. Din păcate, apropierea de aceste superbe cascade este practic imposibilă. Drumul urcă şi aproape de vârful pantei există un loc de unde cascadele pot fi admirate, dar datorită vegetaţiei, doar parţial şi de la mare distanţă. De la marginea drumului până la suprafaţa apei se cască o prăpastie de circa 50 m. Pentru a putea coborî până la cascade ar fi nevoie de o cordelină.
Mergem pe drum până în vârful pantei, ne băgăm prin terenul accidentat acoperit de multă vegetaţie şi copaci şi încercăm să ne apropiem de capătul de sus al cascadelor. Nu reuşim însă să vedem mare lucru. Zărim printre frunze doar apele adunate ale Şucului tocmai acolo unde se pregătesc să coboare spumegând printre bolovani. Între timp trec pe drum în sus câţiva motociclişti mai îndrăzneţi şi mai aventurieri. Ar mai fi o cale de acces, dar destul de întortocheată: să intrăm pe firul apei, de unde drumul începe să urce şi să înaintăm până la cascade. Acest lucru ar presupune însă să mergem când prin vegetaţia de pe marginea apei, când prin apele învolburate şi repezi. Acum nu suntem pregătiţi pentru asta şi nici nu dispunem de timpul necesar pentru explorarea acestor cascade. În orice caz, aceste minunate cascade care se răsfiră printre bolovani şi fac salturi zglobii în coborârea lor, au apă din belşug tot timpul anului.
Mergem mai departe şi trecem un podeţ peste apele Şuculeţului, care vine din stânga şi se varsă în apele Şucului. La un moment dat traversăm din nou un podeţ, de data aceasta peste apele Şucului, care se mută pe partea stângă a drumului. Chiar aici Şucul formează o altă splendidă cascadă, mult mai accesibilă decât cele din aval. În cascadă stau de-a curmezişul doi buşteni, pe care i-am văzut aici şi cu doi ani în urmă. Coborâm la cascadă şi admirăm apele înspumate care se prăvălesc cu zgomot asurzitor. Simţim pe faţă mângâierile picăturilor fine de apă care se împrăştie în jurul nostru. O adevărată desfătare! Din partea de sus cascada îşi arată o altă faţă, captivantă şi fermecătoare. Chiar dacă ploile au cam încetat de vreo două săptămâni, cascada nu duce lipsă de apă.
Curând părăsim firul apei şi începem să urcăm mai accentuat. Configuraţia drumului trădează faptul că pe aici circulă maşini grele cu buşteni. În stânga noastră, deasupra copacilor, apar podoabele Ţarcului: vârful Brusturu (2116 m) şi vârful Căleanu (2190 m). După câteva serpentine ieşim în şaua Jigoriei, la joncţiunea cu drumul modernizat de pe valea Craiului, care face legătura între Muntele Mic şi Caransebeş. O tăbliţă prinsă de un copac ne informază că suntem la altitudinea de 1215 m. De aici, într-o oră şi jumătate se poate ajunge pe traseul marcat cu panglică roşie până la staţiunea de pe Muntele Mic.
Lângă traseul ce urcă spre staţia meteorologică Cuntu doarme dus un cioban. Animalele însă nu se văd niciunde. Nu durează însă mult şi ciobanul se ridică în picioare şi vine agale spre noi. Se pare că i-am dat trezirea! Omul vrea să-şi încarce telefonul de la maşina noastră. Deci, se pare că este un cioban mai modern. Din păcate, nu se potrivesc cablurile. Omul este vorbăreţ sau poate nu prea are cu cine să schimbe aici o vorbă. Aflăm că de la 16 ani e plecat din Bistriţa-Năsăud şi păzeşte aici în sezonul cald vacile oamenilor din Borlova. Chiar ne invită la coliba sa ca să ne ofere brânză. Suntem nevoiţi să-l refuzăm, deoarece trebuie să coborâm spre Caransebeş. După încă o privire aruncată spre culmile Ţarcului, ne avântăm pe serpentine în jos, pentru a ajunge la Caransebeş şi de acolo la Reşiţa.
În concluzie, am văzut „tunelul dragostei”. Nu ştim cât de mult se iubesc comunele Obreja şi Glimboca, dar acest tunel verde este situat între ele. Din păcate, calea ferată pe care se află acest tunel neobişnuit este în pericol de dispariţie. Am respirat aerul revigorant din Poiana Mărului. Dacă s-ar putea lua la pachet, am lua din acest aer şi cu noi. Din păcate, marcajele turistice din staţiune lasă de dorit. Am admirat cu respect forţele apei din cascadele Şucului şi ne-am bucurat de apropierea Ţarcului. Drumul dintre Muntele Mic şi Poiana Mărului ar merita să fie reabilitat. Cascadele Şucului sunt o atracţie naturală de mare impact. Ce-ar fi dacă s-ar amenaja acolo nişte punţi suspendate pentru vizitarea lor? Oare există vreun interes din partea autorităţilor? Probabil că cei de la Ministerul Turismului nici n-au auzit de Muntele Mic! Oare autorităţile judeţene ştiu pe unde se află cascadele Şucului? Am văzut recent că autorităţile apar pe la televizor, lăudându-se cu amenajările de la cascada Bigăr, de pe valea Minişului. Dar până n-au descoperit-o şi n-au promovat-o străinii, ştia cineva de ea? Sau se interesa cineva de promovarea ei? Toate aceste minunăţii merită să fie cunoscute şi respectate. Nu trebuie să subjugăm natura ca s-o punem în slujba noastră. Nici nu este posibil aşa ceva. Natura este în slujba omului, dacă omul ştie s-o respecte.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu