Trei zile, trei obiective:
cascada Moceriş, morile de la Rudăria şi Lacul Dracului
Three days, three objectives: Moceriș waterfall, mills to Rudăria and Devil's Lake
Calendarul ne indică faptul că suntem în dreptul
zilei de joi, 24 iulie 2014 şi până acum nu ne putem plânge că am fi suferit de
secetă. Dimpotrivă! Am stat aproape la pândă pentru a prinde câteva zile
lipsite de ploi. După câteva ploi zdravene care ne-au udat în ultimele zile,
iată că azi, în sfârşit, avem parte de o vreme mai prietenoasă. Prin urmare,
rucsacele în spinare şi plecarea! Nu mai avem de gând să revenim acasă până
sâmbătă.
Este deja trecut de orele amiezii când reuşim să ne urnim de acasă. Ne îndreptăm prin Anina şi valea Minişului spre Bozovici. Facem o scurtă oprire la cascada Valea Minișului, care are acum mai multă apă decât ultima dată când am trecut pe aici (7 iulie 2014). Majoritatea turiştilor sunt însă prezenţi puţin mai jos, la cascada Bigăr, care a primit şi ea un surplus de apă de la ultimele ploi.
În jurul orei 15 ajungem în comuna Bozovici. Aici hotărâm să mai facem câteva cadre foto care ne sunt necesare la proiectul cu minoritatea cehă din Banat, deoarece şi aici trăiesc câţiva etnici cehi. Mai întâi ne oprim la podul de peste râul Miniş, unde apa tulbure a adunat tot ce a întâlnit în drumul ei: crengi, zdrenţe, sticle de plastic. Apoi ne urcăm pe dealul unde se înalţă o cruce pe schelet metalic. Crucea este şi luminată pe timp de noapte. De aici se deschide o panoramă impresionantă asupra munţilor Almăjului, care se desfăşoară dincolo de pitoreasca depresiune. La picioarele noastre se îngrămădesc casele din comună, toropite de soarele arzător. Spre est se zăreşte în depărtare vârful Arjana din munţii Cernei, iar la sud-vest se întinde valea Nerei care desparte munţii Almăjului de munţii Aninei. Înspre nord se întrevede şoseaua pe care am venit şi care-şi face loc printre munţii Aninei şi munţii Semenicului.
Din Bozovici urmăm indicatorul spre comuna Lăpuşnicu Mare şi mergem până în satul Moceriş. Intenţionăm să vizităm cascada de la Moceriş. Este ora 17 când părăsim maşina în capătul din amonte al satului şi plecăm spre cascadă. Este şi un drum care duce până acolo, dar acum este inundat. Ne apropiem de munte, mergând cam 4 km, când pe drum, când pe potecă, când pe deal pentru a ocoli apa, când direct prin apă atunci când nu mai avem altă soluţie. Pe traseu trecem pe lângă mai multe colibe, unde sătenii îşi ţin animalele.
După vreo oră de mers ajungem la o casă în toată regula. Casa are şi antenă satelit şi este în extindere. De unde credeţi că are această casă curent electric? Aici intră în scenă inventivitatea bănăţeanului. Gospodarul şi-a încropit o minihidrocentrală (dacă putem să-i spunem aşa!), compusă din câteva roţi, curele şi o bobină şi care nu are nevoie decât de apă (care curge aici din belşug), rulmenţi şi puţin ulei. Asta-i tot! Nu vă vine să credeţi? Puteţi să vă convingeţi la faţa locului. Şi... acest „sistem” funcţionează deja de 15 ani!
După circa 15 minute de urcuş apare în stânga noastră cascada. De la marginea unui platou înalt şi înverzit apa şi-a croit drum şi se aruncă de la o înălţime de circa 10-15 m, desfăşurându-se în două trepte. Nu ne aşteptam să vedem aici o cascadă. Peretele muntelui este situat la circa 100 m mai în spate. Fotografiem această minune a naturii de jos, apoi ne urcăm pe platou, deasupra cascadei. De aici se vede şi treapta superioară a cascadei. Avem o perspectivă încântătoare asupra văii pârâului prin care am venit. Acolo unde se termină platoul se ridică spre cer peretele muntelui.
Aproape de munte se vede o casă de unde se ridică un firicel de fum. Mergem spre casă şi găsim o familie cu doi copii vioi, care stă aici vara cu animalele. Pe lângă casă se plimbă în voie găini, curci, purcei. Ultima viitură care a trecut pe aici în urmă cu câteva zile, le-a luat oamenilor vreo 10 raţe şi le-a dus până la cascadă. Acolo raţele îşi aşteaptă salvatorii, fiindcă singure nu pot ieşi de acolo. Oamenii sunt foarte politicoşi şi aflăm de la ei că ocolind muntele, prin dreapta sau prin stânga, se poate ajunge undeva sus în Poiana Roşchii. Mai sunt doar câţiva metri până la locul de unde apa ţâşneşte de sub stâncă. Locul este împrejmuit şi se pare că de aici satul Moceriş este alimentat cu apă.
Deja e trecut de ora 19 când pornim pe drumul de întoarcere. Ne mai oprim o dată la mini-hidrocentrala pe care am văzut-o la urcare şi mai cercetăm o dată mecanismul simplu şi eficient de producere a energiei electrice. Fără grija facturilor de curent electric, fără bani aruncaţi pe apa sâmbetei, aceşti oameni trăiesc în armonie cu natura. Ce s-ar întâmpla oare cu speculanţii şi intermediarii energiei electrice dacă ne-am produce toţi curentul electric în acest fel?! De data aceasta nu ne mai obosim să ocolim pârâul, ci trecem direct prin apă. Nici nu ştim de câte ori am traversat acest pârâu. La ora 20:30 suntem la maşina noastră, la capătul satului Moceriş. Plecăm înapoi spre Bozovici, de data aceasta însă ieşim la DJ 571B care vine de la Şopotu
Nou. Asfaltul se prezintă
însă sub orice critică, adică dacă ocoleşti o groapă în mod sigur dai în alta. În apropierea benzinăriei de lângă Bozovici ridicăm cortul şi ne odihnim până
dimineaţă.
**********
Ne trezim în jurul orei
7 şi observăm că totul este învăluit de o ceaţă densă. Nu ne facem prea multe
griji în această privinţă, deoarece ceaţa este un fenomen foarte des întâlnit
în această zonă. Sperăm că treptat ea se va ridica şi ziua de vineri, 25 iulie 2014,
va fi o zi însorită. Într-adevăr, după ora 9 parcă se ridică cortina şi încep
să apară printre ceţuri culmile munţilor Aninei. După o „şedinţă” consultativă
hotărâm să renunţăm pentru moment la vârful Leordiş şi să ne îndreptăm spre
munţii Almăjului.
La ora 10 plecăm spre comuna Eftimie Murgu pentru a vizita mai întâi cel mai mare complex mulinologic din sud-estul Europei, morile de pe Rudăria. Suntem aici pentru a doua oară. Surpriza cea mai mare pentru noi este că aici găsim primul Centru de Informare Turistică deschis, dintre toate centrele de acest fel pe care le-am întâlnit! Adică este aici cineva cu care putem vorbi, de la care putem cere anumite lămuriri. Chiar vizavi de Centrul de Informare Turistică este amplasată o moară. Din totalul de 22 de mori existente aici, 13 se găsesc în comună, iar restul de 9 sunt amplasate în amonte, pe râul Rudăria. Drumul care urcă pe lângă pârâu este îngust, dar asfaltat pe o porţiune de circa 4 km.
Tocmai la intrare în cheile Rudăriei găsim pe dreapta prima moară din afara localităţii: moara Firiz. Moara este deschisă şi chiar funcţionează. Un sătean îşi macină aici porumbul, obţinând o făină de mălai fină, numai bună pentru mămăligă. Omul ne explică foarte amabil întregul mecanism de funcţionare a morii. Foarte simplu şi eficient, fără curent electric, fără combustibil, fără cheltuieli, fără poluare. Doar cu apă de la natură! Fiecare moară are denumirea ei (Firiz, Trăiloanea, Îndărătnica dintre Râuri, Hămbăroanea, Viloanea, Moara de la Tunel...) şi fiecare om din sat ştie de care moară aparţine, unde poate să-şi macine boabele. Ne oprim şi la celelalte mori înşirate pe râu în sus. Unele dintre ele sunt funcţionale, altele nu. La capătul şirului de mori se găseşte Moara de la Tunel, unde apa ajunge la roată printr-un tunel săpat în stâncă. Morile sunt cât de cât întreţinute, la fel şi căile de acces spre ele. Bineînţeles... din fonduri europene şi nu din bugetul ministerului care este responsabil cu turismul! Se pare că nu toţi cetăţenii acestei ţări pot duce un trai măcar decent. Nivelul de trai al multor cetăţeni din mediul rural este încă foarte scăzut, de vreme ce ei se hrănesc cu făina obţinută la aceste mori de apă, nepermiţându-şi să cumpere făină din comerţ.
Ajungem la o parcare spaţioasă, un loc de popas pentru trecători osteniţi. Noi ne continuăm însă drumul. Încă un km mergem pe asfalt, după aceea drumul devine denivelat şi presărat cu băltoace. Înaintăm anevoios prin pădure circa 2 ore şi la ora 14:45 ieşim într-o poieniţă. De aici se desprinde spre dreapta un drumeag cu marcaj turistic (bandă albastră). Suntem la altitudinea de 980 m. Continuăm să mergem încet înainte, spre sud. Urcăm pe nesimţite pe un drum tot mai dificil. Lăsăm în urma noastră o stână, depăşim un releu de telefonie şi începem să coborâm. Coborâm, coborâm... până ne înfundăm! Drumul nu este circulat şi de-a curmezişul lui stau întinşi doi copaci. Înţelegem foarte repede că nu mai putem înainta. Reuşim să întoarcem maşina şi cu multe hopuri şi suferinţe provocate maşinii ajungem înapoi în vârf, la stână. Înfiripăm o discuţie cu câţiva oameni aflaţi aici. Ne dăm seama că am greşit drumul.
Pentru a coborî la Eşelniţa, pe malul Dunării, trebuie să virăm la stânga de la releu, să urcăm şi să ajungem la drumul pe unde circulă utilajele de la cariera de cărbune din apropiere. Teoria-i una, dar practica e cu totul altceva. Urcăm dealul pe lângă releu, depăşim altitudinea de 1000 de m şi vedem chiar partea sârbească a Cazanelor Mari. Drumul pe care-l vedem însă în faţa noastră nu ne inspiră prea multă încredere şi de aceea decidem să ne întoarcem pe unde am venit. La ora 18:20 trecem pe lângă stână şi prindem drumul care ne duce înapoi spre comuna Eftimie Murgu. În faţa noastră, lateral dreapta, se înalţă vârful Svinecea Mare (1224 m), campionul înălţimilor din munţii Almăjului. Nu mai avem timp să întreprindem o ascensiune spre el. Ne resemnăm cu ideea şi ne angajăm în coborâre. O coborâre solicitantă, cu piciorul tot pe frână, la capătul căreia ajungem în jurul orei 19:30 la asfalt şi parcare. Aici se pare că a plouat! Sus, de unde venim, am avut parte de vreme însorită. Ne hidratăm şi ne refacem forţele cu câteva bucate care sunt întotdeauna mai gustoase decât acasă. Nu recomandăm o aventură spre vârful Svinecea Mare cu o maşină de oraş.
După o scurtă deliberare, hotărâm să mergem spre Şopotu Nou. La intrarea în localitate oprim pentru a vedea ce ne spun indicatoarele turistice amplasate aici. În dreapta se vede un pod. Aici râul Nera îşi schimbă cursul, făcând o cotitură mare. Dacă până aici a curs înspre sud-vest, de aici încolo se îndreaptă spre nord-vest. Sunt 2 ore de mers pe jos până la Lacul Dracului. Trecem podul peste râul Nera şi mergem cu maşina cam 4 km până ajungem într-o poiană. Suntem atenţionaţi de o tăbliţă că suntem pe o proprietate privată. Tocmai de aceea cerem acordul proprietarilor, doi vârstnici, pentru a putea campa acolo. În sfârşit, putem să întindem cortul şi să ne odihnim. Câinii proprietarilor de teren, cu care ne împrietenim repede, devin peste noapte paznicii noştri. Noapte bună!
**********
Şi dimineaţa acestei zile de sâmbătă, 26 iulie
2014, este învăluită în ceaţă. Nu stăm însă prea mult pe gânduri. Ceaţa se va
ridica şi noi trebuie să fim gata de drum. După micul dejun, la care îi avem ca
oaspeţi pe câinii proprietarilor, luăm cu noi apă şi
aparatele foto-video şi pornim spre Lacul
Dracului. S-a făcut deja ora 10 şi ceaţa s-a ridicat între timp. Pornim pe un
drum bine conturat, trecem pe lângă casa proprietarilor pe al căror teren al
campat şi urcăm uşor până ajungem la o altă casă. Se pare că este mai degrabă o
casă de vacanţă. Aici sărim gărduleţul şi coborâm din nou la nivelul râului
Nera, aflat în stânga noastră. Porţiunile umbrite de copaci alternează cu
poieniţe scăldate în soare. Pereţii stâncoşi se apropie tot mai mult de Nera.
Ajungem la o altă gospodărie, în dreptul căreia este suspendată peste Nera o punte cam şubredă. Pe malul celălalt al apei se întrezăreşte o moară de la care se răsfiră în jos un pârâiaş zglobiu. Din când în când ne apropiem de apă la doar 1-2 m. În aceste locuri drumul nu este cu mult peste nivelul apei. Drumul este presărat pe alocuri cu porţi care trebuie deschise şi închise atunci când trecem. Din loc în loc apare şi marcajul turistic bandă roşie aplicat pe copaci. Ieşim din nou într-o poiană străjuită de o casă. La apropierea de poartă suntem întâmpinaţi de câţiva câini care-şi păzesc teritoriul. Dincolo de poartă se scurge dinspre casă un fir de apă limpede. Un panou turistic ne informează că suntem în Parcul Naţional Cheile Nerei – Beuşniţa.
Mai înaintăm puţin prin poiană până la un copac pe care sunt atârnate două tăbliţe din lemn. Una din ele ne anunţă că suntem în Poiana lui Trifu. Cealaltă ne arată că înainte mergem spre Lacul Dracului pe la scară şi vad. Noi însă deviem de aici spre stânga şi ne apropiem de Nera. Aici găsim două punţi suspendate. Una mai veche şi mai îngustă, cealaltă mai nouă şi mai largă. Noi ne aventurăm spre puntea mai nouă, chiar dacă intrarea pe ea este barată cu un lanţ! Traversăm puntea fără s-o balansăm prea mult şi mergem la umbra pădurii până ieşim într-o altă poieniţă, unde se află şi moara lui Untan. După toate aparenţele, este funcţională. După o scurtă răcorire în apa pârâului care alimentează moara, atacăm poteca care urcă în stânga prin pădure. Aici marcajul apare mai des şi pare mai proaspăt. După circa 15 minute ieşim la un loc de popas în mijlocul pădurii, cunoscut sub denumirea de „La Scaune”. De fapt, este o intersceţie de trasee. Din stânga coboară cărarea care vine de la Cărbunari (o oră şi jumătate), drept înainte indicatorul arată cantonul Damian (4-5 ore), iar în dreapta cărarea ce înaintează spre Lacul Dracului (15 minute). Dinspre Cărbunari apar doi tineri care se îndreaptă şi ei spre lac. Urcăm din nou pe o cărare sălbatică, flancată de tufe şi arbuşti, iar apoi coborâm. Mai întâi domol, apoi, în ultima parte, mai abrupt.
Suntem la Lacul Dracului (ora 12:30) şi privim fascinaţi culoarea incredibilă pe care o are apa. Suprafaţa lacului este de circa 700 m², iar adâncimea lui maximă este de 13 m. Lacul s-a format prin prăbuşirea tavanului unei peşteri. Peştera aflată aproape de suprafaţa lacului are o lungime de circa 70 m. Apa lacului este luminată acum doar de o rază de soare ce pătrunde printre copaci. De la marginea căldării până la suprafaţa apei este o diferenţă de nivel de circa 10-12 m. Apropierea de luciul apei este imposibilă. Tot 10-12 m diferenţă de nivel pare să fie de la marginea căldării până la nivelul râului Nera. Este un lac ce ar putea face parte din lumea poveştilor. Ar merita un nume mai frumos. Câţiva turişti tocmai s-au pozat la lac şi se pregătesc să plece mai departe cu ambarcaţiunile gonflabile. Îi urmărim cum dispar din raza noastră vizuală, purtaţi de apele repezi şi încâlcite ale Nerei. În timp ce ne aşezăm pentru a lua o pauză, mai trece pe Nera o ambarcaţiune cu două persoane.
Suntem deja pe drumul de întoarcere când la mal mai acostează o ambarcaţiune cu turişti. Mai aruncăm o privire spre lacul ascuns din cheile Nerei şi începem urcuşul. Ne mai întâlnim cu câţiva aventurieri care vin spre lac, dar nu sunt prea mulţi. La moara lui Untan ne mai intersectăm cu 3 drumeţi. Facem cale întoarsă exact pe traseul pe care am venit, având în vedere că trebuie să recuperăm maşina. În Poiana lui Trifu mai apare un grup de turişti care înaintează agale spre lac. Îi îndrumăm spre puntea suspendată, pentru a nu fi nevoiţi să treacă prin apele Nerei dacă o ia drept înainte.
Când canicula se dezlănţuie mai tare, noi ajungem la locul nostru de campare, unde proprietarul terenului tocmai s-a oprit din cosit şi s-a lungit la umbra unei căpiţe de fân. Ne odihnim la umbră, ne răcorim şi ne ospătăm. Între timp mai vin câţiva drumeţi care, mai mult sau mai puţin echipaţi pentru drumeţie, se îndreaptă agale spre Lacul Dracului. Ne luăm rămas bun de la gazdele noastre, lăsăm locul de campare aşa cum l-am găsit, adică curat şi la ora 15:20 plecăm spre casă. De la Şopotu Nou urcăm prin pădure, având în stânga noastră valea adâncă a pârâului Boiştea, care ne desparte de munţii Locvei. Drumul este spălat de ploi şi neîntreţinut. După mai multe opriri ajungem în jurul orei 18:30 la poiana Logor, în apropierea comunei Cărbunari. Poiana este îngrădită şi este animată de câţiva turişti cu corturi. Un grup de turişti tocmai soseşte de pe traseu, de la Lacul Dracului. Indicatorul turistic ne anunţă că avem nevoie de o oră şi jumătate pentru a coborî prin pădure până la lac. După circa 10 minute ajungem la Cărbunari. De aici trecem în localitatea vecină Ştinăpari şi începem coborârea spre Sasca Montană. Trecem prin localităţile Potoc, Socolari, Ilidia şi Ciclova Română, apoi ieşim la Oraviţa, de unde prindem şoseaua care ne duce prin Grădinari până la Reşiţa.
Am văzut cascada Moceriş care îşi etalează frumuseţea la poalele munţilor Aninei, pentru cei dispuşi să facă un mic efort de a merge până acolo. Am putut asista la măcinarea făinii la morile de pe pârâul Rudăria, unde timpul s-a oprit în loc. În a treia zi am descoperit ochiul de apă turcoaz din cheile Nerei, Lacul Dracului. Şi Banatul Montan mai ascunde multe alte perle în lada sa de zestre a naturii fermecătoare şi sălbatice. Perle care aşteaptă să fie descoperite de oameni dispuşi să depună un efort şi să le respecte.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu