Un colț de natură fascinant în munții Aninei
A fascinating piece of nature in the mountains of Anina
Azi, 12 februarie 2016, vom explora o părticică din munţii Aninei. Este
o zi însorită de vineri, însoţită însă şi de câteva rafale de vânt. Ca să
ajungem la destinaţia noastră, ne îndreptăm mai întâi spre Oraviţa. De la
Oraviţa înaintăm spre Ciclova Română, iar de aici virăm la dreapta, lăsăm în
urmă localitatea Ilidia şi ne oprim la ieşirea din următoarea localitate.
Suntem la capătul satului Socolari. Oprim şi urmărim doi căţei care aleargă
după o veveriţă. În câteva secunde veveriţa se caţără în vârful unui copac, iar
cei doi căţei se opresc, cu ochii aţintiţi în sus. Veveriţa aşteaptă probabil
ca cei doi căţei să plece. Aceştia însă nu dau semne că ar vrea să renunţe la
prada lor. Noi încercăm să fotografiem veveriţa, a cărei coadă fâlfâie în
bătaia vântului. Nu ştim cine va obosi mai întâi: căţeii sau veveriţa?
Lăsăm animalele în lumea lor şi plecăm mai departe pe jos. Ne orientăm spre stânga pe un drum de căruţe, care este asfaltat până la ieşirea din sat. Este trecut deja de ora 12. Temperatura este foarte potrivită pentru drumeţie. Nu este nici frig, dar nici caniculă. Doar răbufnirile vântului ne incomodează puţin. Dacă în luna martie a anului trecut am mers din Ilidia pe valea Vecinicului în amonte şi ne-am delectat cu cascada Valea Mare (vezi articolul Covor de primăvară în cheile Vecinicului), acum vrem să ajungem la ruinele cetăţii Socolari (Ilidia), cocoţate pe dealul Custura Cetăţii. Drumul urcă lin şi pe măsură ce câştigăm în înălţime ni se dezvăluie puţin câte puţin întreaga depresiune a Carașului. În dreapta noastră apar în depărtare casele din satul Potoc. Încercăm să desluşim drumul care coboară spre cheile Nerei, la confluenţa râului Nera cu râul Bei. În stânga răsare cupola întinsă a dealului Fața Cornetului (411 m), pe care drumul nostru îl ocoleşte. După ce ocolim acest deal, apare în faţa noastră cleanţul semeţ Custura Cetăţii (659 m).
După circa 40 de minute ajungem în valea Chichiregului, o vale seacă chiar şi la sfârşitul acestei ierni. Aici găsim primele marcaje vechi aplicate pe copaci care delimitează perimetrul Parcului Naţional Cheile Nerei – Beuşniţa. În această zonă rafalele de vânt nu ne pot atinge. Urmăm drumul care face o întoarcere de 180 de grade (nu mergem pe drumul care o ia înainte) şi curând ieşim din pădurice. Din nou vântul se propteşte în noi, încercând să ne destabilizeze. Ocolim dealul Tâlva Vântului (508 m), aflat în stânga noastră şi ajungem lângă un jalon de lemn înfipt în pământ şi vopsit în alb şi negru. Pare destul de proaspăt. La fel de proaspăt pare şi marcajul cruce galbenă care apare tot aici pe un copac. De ce apar marcajele abia aici?! Sau poate marcajele vin din valea Beiului şi urcă spre Custura Cetăţii?!
În depărtare, în faţa noastră, mai observăm un astfel de jalon din lemn. Pornim spre el. Acum suntem mai aproape de cleanţul Custura Cetăţii. Putem să distingem şi zidul fostei cetăţi. Încercăm să scurtăm traseul. Drumul se transformă într-o potecă care urcă abrupt spre şaua din stânga cleanţului. Încetinim ritmul şi când ajungem la poalele cleanţului, facem o scurtă pauză. Cerul este invadat de câţiva nori răspunzători de lumina difuză din jurul nostru. Nu este însă cazul să ne facem griji, deoarece nu sunt ameninţători. Privind în urmă, spre sud, descoperim despicătura adâncă prin care se strecoară râul Nera, iar dincolo de cheile Nerei distingem culmile domoale ale munţilor Locvei.
De la picioarele cleanţului prindem o potecă însoţită de marcajul cruce galbenă. Ocolim blocul de stâncă prin dreapta şi intrăm în pădurice. După câteva minute ieşim pe coama dealului. De fapt, accesul spre vârf, fără echipament de escaladă, este posibil doar pe această latură sudică. Suntem sus, aproape de ţinta noastră. Vântul îşi face simţită prezenţa din plin. Trebuie să ne ţinem bine pe picioare. Sunt condiţii destul de dificile pentru fotografiat şi filmat. În dreapta noastră, spre răsărit, se cască o prăpastie adâncă. Dincolo de prăpastie (valea Beușniței) se înalţă culmile împădurite şi cele mai înalte din munţii Aninei, cu vârfurile Leordiş (1.160 m) și Pleșiva (1.144 m) în prim-plan. Pădurea de pe povârniş încă păstrează urme albe de zăpadă. Spre sud-est se zăresc în depărtare, în bătaia soarelui, câteva culmi din munţii Almăjului.
După câţiva paşi ajungem la ruinele cetăţii, constituite... dintr-un singur zid, în partea sudică a dealului. Vestigiile cetății datează din secolele XIII-XIV, când cetatea era un loc de refugiu și adăpost. Dacă în timpul stăpânirii turcești aici locuia un bei, atunci în timpul imperiului austro-ungar cetatea era locuită de o garnizoană militară. Ne rotim privirile de jur-împrejur. Impresionantă panoramă!
La nord şi nord-vest privirea noastră mângâie câteva dealuri golaşe şi semeţe. În spatele lor se întinde depresiunea Caraşului, iar în plan îndepărtat se vede chiar măgura Vârşeţului, aflată deja în Serbia. Se văd şi aşezările umane din Potoc şi Slatina Nera, de unde se ridică şi câteva fuioare de fum. Spre sud urmărim cu privirea linia întunecată care ascunde cheile Nerei şi culmea domoală a munţilor Locvei. Se observă chiar şi câteva case din Ciclova Montană. Partea răsăriteană este ocupată de munţii Aninei. Cine a spus că munţii Aninei nu sunt spetaculoşi?!
Căutăm un loc mai ferit de vânt lângă zidul fostei cetăţi pentru a ne reface puterile. După o scurtă gustare începem coborârea. Suntem cu ochii mai mult pe frumuseţile din jurul nostru decât pe terenul pe care mergem. De data aceasta scurtăm traseul în vreo trei locuri până ieşim la drum. Mai aruncăm câte o privire în spate, spre cleanţul semeţ de pe care am coborât. Stâncile sunt acum scăldate de soarele ce se apropie de apus. La ora 17 suntem la maşină, la marginea satului Socolari.
Un indicator plasat pe marginea drumului principal semnalează că până la ruinele cetăţii Socolari sunt 4 km. În realitate însă sunt 6 km până acolo! Am vrea să mai menţionăm că de la Ciclova Română până la Socolari am remarcat trei indicatoare care ne anunţau că mergem spre cetatea Socolari: primul e plasat la ieşirea din Ciclova Română, al doilea e postat în satul Ilidia, iar al treilea e chiar la ieşirea din satul Socolari. Foarte bine! Doar că atunci când vedem asemenea indicatoare cu inscripţia pompoasă „cetatea Socolari”, chiar ne aşteptăm să vedem o cetate! În realitatea însă e vorba doar de un zid, ceea ce a mai rămas din fosta cetate. Pentru a nu induce în eroare turiştii, n-ar fi mai corect să se scrie „ruinele cetăţii Socolari”?
Pentru ca drumul de întoarcere spre Reşiţa să nu fie prea monoton şi pentru că mai avem circa o oră de lumină naturală, hotărâm ca de la Oraviţa să deviem spre Ciudanoviţa, iar de acolo, prin Jitin, să ieşim la DJ 581, între Ticvaniu Mare şi Giurgiova. Colonia de la Ciudanoviţa, precum şi comuna în sine, arată dezolant, parcă am fi pe tărâmul nimănui, într-un loc lăsat de izbelişte, în voia sorţii. Oare comuna Ciudanoviţa face parte din vreo ţară?! Bineînţeles că la plecarea din Ciudanoviţa deja se înserează. De aici până la Jitin şi apoi până la şoseaua asfaltată mergem foarte încet. Dar nu din cauza întunericului, ci din cauza numeroaselor gropi din drum. Un adevărat dezastru! Dacă ocolim o groapă, nimerim în alte două! Mare păcat! Pe cât de distrus e drumul şi dezolantă e imaginea comunei Ciudanoviţa, pe atât de frumos e peisajul.
Totuşi, la finalul acestei zile, vrem să rămânem în minte cu imaginea superbă a munţilor Aninei, imagini care ne-au fermecat de-a binelea. Munţii Aninei par lipsiţi de spectaculozitate, dacă-i privim de la distanţă şi cu superficialitate. Nici altitudinea lor nu pare o provocare pentru drumeţi, înălţimea lor maximă atingând „doar” 1.160 m. Dar, aceşti munţi au multe taine, multe locuri ascunse şi frumoase, care se dezvăluie numai aceluia care are curajul şi răbdarea să-i cutreiere pas cu pas.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu