Peste muntele Găina, spre iezerul Ighiel
Over the hill Găina, toward the lake Ighiel
Profităm de ultimele zile de concediu pentru a ne aerisi spiritul. În
după-amiaza zilei de duminică, 28 august 2016, plecăm spre Arad. Avem de
îndeplinit acolo o sarcină, chiar dacă e duminică şi suntem în concediu. Spre
seară ne deplasăm apoi spre Ghioroc, unde vom înnopta pe malul lacului Ghioroc
1 (în apropiere mai sunt 3 ochiuri de apă). La ora 19 oprim la marginea apei.
Un sector din malul lacului este amenajat pentru plajă. Când am fost aici la
începutul lunii septembrie a anului 2014, plaja era pustie (vezi articolul De la Complexul Turistic Căsoaia spre vârful Highiş).
Acum plaja este animată de tineri care stau întinşi la soare sau se bălăcesc în apă, chiar dacă soarele este deja aproape de linia orizontului. De fapt, temperatura se apropie de 30 de grade. Se vede şi o scenă de unde răsună muzica şi glasul unui animator. Pe lac plutesc câteva bărcuţe. Maşinile care vin şi pleacă ridică praful. Lacul este foarte aproape de Ghioroc şi totuşi nu vedem pe nimeni venind pe jos. După lăsarea întunericului animaţia de pe plajă se mută în restaurantul din apropiere. Noi însă ne transbordăm în lumea viselor, acompaniaţi de sunetele ce răzbat din restaurant şi însoţiţi de şuieratul trenurilor ce trec prin gară.
**********
Odată cu ivirea zorilor suntem pregătiţi să mergem mai departe. Acum
liniştea acestei dimineţi de luni, 29 august 2016, din jurul lacului este
aproape deplină. În spatele munţilor Zarandului cerul se luminează tot mai
mult. Plecăm din Ghioroc pe Drumul vinului (proiect
finalizat în noiembrie 2015), lăsăm în urmă
localităţile Cuvin şi Covăsânţ, iar la Şiria facem dreapta, spre ruinele
cetăţii. Cu ani în urmă (3 octombrie 2010) am urcat la ruinele cetăţii pe jos,
într-o după-amiază de duminică. Acum suntem plăcut surprinşi de drumul asfaltat
ce urcă până aproape de cetate. Sunt plasate şi indicatoare turistice. Unul din
trasee, lung de peste 11 km, iese din drumul asfaltat la dreapta şi duce spre
Complexul Turistic Căsoaia.
La peste 450 m altitudine oprim şi ne apropiem de ruine pe jos. Este ora 7:20. Soarele abia ieşit din spatele culmilor împădurite aruncă o lumină perfectă asupra cetăţii şi asupra peisajului din jur. Începem să fotografiem şi să filmăm. Localităţile aşezate în câmpie, la limita nord-vestică a munţilor Zarand (Galşa, Măderat, Pâncota), se trezesc la viaţă încet în lumina matinală. Privim, privim şi nu ne vine să ne mai mişcăm din loc. Suntem fascinaţi. Până la urmă ne retragem la umbră pentru a servi o gustare, în acest cadru natural matinal. Aproape de ora 9 coborâm de la ruinele cetăţii Şiria.
Mai avem ceva drum de mers. Ţinta noastră de azi ar fi staţiunea Muntele Băişorii din judeţul Cluj. Ne ducem spre est, prin depresiunea Zarandului, pe firul Crişului Alb. În ultima parte a drumului munţii Codru Moma şi munţii Zarandului se apropie de noi şi apar pădurile de conifere. În comuna Vârfurile ieşim la drumul european E 79 şi mergem spre sud-est până la Hălmagiu. De aici deviem în direcţia nord-est, spre Muntele Găina. Un marcaj turistic (bandă albastră) indică aproape 20 de km până pe Muntele Găina. Doar că acest traseu nu urmăreşte în totalitate drumul pe care urcăm noi. Trecem prin Hălmăgel şi începem să urcăm mai întâi lin, apoi tot mai accentuat. Drumul devine tot mai dificil. Aproape de ieşirea în golul alpin dăm de o intersecţie şi deviem spre stânga. După o oră de mers din Hălmagiu ieşim în gol alpin şi ne „spălăm ochii” cu imaginile din jurul nostru.
Spre nord-vest vedem un vârf împodobit cu releu. Pe culmea ce urcă spre vârf au răsărit câteva eoliene. Ne avântăm în direcţia vârfului, dar nu ajungem prea departe. Ne întâlnim cu o maşină de teren. După o scurtă discuţie cu cei doi ocupanţi ai maşinii aflăm că „am deraiat”. Adică vârful pe care l-am văzut este vârful Bihor (1849 m), cunoscut şi sub numele de Curcubăta Mare, cel mai înalt vârf din munţii Apuseni. Dar noi vrem pe Muntele Găina! Ne întoarcem până la ultima intersecţie, iar de acolo înaintăm spre nord-est. Ieşim din nou în gol alpin şi apar câteva indicatoare turistice. De data aceasta suntem pe drumul cel bun. Suntem pe culmea Găinii şi vedem deja în faţă vârful Găina.
Aproape de vârf îi găsim pe caii moţilor care pasc aici în voie, bucurându-se de libertate. În circa 40 de minute străbatem culmea Găinii şi iată-ne acum, la ora 13:40, pe vârful Găina (1466 m). Sunt vizibile încă urmele aşa-numitului Târg de Fete, ce are loc aici în fiecare an în duminica cea mai apropiată de ziua sfântului Ilie (20 iulie). Chiar în vârf este amenajat un mic platou, unde tronează o cruce şi bustul lui Avram Iancu. Ambele sunt din piatră. Dacă spre nord domină vârful Bihor şi culmea pleşuvă ce se desprinde din el, spre sud înălţimea culmilor împădurite scade. O panoramă ce merită văzută. Prima dată când am ajuns aici am înnoptat sub vârful Găina (18 iulie 2011) şi am avut parte de un răsărit de soare ca în basme. Toate aceste peripeţii, precum şi căldura ne-au cam vlăguit. Aşa că luăm o pauză.
La ora 15 începem coborârea spre comuna Avram Iancu din judeţul Alba. Este drumul pe care am urcat în 2011, drum ce trece prin valea Dobrani şi valea Uţului. După circa o oră trecem prin apropierea cascadei Pişoaia şi ajungem în comuna Avram Iancu. Înainte de oraşul Câmpeni ieşim la şoseaua DN 75. Urmăm şoseaua de pe valea Arieşului în direcţia oraşului Turda. Peisajul ne distrage atenţia la tot pasul. Nu ajungem însă până la Turda, pentru că la Buru virăm la stânga (nord), spre comuna Băişoara. De aici mai întoarcem o dată la stânga (vest) şi urcăm spre staţiunea Muntele Băişorii. Drumul este asfaltat până sus.
Ceasul arată ora 18:30 când intrăm în staţiunea Muntele Băişorii. Este o staţiune dedicată în primul rând sporturilor de iarnă, aşa cum este şi staţiunea Semenic. Doar că staţiunea Muntele Băişorii, situată în munţii Gilău, este mult mai întinsă, cu mai multe case de vacanţă, cabane şi pensiuni. Altitudinea la care se situează cele 2 staţiuni este aproximativ aceeaşi (în jur de 1400 m). Doar că Muntele Băişorii este o staţiune răsărită în mijocul unei păduri de conifere. Clădirile sunt pur şi simplu mascate de copaci. Probabil că aceasta este staţiunea unde mulţi clujeni îşi petrec sfârşiturile de săptămână. Campăm în apropierea Salvamontului şi a Jandarmeriei Montane. Prima dată când am trecut pe aici, în 25 iulie 2011, vremea era mohorâtă şi ploua, aşa încât n-am putut să vedem prea multe în jurul nostru. De data aceasta vremea ţine cu noi. Cerul înstelat ne confirmă acest lucru.
**********
Marţi, 30 august 2016. Încă o zi, încă o şansă de a vedea o frântură din
spectacolul naturii. La 6:30 căscăm ochii şi ne pregătim să explorăm
împrejurimile. Am dormit la altitudinea de 1350 m. Putem să confirmăm încă o
dată că somnul la munte este foarte odihnitor și
relaxant. Urcăm spre pârtiile de schi ale
staţiunii. Pe lângă colibele vechi vedem aici şi câteva cabane mai noi. Se fac
pregătiri pentru sezonul de iarnă. Suntem acum la 1570 m altitudine. Ne
întoarcem în staţiune şi înainte de a pleca, scrutăm cu privirea valea din
stânga noastră, unde alternează cabanele, molizii şi pajiştile. Pe un povârniş
înverzit au ieşit la înviorare mai mulţi tineri şi copii, practicanţi de arte
marţiale. Sunt aliniaţi pe un rând şi costumaţi în alb. Coborâm din staţiune şi
ne plimbăm ochii pe culmile ondulate din dreapta noastră.
Trecem de comuna Băişoara, iar la Buru ajungem din nou la şoseaua DN 75. De aici ne întoarcem la dreapta (spre sud), în direcţia municipiului Aiud. După doar câţiva kilometri oprim la intrare în comuna Râmetea. Din stânga ne sare în ochi capătul nordic al Pietrei Secuiului (1128 m). O falnică stâncă apărută din senin fără vreo introducere. Înaintăm până în centru localităţii unde facem un popas. Un şuvoi de apă cristalină şi rece vine pe ţeavă şi se scurge într-un bazin amenajat deschis. În jurul apei se răcoresc câţiva câini. Din portiţa unei case iese un grup de turişti care vorbesc în limba maghiară. Sunt veniţi din Ungaria. De fapt, majoritatea locuitorilor din localitate sunt de naţionalitate maghiară.
Casele dreptunghiulare sunt întoarse cu latura mică spre stradă. Faţadele caselor aliniate sunt în cea mai mare parte albe, dispun de câte două obloane verzi şi o fereastră ce iese din pod. Între case se întinde un gard şi câte o portiţă, ambele din lemn. Arhitectura caselor creează o atmosferă inedită. Localitatea are deja un renume printre turiştii străini. Tot în arhitectura locului se încadrează şi biserica unitariană (sec. XVII-XVIII). Peste drum de ea a fost ridicată mai recent o biserică ortodoxă. Până în anii '60 ai secolului XX localitatea se numea Trascău. Localitatea are şi o denumire în limba maghiară (Torockó) şi 3 variante în limba germană (Eisenmarkt, Eisenburg, Traschen).
Vizităm buticurile cu obiecte artizanale din lemn şi piele. Ne oprim şi la dulceţurile şi siropurile făcute din produsele locale. O localitate vie care ştie să atragă turişti şi să-şi promoveze produsele locale, plasată într-un cadru natural de excepţie. Bineînţeles că nu lipsesc nici indicatoarele turistice. În partea estică localitatea este străjuită de imensa fortăreaţă de stâncă formată din Piatra Secuiului, crestată la mijloc. Partea nordică, mai joasă, este cunoscută şi sub denumirea de Colţii Trascăului. Va trebui neapărat să revenim, pentru că la Râmetea sigur nu ne vom plictisi.
Luăm cu noi un colac secuiesc, lăsăm în urmă Piatra Secuiului şi imediat după satele Colţeşti şi Vălişoara şoseaua intră în cheile Vălişoarei (Aiudului). Cheile săpade de apele Aiudului se întind pe o distanţă de 2 km. Pe dreapta, suit în deal, remarcăm castelul Templul Cavalerilor. Este o clădire veche de peste 600 de ani care a fost renovată de un medic, iar acum adăposteşte o pensiune cu aer medieval. Clădirea a funcţionat ca punct vamal al Imperiului Austro-Ungar, iar în cele două războaie mondiale a avut rolul de cazarmă militară românească. Locul este un ideal punct de pornire pe mai multe trasee turistice.
În municipiul Aiud completăm rezerva de alimente şi ne grăbim să părăsim învălmăşeala ce domneşte pe străzi. După ce trecem de oraşul Teiuş, facem dreapta spre Galda de Jos. Apoi lăsăm în urmă localităţile Cricău, Ighiu, Ighiel şi începem să urcăm pe un drum pietruit spre iezerul Ighiel. Trecem pe lângă doi bicilişti şi înainte de ora 14 depăşim reşedinţa pădurarului. Din dreapta ne întâmpină un ochi de apă de culoarea smaraldului. Suntem la iezerul Ighiel din judeţul Alba, ţinta periplului nostru. Ocolim lacul prin stânga şi poposim la capătul lui superior. Aici vom campa.
Numai ce ridicăm cortul şi începe să tune. Norii se învârt ameninţător deasupra noastră. Repriza de ploaie nu durează mai mult de o oră. După ploaie plecăm în recunoaştere în jurul lacului. Un tractor cu lemne coboară din pădure şi se opreşte lângă casa pădurarului. La întoarcere suntem acostaţi de pădurarul pe bicicletă. Din discuţia purtată reise că el are în grijă ochiul de apă. Pescuitul este interzis. Abia ajungem la cortul nostru când norii îngrămădiţi pe cer încep să duruie din nou. Pe loc repaus! E timpul să luăm o pauză mai lungă.
**********
În dimineaţa zilei de miercuri, 31 august 2016, soarele răzbate printre
norii goliţi de apă. Avem speranţe întemeiate că astăzi vremea ne va răsfăţa. Astăzi
vom sta pe loc. Adică ne vom învârti în jurul lacul Ighiel. Indicatoarele
turistice din vecinătatea lacului oferă mai multe posibilităţi de drumeţie:
spre platoul Ciumărna, spre cheile Ampoiţei sau spre Întregalde. Dacă la capătul inferior al lacului este reşedinţa
pădurarului, pe
partea opusă, mai greu accesibilă, este amplasată o vilă cochetă. Pădurea de
fag se reflectă în apa iezerului ca într-o oglindă, generând nuanţe fantastice
de smarald. Iezerul Ighiel, situat la altitudinea de 925 m, este declarat
rezervaţie naturală. Adâncimea maximă a lacului natural este de 9 metri, iar
suprafaţa lui depăşeşte 4 hectare.
Iezerul este destul de izolat şi liniştea este deplină. Deci, este un loc ideal de relaxare, fără gemete şi răcnete muzicale! După-amiază trecem la observarea peştilor din lac. Vieţuitoarele subacvatice se strâng imediat în jurul oricărei bucăţi de pâini aruncate în lac, formând cercuri concentrice pe suprafaţa apei. Sunt peşti de mărime mijlocie, sunt şi peştişori mai mărunţei, dar sunt şi peşti mari. Ne cade sub ochi chiar un exemplar ce ar putea cântări cam 5 kg. Spre seară ne retragem spre cortul nostru. De la gura cortului urmărim salturile pe care le fac peştii în goana lor după insecte. Pe înserate, probabil atrasă de mirosul de mâncare, încearcă să se apropie de noi o vulpe. Precaută şi vigilentă însă cum e, la prima noastră mişcare o zbugheşte în pădure.
**********
Abia se luminează de ziuă că ne trezim cu două maşini pe marginea lacului.
Una din ele are numere de Timiş, iar cealaltă e de-a casei, cu numere de Alba. În
timp ce noi ne pregătim de plecare, cei doi cetăţeni din maşina de Alba îşi scot ustensilele de pescuit şi se pun pe
treabă. Adică încep să pescuiască. Dar...
parcă era interzis pescuitul în lac! Aşa ne-a zis pădurarul şi aşa scrie şi pe
tăbliţele agăţate prin copaci. Să se fi schimat legea peste noapte?! La noi în
ţară e posibil. Doar e joi, 1 septembrie 2016, şi începe o nouă lună. Altă
lună, altă lege! Sau să fie nişte „baştani” cunoscuţi de-ai pădurarului şi
atunci pentru ei legea nu se aplică?! Sau să se fi strecurat şi să fi scăpat pe
moment de vigilenţa pădurarului?!
Ne urnim din loc, ocolim lacul aruncând o ultimă privire spre luciul de apă de culoarea smaraldului şi coborâm spre Galda de Jos. Din Galda de Jos mergem spre nord-vest până în satul Cetea. Imediat după ieşirea din sat oprim. De aici vom merge pe jos până la cheile Cetii (Băile Romane), o rezervaţe naturală, una din numeroasele minuni cu care sunt binecuvântaţi munţii Trascău. Traversăm o poieniţă pitorească cu pruni şi urcăm uşor. Din dreapta ne privesc câteva stânci semeţe. În 15 minute suntem în faţa cheilor. Doi pereţi de stâncă falnici tăiaţi de un firicel de apă aparent neputincios. Cheile sunt foarte înguste. Prindem o cărare spre dreapta şi după încă 15 minute ieşim deasupra cheilor. Priveliştea este superbă! Aici, pe sus, trece drumul ce se îndreaptă spre cătunul Tecşeşti şi spre Piatra Cetii.
După acest colţ de natură fermecător de la cheie Cetii ne vom îndrepta încet spre casă. Dar nu înainte de a opri la Alba Iulia, pentru a vedea cum arată cetatea renovată. Ultima dată când am văzut-o, în 2008, cetatea arăta ca un uriaş şantier. La ora 12 poposim la Alba Iulia, în parcarea de lângă Casa de Cultură. În faţă, dincolo de frumosul parc, domină cele două catedrale, cea ortodoxă şi cea romano-catolică. Coborâm între zidurile cetăţii cu intenţia de a înconjura măcar jumătate din fortificaţie.
Atmosfera este de-a dreptul medievală. Aleile pavate alternează cu fâşii de gazon. Există şi piste pentru biciclete. Turiştii mişună peste tot în acest tablou de epocă. Centrul de Informare Turistică este deschis (!) şi în faţa lui se plimbă o doamnă îmbrăcată în uniformă. Pentru vizitarea cetăţii se pot închiria bicilete sau alte vehicule electrice nepoluante. De asemenea, cetatea poate fi înconjurată şi cu biciclete de tip „Flintstone” cu 4 locuri.
Pătrundem într-un tunel amenajat şi iluminat, unde mai scăpăm pe moment de razele fierbinţi ale soarelui. Trecem prin spatele Bibliotecii Batthyaneum şi mai încolo, într-o zonă mai largă, găsim câteva fântâni arteziene. Se mai lucrează pe aici, pentru că mereu se găseşte ceva ce trebuie renovat sau amenajat. Aproape de poarta a treia, pe marginea aleii, o mulţime de peşti coloraţi înviorează un bazin cu apă. Ieşim dintre zidurile cetăţii între poarta a doua şi a treia. Faţă în faţă cu poarta a treia se înalţă obeliscul lui Horea, Cloşca şi Crişan, de unde se deschide o panoramă largă asupra sectorului de jos a municipiului. Un minibus electric îşi aşteaptă clienţii. În faţa porţii a treia trecem peste un pod mobil, care se pare că este şi funcţional. Odată trecuţi de această poartă, suntem din nou în incinta cetăţii.
Puţin mai sus, pe stânga, funcţionează hotelul Medieval de 5 stele, amplasat într-o clădire veche de 300 de ani. Intrarea este vegheată de un portar îmbrăcat în haine de epocă. De lângă hotel se poate intra, contra sumei de 15 lei, pe Traseul Celor 3 Fortificaţii. Am avut nevoie de o oră şi jumătate pentru a vedea cam jumătate din cetate. Bineînţeles că n-am mers fără oprire şi am făcut şi câteva fotografii. Alba Carolina este o cetate ce a fost renovată cu grijă şi se vede că nu duce lipsă de vizitatori. Felul cum s-a făcut restaurarea cetăţii din Alba Iulia şi promovarea acestui obictiv turistic sunt două exemple pozitive demne de urmat. După o masă servită în oraş ieşim pe autostradă în direcţia Deva. La Simeria ieşim de pe autostradă, străbatem valea Streiului, trecem prin depresiunea Haţegului şi alunecăm apoi în jos pe valea Bistrei, apropiindu-ne de casă.
Am avut parte de multe satisfacţii în aceste zile. Am contemplat apusul şi răsăritul soarelui pe malul lacurilor Ghioroc şi Ighiel, am respirat aerul înălţimilor pe Muntele Găina şi în staţiunea Muntele Băişorii, am admirat imensitatea stâncilor de la Piatra Secuiului, cheile Vălişoarei şi cheile Cetii, ne-am convins de frumuseţea arhitecturală şi peisagistică a comunei Râmetea, am urcat în aerul dimineţii la ruinele cetăţii Şiria şi am colindat printre zidurile pline de istorie ale cetăţii Alba Carolina. Au fost adevărate zile de graţie. Ne-am simţit cu adevărat liberi. Am învăţat să fim cu adevărat liberi. Liberi pentru a face bine. Ne-am întors acasă mai bogaţi sufleteşte. Credeţi-ne! Încercaţi şi veţi vedea!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu