Sovata, o stațiune paradisiacă din Ținutul Sării - Sovata, a paradise resort in the Saltland

 

  Sovata, o stațiune paradisiacă din Ținutul Sării

  Sovata, a paradise resort in the Saltland

   
   Dacă tot avem concediu, vom explora un teritoriu mai îndepărtat de Banat, casa noastră. Vom merge pe harta României în diagonală în direcţia nord-est şi vom poposi la Sovata, o staţiune balneoclimaterică din judeţul Mureş. Nu neapărat pentru a sta în apele lacurilor de acolo, ci mai ales pentru a descoperi împrejurimile. Plecăm din Reşiţa în după-amiaza zilei de joi, 17 august 2017 şi ne oprim la Poiana Mărului. Un loc cu un aer deosebit (vezi articolul Câteva zile la Poiana Mărului şi o zi prin Ţinutul Pădurenilor). Aici, pe malul lacului, inaugurăm noul cort în care vom înnopta. Staţiunea este destul de liniştită. În apropiere vedem un singur cort, iar lângă apă îşi fac de lucru câţiva pescari pasionaţi. După ce ridicăm noul cort, ne aşezăm şi aşteptăm apusul soarelui.

**********

   În dimineaţa zilei de vineri, 18 august 2017, ne împachetăm şi la ora 7:30 pornim mai departe. De la pasul Poarta de Fier a Transilvaniei (700 m) coborâm în judeţul Hunedoara. Vrem să evităm pe cât posibil aglomeraţia oraşelor şi de aceea după

Sarmizegetusa deviem la dreapta spre Cârneşti, traversăm Râul Mare pe lângă hidrocentrală şi ieşim la drumul DJ 686, care ne conduce spre Sântămăria-Orlea. De aici ne deplasăm pe malul drept al râului Strei, prin Covragiu şi Bretea Română până la Călan. Din Călan schimbăm direcţia spre est şi înaintăm prin Ocolişu Mic (DJ 705J) până la Ludeştii de Jos. Înainte de a coborî spre Ludeştii de Jos, oprim într-un punct de belvedere, de unde cuprindem cu privirea valea din faţa noastră, care ne desparte de munţii Orăştiei. La Ludeştii de Jos ne orientăm din nou spre nord şi intrăm pe drumul DJ 705A pe care mergem în direcţia oraşului Orăştie.

    După Orăştie urcăm pe autostradă, dar nu pentru mult timp. În apropiere de Sebeş coborâm, ocolim Alba Iulia pe şoseaua DN 1, foarte aglomerată. Din fericire, la Teiuş părăsim acest drum şi ne înscriem pe DN 14B, pe valea Târnavei, care duce spre Blaj. Înainte de a coborî spre Blaj, oprim pentru a admira de pe deal panorama oraşului. Începând de aici vom urma cursul Târnavei Mici până la intrarea în staţiunea Sovata.

    Din Blaj urmăm drumul DJ 107 care ne conduce până la Târnăveni. Înainte de a părăsi însă judeţul Alba, facem o oprire în comuna Cetatea de Baltă. Ne sare în ochi un castel impunător aşezat pe deal. Când ne apropiem însă şi vrem să intrăm, paznicul ne spune că e o proprietate privată şi nu poate fi vizitat. Păcat! Oare proprietarul are ceva de ascuns?! Cine cumpără un castel ca să-l ascundă? Este vorba de castelul Bethlen-Haller, construit la începutul secolului al XVII-lea. Castelul păstrează elemente arhitecturale renascentiste şi baroce. În prezent imaginea castelului este asociată cu vinul Jidvei, comună aflată în imediata apropiere.

    Odată intraţi în judeţul Mureş, lăsăm în urma noastră oraşul Târnăveni, de unde ne continuăm periplul pe drumul DJ 142. La Bălăuşeri intrăm pe şoseaua DN 13A ce ne conduce până la destinaţia noastră, Sovata. Cu cât ne apropiem mai mult de Sovata, cu atât valea Târnavei Mici se îngustează şi dealurile înconjurătoare devin tot mai împădurite. De fapt, întregul peisaj ce ne-a însoţit de la Teiuş încoace, e dominat de dealuri mai golaşe sau mai împădurite.

    La ora 16 intrăm în staţiunea Sovata şi după câteva căutări găsim campingul Perla Lacului, unde campăm. Campingul se află în apropierea autogării, în dreptul unui sens giratoriu. Tarifele sunt destul de acceptabile (31 de lei pe zi pentru o maşină, un cort şi 2 persoane). Locaţia este ideală, este şi umbră şi dispune de o cabană cu duşuri şi toalete. Cei campaţi aici au la dispoziţie şi un pavilion cu curent electric şi frigider. De asemenea, campingul este iluminat pe timpul nopţii. Suntem primiţi bine şi ne instalăm repede într-un colţ. Hotărâm să ne stabilim aici tabăra de bază şi să rămânem în staţiune până vinerea viitoare. Bineînţeles, se vorbeşte mult în limba maghiară, doar suntem în Ţinutul Secuiesc, dar se vorbeşte şi româneşte. Staţiunea Sovata are peste 10 mii de locuitori, din care peste 87% sunt de naţionalitate maghiară. Nici o problemă, ne descurcăm în ambele limbi. Locul de campare este aproape plin cu corturi, maşini, rulote. Spre seară avem parte de o scurtă repriză de ploaie, după care se arată pe cer curcubeul.

**********

    La începutul zilei de sâmbătă, 19 august 2017, ne trezim la cort odihniţi şi refăcuţi după drumul lung străbătut ieri. Sovata este o staţiune recunoscută la nivel european încă din anul 1850, mai ales pentru lacurile sale helioterme, fenomen unic în Europa. Apa

sărată a lacurilor are la suprafaţă un strat de apă dulce, provenită din ploi, iar apa sărată nu se amestecă cu cea dulce. Cu cât pătrundem mai adânc, cu atât apa este mai caldă. Apele clorurate şi sodice ale lacurilor, precum şi nămolul din ele, au proprietăţi terapeutice. Staţiunea se află la o altitudine medie de 500 de metri şi este înconjurată de păduri mixte, în care predomină fagul şi stejarul.

    Azi pornim să descoperim lacurile din staţiune. Cel mai apropiat de campingul nostru este lacul Negru. Lacul este situat chiar lângă drumul principal (strada Bradului), dar este foarte bine mascat de vegetaţie. Lacul Negru este primul lac al staţiunii, format în 1710 prin surparea unei ocne. Chiar lângă lac este amenajat un ştrand, alimentat cu apă din lac, unde se bălăcesc numeroşi oameni. Costul unei zile petrecute aici costă 30 de lei.

    La câteva sute de metri mai departe, în dreptul unui sens giratoriu, dăm peste lacul Ursu, cel mai mare din Sovata (4,6 ha). Lacul are o adâncime maximă de peste 18 metri şi s-a format la 27 mai 1875, în urma unei prăbuşiri de teren. Aici intrarea costă tot 30 de lei. Lumea se scaldă direct în lac, dar există o barieră de geamanduri dincolo de care nu este permis accesul. Plecăm pe lângă lac, admirând spectacolul oferit de furnicarul de oameni aflaţi în apă. Aleile sunt bine aranjate şi întreţinute. Este o plăcere să te plimbi pe ele.

    La est de lacul Ursu, în imediata apropiere, găsim lacul Aluniş, un lac mult mai mic. Un fir de apă se scurge din lacul Ursu în lacul Aluniş. Am putea spune că este geamănul lacului Ursu. Intrăm cu picioarele în apă şi ne răcorim. Intrarea costă 20 de lei. Este destulă lume şi aici. De jur împrejur domneşte pădurea, dar soarele are destul loc să pătrundă şi să încălzească apa lacului.

    Revenim la aleea principală, care este secondată şi de o pistă pentru biciclete acoperită cu un strat moale de polistiren vopsit. Ni se pare o idee foarte bună! Indicatoarele ne îndrumă acum spre lacul Mierlei. Urcăm preţ de câteva minute pe scări din lemn. Apoi coborâm şi într-o dolină zărim lacul Mierlei. Un lac şi mai mic, cu o adâncime maximă de 1,7 metri. Este foarte sărat şi extrem de nămolos. Culoarea apei este cafenie. Câţiva oameni se scaldă, iar alţii sunt înşiraţi pe margine, pe scările de lemn şi se ung cu nămolul negricios. Unii stau la soare şi aşteaptă să se usuce pe ei nămolul, după care, probabil, vor intra în apă. Mirosul este specific, un miros de mlaştină, nu prea plăcut. Dar ce nu fac oamenii pentru sănătatea lor!

    

De la lacul Mierlei urcăm mai departe pe o cărare şi în câteva minute ieşim în vârful unui deal. Aici este postat un turn de belvedere, construit din lemn şi întărit cu cabluri, care se ridică până la o înălţime de circa 40 de metri. Urcăm pe scări în spirală şi ne oprim pe platforma din vârf. De aici ni se desfăşoară o panoramă mirifică în direcţia nord-vest, asupra depresiunii verzi străbătute de şoseaua ce duce spre Reghin. Casele sunt presărate cu generozitate de-a lungul văii.

    Coborâm pe lângă lacul Mierlei şi suntem din nou pe aleea principală care înconjoară lacul Ursu. La ora asta este linişte pe lac, pentru că între orele 13-15 este pauză obligatorie. Doar câteva răţuşte brăzdează în linişte apa lacului. Ne îndreptăm spre colţul nordic al lacului Ursu, de unde prindem spre nord-vest o alee din piatră cubică. În doar câteva momente suntem la lacul Verde, un ochi de apă mic. Lacul Verde este legat de lacul Roşu, ceva mai mare şi alungit. Pe marginea aleii, într-un alun, o veveriţă sprintenă şi foarte agilă, caută alune. Nu se sinchiseşte prea mult de prezenţa noastră. Din când în când se opreşte să desfacă o alună, iar cojile ni le aruncă în cap!

    Ne oprim la capătul lacului Roşu, unde se înalţă un munte de sare. Ploile au spălat pământul de la suprafaţă, au erodat terenul, iar dedesubt a apărut bulgărele de sare. Sarea este omniprezentă aici, ea e cea care imprimă caracterul sărat al lacurilor. Suntem în Ţinutul Sării.

    Ne întoarcem iarăşi la aleea principală şi în 5 minute ajungem la lacul Paraschiva (Piroska), aflat la nord de lacul Ursu. Lacul Paraschiva are o suprafaţă de 0,23 ha şi chiar dacă pe marginea aleii se pot vedea stânci de sare ieşite la suprafaţă după spălarea stratului de pământ, apa lacului are un conţinut scăzut de sare faţă de celelalte lacuri din staţiune. De aceea este considerat lac cu apă dulce în care trăiesc şi peşti. Un grup de răţuşte stă pe luciul apei la umbra unui copac. Din când în când câte o răţuşcă iese în larg şi face o baie. Aici sunt numai câţiva oameni care se plimbă în jurul lacului. Un pescar îşi încearcă norocul cu undiţa. Doi îndrăzneţi sar cu zgomot în apă şi înoată de zor.

    Pentru că este aproape ora 15 şi suntem sleiţi din cauza căldurii, înconjurăm lacul Ursu pe alee şi ieşim la drumul principal. Ne hidratăm cu apă şi ne întoarcem la cort. Urmează câteva ore de relaxare pasivă, pentru că mâine ne aşteaptă o nouă aventură.

**********

    Este dimineaţa zilei de duminică, 20 august 2017. Ziua se anunţă frumoasă şi însorită. La ora 9 plecăm pe strada Trandafirilor, cu intenţia de a admira şi fotografia clădirile frumoase ce le-am zărit ieri doar în treacăt. Multe vile, construite la începutul sec. al XX-lea, sunt

Magistraţilor, renovată şi dată în folosinţă în anul 2002, care funcţionează ca Centru de Pregătire şi Odihnă pentru personalul din sistemul justiţiei. De asemenea, remarcăm Vila Maria, Vila Vânătorului şi Vila Sovata, toate făcând parte din patrimoniul arhitectural al staţiunii. Tot pe strada Trandafirilor ies în evidenţă două biserici ortodoxe mici, dar frumos decorate, de-o parte şi alta a drumului. 

    

   Trecem pe lângă lacul Ursu, liniştit încă la ora aceasta şi ne oprim în dreptul capelei romano-catolice, o construcţie ridicată între anii 1937-1939. După vizitarea lăcaşului de cult care este deschis, ne întoarcem şi ne acordăm o pauză. Prin sensul giratoriu de la lacul Ursu se întoarce trenuleţul de promenadă al turiştilor. De fapt, nu este un trenuleţ adevărat, ci un autovehicul electric care circulă pe şosea, cu aspect de trenuleţ. Apoi coborâm spre latura estică a lacului Ursu şi începem să urcăm pe aleea Tivoli spre lacul Tivoli (Tineretului). Ieşim la un drum asfaltat, lăsăm în stânga hotelul Tivoli şi înaintăm pe un trotuar de lemn până în apropierea lacului. Deviem spre stânga, trecem prin parcare şi suntem la lacul Tivoli. 

    Lacul Tivoli, creat în pădurea cu acelaşi nume, dispune de apă dulce. Pentru că apa sa dulce se infiltra şi punea în pericol existenţa lacului Ursu, în 2010 fundul său a fost izolat, iar surplusul de apă este evacuat pe o păşune. O latură a lacului este ocupată de o amenajare din lemn cu ponton. Aici scăldatul este interzis, dar se pot face plimbări cu barca sau se poate creşte nivelul de adrenalină în parcul de aventură din imediata apropiere.

    
   Nu sunt aici prea mulţi oameni. Pe lac plutesc în voie câteva bărci şi o ”hidrolebădă”. La mal se zbenguiesc câteva răţuşte. Pe un ponton, un bărbat se pare că predă lecţii de pescuit celor doi copii ai săi. Fata, mai mică (circa 4-5 ani) ţine în mână o undiţă de circa 3 metri şi chiar reuşeşte să agaţe un peştişor, spre marea ei bucurie! Înconjurăm lacul, prima parte a traseului este mai circulată, a doua parte devenind mai sălbatică. La capătul superior al lacului câţiva pescari aşteaptă cu răbdare marea captură.

   După înconjurul lacului hotărâm să ieşim cu barca în larg. O jumătate de oră de plimbare (10 lei), nu avem nevoie de mai mult. Facem un tur al lacului, de data aceasta cu barca pe apă. Ne oprim în dreptul insuliţelor de stuf şi savurăm momentul de relaxare. La final vâslim spre un colţişor umbrit al lacului. Călcăm din nou cu picioarele pe pământ uscat. Observăm că pe deasupra lacului trec două tiroliene. Aşteptăm momentul potrivit când pe cablul întins începe să alunece spre malul opus un îndrăzneţ. De îndată se aude un zgomot şi din partea opusă alunecă pe celălalt cablu spre noi o amatoare de senzaţii tari. E trecut de ora 13 şi e momentul să ne retragem. Coborâm în staţiune, de data aceasta pe drum şi ne îndreptăm spre cortul nostru. Ne pregătim sufleteşte pentru provocarea zilei de mâine.

**********

   Ziua de luni, 21 august 2017, începe cu răcoare accentuată şi cer noros. Azi vrem să atingem 2 obiective. Ne înscriem pe şoseaua DN 13A, în direcţia oraşului Odorheiu Secuiesc, dar nu pentru a vizita acest oraş, ci pentru a ne opri în comuna Corund, aflată la circa 20 km

depărtare de Sovata şi renumită pentru ceramica populară locală. De fapt, aproape pe toată întinderea drumului principal, vedem pe ambele părţi buticuri, mai mari sau mai mici, pline de vase ornamentate din ceramică, blănuri, pălăriuţe, coşuleţe, diferite articole artizanale din lemn, care mai de care mai atractive şi inventive. Acesta ar fi primul nostru obiectiv pe ziua de azi şi ne întrebăm dacă ziua va fi destul de lungă ca să ajungem şi la cel de-al doilea.

   Comuna Corund este una dintre cele mai mari localităţi din judeţul Harghita. Deci, aici deja suntem pe teritoriul judeţului Harghita. Majoritatea localnicilor se ocupă cu olăritul. Admirăm pe îndelete marfa expusă afară, dar intrăm şi înăuntru. Nu vrem să plecăm de aici cu mâna goală. Cumpărăm un platou din lemn de esenţă tare şi un suport de şerveţele. Ambele sunt frumos lucrate în lemn. Covoraşele, bluziţele, costumele populare secuieşti, papucii de casă din blană de miel, ciorapii din lână... Toate sugerează iernile aspre din această zonă.

   Oamenii vorbesc cu noi în limba maghiară, dar şi în limba română. Nu ne simţim absolut deloc discriminaţi sau daţi la o parte atunci când vorbim româneşte. Dimpotrivă. Suntem trataţi cu respect, aşa cum îi tratăm şi noi pe ei. De altfel, fiecare om are dreptul să se exprime în limba lui maternă. Un bărbat, în buticul căruia intrăm, ne întreabă imediat de ce fotografiem. De îndată ne şi explică motivul îngrijorării sale: cu câteva zile în urmă localnicii au fost asediaţi de mascaţi (jandarmi sau poliţişti), le-au fost percheziţionate locuinţele şi confiscate bunuri şi bani. Îl liniştim pe bărbat, spunându-i că nu suntem „spioni”, noi fotografiind doar în scop artistic. Remarcăm în Corund şi biserica romano-catolică, o clădire impozantă şi bine îngrijită, ridicată în 1911, pe vatra unei biserici vechi în stil gotic, din care au mai rămas doar câteva pietre.

   Ne întoarcem pe DN 13A, exact pe unde am venit, şi după doar 12 km oprim la Praid. Este obiectivul nostru numărul doi pe ziua de azi. Lăsăm maşina într-o parcare şi ne îndreptăm spre intrarea în salină. Chiar dacă azi e luni, aglomeraţia e destul de mare. La casa de bilete rândul e destul de viguros, dar treaba merge destul de repede. Luăm două bilete (30 de lei pentru un adult) şi ne urcăm în autobuz. Da, pentru că intrarea în mină se face cu autobuzul. După maximum 5 minute şi 1.250 de metri coborâm din autobuz şi trecem printr-o uşă de lemn. Începem să coborâm pe scările făcute tot din lemn. La final mai trecem printr-o uşă şi ne trezim într-o sală uriaşă. Pardoseaua din sare luceşte. Pereţii sunt şi ei din sare şi bineînţeles că şi tavanul. Suntem într-o mină de sare.

  Suntem la adâncimea de 120 de metri. Iluminarea este destul de discretă. Probabil că asta contribuie la farmecul salinei. Chiar de la intrare suntem întâmpinaţi de câteva sculpturi realizate în sare. Lume multă, agomeraţie peste măsură şi zgomot (poluare sonoră) deranjant. Făcând abstracţie de aceşti factori negativi, atmosfera este de basm, temperatura e de 15 grade C, umiditatea de 60%, iar aerul foarte bun. De fapt, aerul dintr-o mină de sare este benefic celor care suferă de afecţuni respiratorii.

   La prima intersecţie mergem spre stânga, unde vedem un parc de aventură. Adică copii şi adulţi se caţără pe perete, umblă pe frânghii întinse la înălţime... Tot ce trebuie pentru amatorii de adrenalină! Nu simţim nevoia să ne urcăm pe aceste jucării, pentru că am copilărit la ţară şi ne căţăram pe orice copac ce ne ieşea în cale; iar dacă ne apucă dorul de căţărat, atunci preferăm să mergem în munţi, unde aventura e autentică. Pe margine sunt amenajate mese şi bănci, toate din lemn, unde oamenii se odihnesc. Lumea „pluteşte” într-o atmosferă relaxantă. Sunt mulţi copii. Unii aruncă în sus diferite jucării luminoase, alţii se leagănă în balansoare, iar alţii se joacă cu mingea de tenis. Ajungem într-o zonă amenajată ca muzeu, unde sunt expuse tot felul de unelte cu care minerii extrăgeau sarea din pântecele muntelui.

   Ne strecurăm cu greu printre oamenii care se pozează cu telefoane, ne ferim de copiii care zburdă în voie şi ne întoarcem la prima intersecţie. De aici ne întoarcem spre stânga şi ne îndreptăm spre capela ecumenică. Intrarea este marcată printr-un cadru de lemn. De-o parte şi alta sunt amplasate bănci, iar nişele iluminate din pereţii laterali imită ferestrele. Pe margini sunt alte băncuţe. În spate, pe centru, este poziţionată pe peretele de sare o cruce din lemn. În stânga găsim statuia sculptată în sare a sfântului Ioan Nepomuk (un sfânt venerat prin tot Banatul, în bisericile catolice), patronul capelei, alături de statuia mult mai mică din lemn a sfintei Barbara, patroana minerilor. Este un lăcaş de cult deosebit, doar că nu prea ne-am putut reculege în el din cauza gălăgiei care domneşte în jur! Perimetrul ar trebui cumva delimitat şi izolat de zona de recreere.

   Bineînţeles, salina dispune şi de toalete îngrijite, un aspect foarte important care lipseşte în multe zone turistice din ţară pe care le-am vizitat. Ne îndreptăm spre ieşire şi începem să urcăm scările de lemn. Ne oprim la Galeria Vinurilor, unde se pot degusta o mulţime de vinuri şi unde se poate servi şi masa la restaurantul amenajat în apropiere. Ne aşezăm şi noi la o masă, având în vedere că e trecut deja de ora 15. După aceea mergem să aşteptăm autobuzul, care în scurt timp soseşte şi ne scoate din nou la lumină.

   Praid este cea mai mare comună din judeţul Harghita, cu peste 7.000 de locuitori. În prezent localitatea este cunoscută pentru salina sa. Dar formarea localităţii nu poate fi asociată doar cu sarea, pentru că până în 1959 la mina de sare erau angajaţi mai puţin de 100 de mineri. Majoritatea locuitorilor se ocupau cu exploatarea şi prelucrarea lemnului. În apropierea localităţii se găseşte Canionul de Sare străbătut de pârâul Corund. Muntele de sare din Praid ajunge până la adâncimea de 2.700 de metri. Considerăm că pe ziua de azi ne-a ajuns. Începe să picure. Ne recuperăm maşina, trecem limita dintre judeţele Harghita şi Mureş, aflată chiar între Praid şi Sovata, poposind la tabăra noastră de bază din Sovata, campingul Perla Lacului. Am avut parte de o zi înnorată şi „sărată”, dar totuşi frumoasă. Ce ne-am face fără sare?!

**********

   Azi ne pregătim de o altă experienţă inedită. Ziua de marţi, 22 august 2017, se anunţă frumoasă şi fără precipitaţii. Îmbucăm de dimineaţă câte ceva şi pornim spre Gara Mică din staţiune. Avem de gând să facem o plimbare cu mocăniţa. Un tren adevărat de data

aceasta care merge pe şine! Mai sunt puţine minute până la ora 10 când ajungem la Gara Mică. Locomotiva cu aburi împinge cele 3 vagoane spre noi, apoi se desprinde şi se îndepărtează. Plecarea spre Câmpu Cetăţii este programată pentru ora 11. Dar e bine că am venit din timp, pentru că vagoanele deja încep să se umple cu călători. Bineînţeles, printre călători sunt mulţi copii.

   Calea ferată îngustă Praid – Târgu Mureş datează din anul 1912. În 1915 a plecat prima ganitură de tren pe această linie. În 1997 a fost închisă ciculaţia pe această cale ferată, ca de altfel pe toate liniile înguste din ţară, cu excepţia celei de pe valea Vaserului. Între 2010-2011 sectorul de cale ferată Sovata – Câmpu Cetăţii a fost reabilitat, iar din 2012 pe acest tronson circulă o mocăniţă pentru turişti, în regim privat. Lungimea traseului e de 14 km, distanţă pe care trenuleţul o străbate în circa o oră. Actualmente mocăniţa are 3 curse pe zi şi preţul unei călători dus-întors este de 30 de lei/persoană.

   Ne instalăm în ultimul vagon şi aşteptăm cu nerăbdare plecarea mocăniţei. Vagoanele sunt deschise, astfel că peisajul înconjurător poate fi admirat cu uşurinţă. Într-un final locomotiva se lipeşte de vagoane, se opinteşte, scoate vălătuci de fum mai întunecat  şi porneşte cu un şuierat caracteristic, pe care-l aşteptam demult. Copiii, şi nu numai aplaudă. Pentru că ghidul nostru de călătorie, o femeie cu portavoce, aşa ne-a instruit. Azi ea este şi şef de tren, şi naş şi ghid. La fiecare şuierat trebuie să aplaudăm şi la orice om, maşină, vieţuitoare pe lângă care trecem, trebuie să le facem cu mâna.

   Majoritatea traseului trece prin pădure, urmărind şoseaua DN 13D ce duce spre Reghin. Doar din când în când traversăm câte o poieniţă însorită. Trecem podeţul peste pârâul Sovata, apoi şi podeţul peste pârâul Săcădat. Ne intersectăm cu şoseaua de 3 ori. Oamenii din maşinile oprite urmăresc trenul cu telefoanele. Pentru a-l fotografia şi filma, nu pentru a-l suna! Suntem urmăriţi chiar şi din mers de unii şoferi. Totuşi, cred că ar fi mai bine şi mai sigur să oprească dacă vor să admire mocăniţa!

 

   

   Locomotiva gâfâie din greu în timp ce urcă până la altitudinea de 700 de metri. Apoi începe să coboare. Încet. Ajutorul de mecanic părăseşte locomotiva şi frânează vagoanele manual. Dintr-o dată toate privirile se îndreaptă spre dreapta. Ce să fie?! Deasupra liniei ferate, în pădure, se odihnea un urs. Mocăniţa l-a cam speriat. Intrăm într-o curbă largă şi în stânga jos apare comuna Eremitu. Imediat trecem podul peste râul Niraj şi mocăniţa opreşte. Coborâm şi aflăm că avem o scurtă pauză. Cei mai pofticioşi sunt atraşi de colac secuiesc, diferite tării locale şi siropuri, toate aflate pe o măsuţă.

   Locomotiva face manevre şi se repoziţionează. Locomotiva care ne tractează a fost construită în Polonia în 1949. Tenderul (unde se depozitează apa şi cărbunele) care i s-a adăugat a fost fabricat la Reşiţa în 1916 şi are o capacitate de 3 mc de apă şi 3 tone de combustibil solid (cărbune sau lemn). De fapt, locomotiva foloseşte cu precădere lemn de esenţă tare, care se găseşte în zonă din belşug. De aceea fumul pe care-l scoate pe coş nu este chiar aşa de negru pe cât ne-am fi aşteptat. 

   
   Pentru cei care doresc să-şi continue aventura, un vechi camion militar reabilitat este pregătit să-i poarte într-o tură de safari prin dealurile înconjurătoare. De fapt, satul de munte Câmpu Cetăţii se află cam la 3 km distanţă de staţia mocăniţei, la confluenţa pâraielor Nirajul Mare şi Nirajul Mic şi este cunoscut pentru păstrăvul servit acolo, precum şi pentru Parada Baloanelor cu Aer Cald. O destinaţie pe care merită s-o reţinem în agenda noastră.

   Iată că a venit momentul întoarcerii. Ne urcăm în vagoane şi mocăniţa se urneşte agale din loc. Ţinem sub observaţie strictă partea stângă a căii ferate şi într-adevăr ursul ce l-am speriat când am venit, se odihneşte puţin mai departe, spre interiorul pădurii, şezând în fund şi admirând trenul! Urcăm spre cota 700, pentru ca apoi că coborâm şi să ne apropiem încetişor de Sovata. La ora 13 suntem în Gara Mică.

   Nici nu apucăm să coborâm bine că trenuleţul se umple cu alţi călători dornici de aventură. Parcarea din apropiere este plină de maşini. Locomotiva se retrage pentru câteva minute. La 13:30 mocăniţa pleacă iarăşi pe traseu. O urmărim cu privirea până dispare şi ne urcăm în maşină. Ne refacem rezervele de hrană la un supermarket. În apropiere a poposit o trupă de circ. Un elefant cuminte, scos pentru atragerea oamenilor, îşi agită trompa, aşteptând să primească câte un pumn de iarbă sau un măr.

   Revenim la camping, pentru că mâine planificăm o tură mai lungă. Imaginea mocăniţei ne urmăreşte şi acum. Ne gândim la calea ferată Oraviţa – Anina, o cale ferată mult mai spectaculoasă, dar prea puţin promovată (vezi articolul Semmering-ul bănăţean - o cale ferată de 150 de ani) şi prea mult lăsată de izbelişte de autorităţi, care au şi vrut s-o închidă de mai multe ori. Dacă aici, la Sovata, se poate, oare acolo de ce nu se poate?! Calea ferată Oraviţa – Anina n-ar duce lipsă de turişti. E adevărat că în prezent circulă pe această linie cu ecartament normal un tren pe zi. Condiţiile de călătorie sunt însă sub orice critică. Totul ar trebui modernizat şi ar trebui pusă în funcţiune „Neagra”, locomotiva pe aburi aflată în depoul din Oraviţa. Oare putem spera să vedem vreodată înfăptuit acest miracol bănăţean?!

**********

   Ziua de miercuri, 23 august 2017, debutează cu o aversă scurtă. Ploaia însă nu ne descurajează şi nu ne reţine să pornim într-o nouă explorare. Ne deplasăm până la Praid, de unde ne orientăm în direcţia nord-est, pe şoseaua DN 13B, spre oraşul Gheorgheni. De la

Praid până la Gheorgheni avem de străbătut cam 50 de km. Va trebui să traversăm munţii vulcanici Gurghiu. Ploaia a încetat şi vălătuci de ceaţă se ridică din văile împădurite. O atmosferă bună pentru fotografiat și filmat.

   Urmăm firul râului Târnava Mică în amonte, spre obârşii. Pe măsură ce începem să urcăm, cursul apei dispare din raza noastră vizuală şi pădurea devine dominată de molid. Soarele încearcă să-şi facă loc printre nori. Dar până ajungem în pasul Bucin (1.287 m), suntem iar cu capul în nori, pentru că ceaţa a urcat odată cu noi. Temperatura de aici nu poate avea mai mult de 7-8 grade Celsius. Oamenii care coboară din maşini caută să mai pună o haină pe ei. Locul este idilic. Sunt şi câteva cabane, pensiuni risipite printre molizi. Avem impresia că iarna este foarte aproape!

    Din pasul Bucin coborâm în serpentine spre depresiunea Giurgeului. În dreapta, în vale, se întrezăreşte deja oraşul Gheorgheni. La ieşirea din pădure ne încântă privirile pajişti pitoreşti, flancate pe margini de molizi viguroşi. Chiar înainte de comuna Joseni drumul traversează râul Mureş. Un curs de apă firav în această regiune, deoarece suntem aproape de izvoarele sale. Având în minte înfăţişarea sa de la Arad, unde are o lăţime considerabilă, e greu de recunoscut. 

   Traversăm oraşul Gheorgheni şi din nou suntem în urcare, de data aceasta spre pasul Pângăraţi (Bicaz). Cumpărăm miere şi pornim în sus pe un drum pitoresc pe parcursul căruia nu avem cum să ne plictisim. Pădurea de conifere domină în continuare peisajul. În dreapta noastră se deschide o vale îngustă care ne permite să privim până în depresiunea Giurgeului.

   Suntem în pasul Pângăraţi (1.256 m), între capătul sudic al munţilor Giurgeu (la nord-vest) şi limita nordică a munţilor Hăşmaş (la sud-est). Un alt loc de poveste care ne revigorează. Deasupra noastră atârnă o pătură de nori şi răcoarea este accentuată. Nu lipsesc nici vânzătorii ambulanţi.

Din pasul Pângăraţi drumul coboară acum, trece pe lângă un loc de campare şi în mai puţin de 30 de minute poposim în staţiunea Lacu Roşu. Cred că putem vorbi deja de o staţiune, dacă ţinem cont de tot ce s-a amenajat şi construit aici: restaurante, vile, pensiuni, camping. Drumul însă este prea îngust pentru atâtea maşini.

   Atracţia principală o reprezintă lacul Roşu, un lac deosebit şi cu renume, dar care nu este deloc roşu... ci verde, pentru că reflectă pădurea înconjurătoare. O parte a lacului este plină de cioturi care ies din apă, iar altă parte este invadată de bărci de agrement. Turiştii vâslesc, se bucură de peisaj şi respiră aerul curat al pădurii. La ieşirea din staţiune, în aval, găsim o minunată poieniţă din care răsar câteva căsuţe de camping. În spate peisajul este completat de un perete de stâncă fascinant.

   Trecem printr-un scurt tunel şi imediat ne atrage atenţia în stânga un munte singuratic, răsărit din pădure, cu o cruce în vârf. Este cunoscut sub numele de Piatra Altarului (1.120 m). Drumul coboară în serpentine spectaculoase şi ne introduce în cheile Bicazului, un adevărat monument al naturii. Ne întrebăm, cât timp i-a luat râului Bicaz să taie aceşti pereţi de stâncă?! Perseverenţa şi tenacitatea acestei ape ar trebui să ne dea de gândit! Şoseaua se strecoară cu greu, secondată de cursul Bicazului, printre stâncile fabuloase, verticale şi ameţitor de înalte.

   Cheile Bicazului se întind pe o distanţă de 8 km, de la lacul Roşu, din judeţul Harghita, până în localitatea Bicazu Ardelean din judeţul Neamţ. Partea cea mai spectaculoasă a cheilor are aproape 1 km, iar pereţii de stâncă depăşesc înălţimea de 350 de metri. Întâlnim în chei un autobuz cu turişti din Slovacia, multe maşini din străinate, precum şi motociclete cu aventurieri mai îndrăzneţi din Germania, Italia, Grecia, Cehia, Ungaria.

   Circulaţia maşinilor prin chei este intensă, dar sunt şi mulţi turişti care străbat cheile pe jos. E foarte bine, doar că oamenii sunt nevoiţi să meargă şi ei pe drum, ca şi maşinile, un drum foarte îngust. Întâlnim şi mulţi părinţi cu copii mici. Viaţa oamenilor este pusă în pericol în orice moment din această cauză. S-ar impune imperativ amenajarea unui trotuar pentru turişti în sectorul cel mai spectaculos. Autorităţile nu se gândesc la asta?! Pe de o parte cheile sunt vizitate de o mulţime de turişti, chiar şi străini, iar pe de altă parte viaţa oamenilor ar trebui să aibă prioritate întotdeauna şi peste tot. Sau pe meleagurile noastre mioritice asta nu e valabil?!

   Pentru a vedea pe îndelete această minune a naturii, pornim la pas prin sectorul cel mai spectaculos al cheilor. Efortul nu este prea mare şi merită din plin. Ne despărţim cu greu de bijuteria Bicazului. Ne deplasăm cu maşina până la Bicaz Chei. De aici ne întoarcem, mergem încet, peisajul este spectaculos şi pe marginea drumului se plimbă o mulţime de turişti. Mai aruncăm o privire spre lacul Roşu, trecem peste pasul Pângăraţi şi coborâm spre Gheorgheni.

   Din Gheorgheni vom devia de la traseul pe care am venit, de dragul diversităţii. Ne orientăm spre sud pentru a prinde drumul judeţean spre Odorheiu Secuiesc. Părăsim oraşul şi curând drumul începe să urce. Oprim lângă o carieră de piatră. Două motociclete de teren aruncă pietre şi pământ în urma lor. În spate apare splendida panoramă a văii din care am urcat. Drumul este secondat de molizi. Apare şi câte un luminiş parcă desprins din basme.

   Ieşim în pasul Liban (Sicaş), la altitudinea de 1.000 de metri, care delimitează munţii Gurghiu (nord-vest) de munţii Harghita (sud-est). Din acest punct coborâm  cu pârâul Sicaş în stânga. Printre molizi şi poieniţe răsare câte o gospodărie. Sunt casele localităţii Liban, risipite de-a lungul văii Sicaşului. După circa 30 de minute de coborâre se iveşte în dreapta apa barajului Sub Cetate (Zetea), scăldată în luminile apusului. Lacul de acumulare este mai mare decât ne aşteptam. În el intră şi pârâul Sicaş care ne-a însoţit până aici. Barajul, construit între anii 1976-1992,  alimentează cu apă localităţile de pe valea Târnavei Mari.

   E aproape ora 19. De aici, orientâdu-ne după hartă,  am vrea să intrăm pe drumuri mai lăturalnice, spre vest, pentru a ieşi în apropiere de Corund sau Ocna de Sus. Apelăm la un localnic oprit cu maşina lângă baraj, cerându-i părerea. Nu prea ne încurajează să alegem această variantă. Ori ne întoarcem pe la Gheorgheni, ori mergem înainte prin Odorheiu Secuiesc. Pentru că este deja târziu, nu intrăm pe drumurile lăturalnice, dar nici nu ne întoarcem. Mergem înainte spre Odorheiu Secuiesc. Din Odorhei schimbăm direcţia spre nord-vest, ne înscriem pe şoseaua DN 13A pe care o urmăm până la Sovata. Ajungem la cortul nostru pe înserate. O zi lungă, dar bogată în experienţe şi trăiri!

**********

   Astăzi, joi, 24 august 2017, ne acordăm un răgaz binevenit, o relaxare mai puţin activă, deoarece mâine vom porni spre casă. Azi rămânem doar în camping. La sfârşitul săptămânii trecute, când am ajuns în staţiune, campingul Perla Lacului era aproape plin. La începutul acestei săptămâni corturile şi rulotele s-au mai rărit. A plecat şi vecinul nostru, un român cu rulotă stabilit în Germania de ani 

buni. Într-o seară l-am văzut cu soţia sa gătind mămăligă. Dacă oamenii aveau poftă de mămăligă, de ce nu?! Şi, credeţi-ne, nimeni nu i-a luat peste picior pentru asta. N-am auzit pe nimeni să se simtă discriminat sau că n-ar fi fost băgat în seamă pentru că vorbeşte româneşte, chiar dacă proprietarul campingului este de etnie maghiară. Majoritatea turiştilor din camping vorbeau româneşte şi proveneau din diferite judeţe (GL, VN, SM, HD, AG). Campingul a găzduit pentru o noapte şi un camion din Germania, iar turiştii nu vorbeau nici româneşte, nici ungureşte. Cu toate acestea, au fost primiţi bine.

**********

   Iată că a venit şi ziua de vineri, 25 august 2017, ziua în care trebuie să ne întoarcem acasă. Parcă nu ne vine să plecăm de aici, aşa de bine a fost! Totuşi, nu ne vom duce acasă chiar aşa de direct! Mergem pe DN 13A până la Bălăuşeri, dar de aici schimbăm direcţia spre

sud. Adică ne înscriem pe DN 13, în direcţia Sighişoara. Drumul e cam aglomerat. E adevărat că azi e început de weekend, nu prea ne împăcăm cu îmbulzeala, dar nici n-o să trecem doar aşa pe lângă Sighişoara. De fapt, deviem spre acest oraş tocmai pentru a vizita cetatea.

   La ora 12:30 parcăm maşina la umbră, pe o străduţă mai dosită. Urcăm pe scări şi trecem pe sub Turnul Croitorilor. Suntem în cetatea Sighişoarei. Imediat ajungem şi în piaţa Cetăţii, o piaţă intimă şi micuţă. Străzi înguste acoperite cu piatră cubică, case colorate, lipite una de alta, turişti la tot pasul. Auzim în jurul nostru vorbindu-se mai multe limbi străine. Limba română se aude mai puţin. Semn că sunt aici mulţi turişti străini. Mirarea noastră e că se mai circulă pe aici şi cu maşinile, printr-o cetate veche de sute de ani!

   Coborâm câţiva paşi pentru a ajunge la Turnul cu Ceas, cel mai cunoscut dintre turnurile cetăţii. În stânga se înalţă Biserica Mănăstirii, o biserică luterană, a cărei vizitare se face contra cost. La intrare în Turnul cu Ceas e o mică codiţă. În fine, intrăm şi noi, plătim 15 lei pentru o persoană (o taxă rezonabilă) şi pornim să escaladăm scările. Scările de lemn scârţâie din toate încheieturile şi sunt foarte înguste. Nu se poate circula în ambele sensuri.

   Turnul adăposteşte un muzeu pe mai multe niveluri, cu exponate interesante. Remarcăm o trusă de chirurgie şi una de amputare, ambele din sec. XVIII-XIX. Mecanismul ceasului din turn poate fi observat şi el din spatele unor gemuleţe. O maşinărie veche, dar care funcţionează încă. Suntem sus de tot şi ieşim pe balconul care înconjoară turnul. Surpriză! Pe balustrada de lemn sunt plăcuțe inscripționate cu diferite locații din lumea largă și cu distanțele până la ele. Imaginea oraşului este impresionantă. De jur împrejur domină casele acoperite cu ţiglă roşie, despărţite de străduţe înguste. O imagine cât se poate de pitorească. Spre nord-est se întrezăreşte apa Târnavei Mari şi partea nouă a oraşului, mai puţin interesantă.

   Din nou suntem cu picioarele pe pământ. Stăm câteva clipe şi admirăm o caleaşcă cochetă. Se poate închiria pentru turul cetăţii. Caleaşca e condusă de un vizitiu echipat ca în vremurile apuse şi e trasă de un cal voinic şi frumos. Urcăm pe o străduţă şi suntem la Scara Acoperită sau Scara Școlarilor. Scara din lemn a fost construită în 1642 şi avea 300 de trepte. În urma modificărilor ulterioare au mai rămas doar 175. Urcăm scara la pas. Acoperişul ne protejează de razele soarelui. De la capătul superior coborâm pe o alee şi ieşim în piaţa Cetăţii. Traversăm piaţa tocmai când ajunge aici trenuleţul electric al turiştilor, care circulă pe drum, nu pe şine! Coborâm din cetate şi ne despărţim de Sighişoara.

   Urmăm drumul judeţean DJ 106 pe lângă cursul râului Şaeş, iar din judeţul Sibiu mergem pe valea Hârtibaciului până în oraşul Agnita. După Agnita ne orientăm spre Mediaş, pe drumul DJ 141. Pe acest traseu aproape fiecare localitate are biserica sa fortificată. Dar nu mai avem acum timp de opriri, de aceea la Mediaş intrăm pe DN 13A, care ne duce spre Târnăveni. Aici revenim, de fapt, pe drumul pe care am mers spre Sovata. Din Târnăveni traseul deja ne este mai cunoscut. Totuşi, abordăm cu atenţie şoseaua sinuoasă, trecem prin Blaj, iar la Teiuş ne întâlnim cu vechea noastră cunoştinţă, râul Mureş şi dăm iarăşi peste vestita şosea aproape înfundată de maşini, DN 1 (E 81)! Traversăm municipiul Alba Iulia, a cărui cetate renovată am vizitat-o anul trecut (vezi finalul articolului Peste Muntele Găina, spre iezerul Ighiel) şi după Vinţu de Jos ne regăsim pe şoseaua DN 7 (E 68). Înainte de Orăştie urcăm pe autostradă pentru a evita oraşul. De la Simeria ne întoarcem spre sud, în direcţia oraşelor Haţeg şi Caransebeş. Astfel că la ora 22:30 suntem la Reşiţa, acolo de unde am plecat cu o săptămână în urmă.

   Ce ar mai fi de spus? Multe. Dar, ca să n-o mai lungim... Sovata este o staţiune balneoclimaterică bine dotată de natură, dar şi bine întreţinută de oameni. Cu Băile Herculane, staţiunea aflată în apropierea noastră, natura a fost şi mai generoasă, dar, din păcate, autorităţile nu s-au îngrijit de ea şi i-au întors spatele, gândindu-se doar la propriile buzunare. Staţiunea Băile Herculane trăieşte mai mult din faima ce a avut-o în trecut. Salina de la Praid e o comoară sărată, ascunsă sub pământ. E a doua salină pe care o vizităm, după cea de la Turda. Mocăniţa de pe traseul Sovata – Câmpu Cetăţii ar putea fi un exemplu pentru cea mai veche cale ferată montană din ţară, Oraviţa – Anina. Aceasta din urmă este mult mai spectaculoasă, dar autorităţile o ignoră. Iar lacul Roşu şi cheile Bicazului sunt veritabile opere ale naturii. E clar că turismul ar putea fi o sursă de venit importantă în România, dacă s-ar vrea acest lucru şi dacă veniturile s-ar întoarce în locurile care generează aceste venituri! De asemenea, să nu uităm că o ţară e cu atât mai bogată cu cât e mai diversă. Nu uniformitatea, ci diversitatea e cea care asigură trăinicia unei ţări. Din fericire, România dispune de regiuni foarte diferite, oameni de culturi diferite. Ar trebui doar să înţelegem că acesta e un avantaj şi să ne respectăm unii pe alţii!

                              https://www.mcdv82.net/

                                                                                                                                                        17-25 august 2017                                                                                                                                            Cosmina-Daniela-Vlasta M.