Honărind prin Ţinutul Pădurenilor
Wandering through the Country of Woodsmen
Suntem la finele unei săptămâni presărate cu ploi abundente şi
zgomotoase. Cel puţin aşa a fost la poalele Semenicului. N-a trecut o zi în
care să nu avem parte de furtuni, unele chiar violente. Am privit cum curg
şiroaiele de apă pe drum. Dar... ne-am cam săturat de privit! Vrem să ieşim
afară! Aşa vom face azi, într-o zi de sâmbătă, 16 iunie 2018. Soarele pune
stăpânire pe bolta cerească de dimineaţă. Sperăm că va rămâne acolo toată ziua
şi nu va ceda în faţa norilor negricioşi şi ameninţători.
După ce trecem peste Poarta de Fier a Transilvaniei (700 m) şi coborâm
spre Haţeg, ne îndreptăm spre Hunedoara pe DJ 687A , care este mai puţin
aglomerat şi străbate o zonă mai
pitorească decât şoseaua E 79 (DN 66), care duce spre Simeria. La Silvaşu de
Jos lăsăm în stânga intersecţia cu drumul ce se îndreaptă spre mănăstirea
Prislop (vezi articolul Câteva
zile la Poiana Mărului şi o zi prin Ţinutul Pădurenilor), urcăm în
serpentine strânse, iar apoi coborâm, tot în viraje scurte, pentru a intra în
municipiul Hunedoara. Din Hunedoara mai înaintăm circa 4 km spre nord până în
localitatea Peştişu Mare, unde pârâul Petac (Peştiş) se varsă în râul Cerna
Hunedoreană. De aici deviem spre stânga (vest) pe drumul DJ 708E şi ne angajăm
pe valea pârâului Petac (Peştiş). După alţi 3 km ajungem în comuna Peştişu Mic,
care are în componenţa sa administrativă încă 8 sate: Mânerău, Almaşu Mic,
Josani, Valea Nandrului, Nandru, Ciulpăz, Dumbrava şi Cutin. După ultimul
recensământ (2011), populaţia comunei depăşeşte cu puţin 1.200 de locuitori.
Deja avem în faţă culmile împădurite ale munţilor Poiana Ruscă spre care
ne apropiem. Traversăm localitatea Josani, lăsăm în stânga drumul spre Valea
Nandrului şi poposim în localitatea Nandru. Aici părăsim drumul DJ 708E care
merge spre Ciulpăz şi ne înscriem pe drumul DC 120 (pietruit), care ar trebui
să ne scoată la Muncelu Mic. Imediat după ieşirea din Nandru valea se
îngustează, iar drumul şi albia pârâului se apropie. Presimţim că abia de aici
începe adevărata aventură. La doar câteva minute după localitatea Nandru trecem
pe lângă schitul sf. Nectarie, un aşezământ monahal recent, amplasat în locaţia
denumită Valea Roatei, în stânga drumului. O oază de linişte şi reflecţie.
Imediat drumul ne introduce în răcoarea pădurii şi începem să urcăm
uşor. Dar... nu după mult timp suntem nevoiţi să oprim. Motorul s-a încins şi
lichidul de răcire ţâşneşte de sub capotă! Ridicăm capota cu grijă şi aşteptăm
ca situaţia să se calmeze, ferindu-ne de lichidul fierbinte. Apoi aruncăm o
privire sub capotă şi deschidem vasul de expansiune, care aproape că s-a golit.
Nu este nimic fisurat. Instalaţia de răcire este integră. Atunci de ce s-a
supraîncălzit motorul?! Până la urmă ne dăm seama că cel vinovat de incident
este ventilatorul, care n-a mai pornit. Ce-i de făcut? Nu ne vine să ne
întoarcem, chiar dacă asta ar fi cea mai sigură soluţie. Mai avem 7,5 km până
la Muncelu Mic. Hotărâm să mergem mai departe, chiar dacă drumul nostru urcă
neîncetat până la Muncelu Mic.
Punem apă în vasul de expansiune şi pornim din nou la drum. Stăm cu
ochii pe temperatura motorului. E clar că ventilatorul nu funcţionează. După
mai puţin de 1 km suntem nevoiţi să oprim iarăşi. Lăsăm motorul să se
răcorească. Se pare că vom avea multe pauze până la Muncelu Mic. Într-una din
pauzele noastre forţate suntem priviţi curioşi dintre copaci de un pui de
căprioară. Probabil că n-a mai văzut până acum o fiinţă umană. Drumul este cam
afectat de ploile căzute în această săptămână. Crengile pomilor atârnă deasupra
drumului, pe alocuri apar şanţuri săpate de şuvoaiele de apă, iar pe porţiunile
mai plane trebuie să traversăm băltoace destul de mari şi adânci.
Nu putem înainta decât cu viteza a doua, ceea ce duce la supraîncălzirea
motorului şi ne obligă să facem pauze tot mai dese. Oprim pentru a nu ştiu câta
oară într-o mică poieniţă, de unde drumul nostru devine şi mai abrupt, ocolind
prin dreapta dealul Cutinului (732 m). Se pare că suntem în faţa urcuşului
final. Încă două opriri şi ieşim din pădure. Şi... din nou trebuie să oprim. Până
ce motorul înfierbântat se mai răceşte, ne plimbăm privirile de jur împrejur şi
punem mâna pe aparatele de fotografiat. Se deschide orizontul şi se lărgesc
zările. Valurile împădurite ale munţilor Poiana Ruscă ne înconjoară din toate
părţile şi ne copleşesc. Nu degeaba zona aceasta fermecătoare se numeşte
„Ţinutul Pădurenilor”.
Încă un salt înainte şi iată-ne trecând de primele case ale localităţii
Muncelu Mic. Gata cu urcuşul! Oprim în faţa unei bisericuţe din lemn,
înconjurată de un cimitir. De la Nandru până aici am parcurs circa 10 km. Mereu
în urcare. Ne tragem răsuflarea, ne relaxăm şi suntem fericiţi că am putut
ajunge până aici. Apoi ne intersectăm cu un drum betonat şi virăm la stânga.
Dar... nu mergem în direcţia bună! Ne întoarcem în vecinătatea unei case cu
statut de magazin sătesc şi pornim spre nord. Acesta este drumul DJ 708D, care
ar trebui să ne coboare în comuna Veţel. Casele din Muncelu Mic sunt grupate,
ceea ce este neobişnuit pentru satele de munte. Nu am găsit însă aici porţi la
intrare sau la ieşire din localitate, aşa cum a fost cazul în comuna Bătrâna
(vezi articolul Aventură
în lumea de poveşti a comunei Bătrâna). N-am putea spune că aceste porţi de
la capătul satului sunt specifice Ţinutului Pădurenilor, pentru că am mai
întâlnit acest lucru şi în munţii Cernei, în cătunele Poiana Lungă şi Prisacina
(vezi articolul Cătunele
din munţii Cernei).
Acum suntem în coborâre şi maşina se simte mult mai bine. I-a trecut
temperatura! Chiar la ieşirea din Muncelu Mic trecem pe lângă dealul Dicului
(771 m). Drumul coboară în serpentine la umbra pădurii. După 14 km de coborâre
ajungem în comuna Veţel, situată la şoseaua E 68 (DN 7) de pe valea Mureşului.
Ne întoarcem spre stânga şi ne deplasăm pe şoseaua amintită până la Săcămaş, de
unde deviem din nou spre stânga, în direcţia Lugoj, părăsind valea Mureşului. Aungem
cu bine şi la releul de lângă Coşeviţa, unde intrăm în judeţul Timiş. Se pare
că motorul şi-a revenit şi nu mai suferă din cauza căldurii. Bucata de
autostradă din vecinătatea noastră tot în construcţie este. Doar că nu vedem pe
nimeni lucrând! La lăsarea serii suntem deja acasă.
Încă o experienţă trăită în Ţinutul Pădurenilor. Munţii Poiana Ruscă,
unde se întinde acest ţinut, par la prima vedere ceva uşor accesibil pentru
drumeţi şi călători. Noi ne-am convins însă, nu doar o dată, că nu este chiar
aşa. Aceşti munţi au multe surprize. Pentru ca aceste surprize să fie plăcute,
e nevoie să fim pregătiţi mental şi fizic aproape pentru orice. Să respectăm
natura, să ne bucurăm de ceea ce ne oferă ea, dar să nu ne închipuim că suntem
stăpânii ei!