Din nou pe Retezat, după 10 ani
Again on Retezat, after 10 years
Am mai fost în munţii Retezat, chiar de două ori. Dar asta a fost deja cu 10 ani în urmă, în 2003. În 28 aprilie 2003 am parcat la cantonul Cârnic şi de acolo am urcat la cabana Pietrele, de unde am admirat vârfurile încă albite de zăpadă. N-am întâlnit atunci ţipenie de om. În 11 septembrie 2003 am oprit la poiana Pelegii, iar de acolo am urcat până la lacul Bucura. Ambele incursiuni au fost însă scurte, adică în aceeaşi zi ne-am dus şi ne-am şi întors la Reşiţa.
De data aceasta ne alocăm mai mult timp pentru aceşti munţi superbi. În după-amiaza zilei de miercuri, 31 iulie 2013, în jurul orei 13:30 plecăm din Reşiţa, traversăm municipiul Caransebeş, trecem prin Poarta de Fier a Transilvaniei (700 m), intrăm în judeţul Hunedoara şi după Sarmizegetusa ţintim dreapta spre localitatea Clopotiva. După această localitate apar şi primele marcaje turistice care ne ghidează până pe şaua Pelegii. De asemenea, de-o parte şi alta a drumului, răsar tot felul de case de vacanţă şi viluţe. Lăsăm în dreapta noastră cabana Gura Zlata, mai înaintăm o bucată de drum şi după un scurt urcuş ajungem la barajul Gura Apei.
Aici este evidenţiată pe un indicator cabana Rotunda, până la care mai sunt 7 km. Îndreptăm obiectivele aparatelor spre lac şi aruncăm o privire şi spre ceas. Este aproape ora 16:30. Trecem peste baraj şi după câţiva metri oprim la o barieră unde suntem taxaţi. 7 lei pentru maşină şi 5 lei pentru fiecare persoană. Taxele sunt valabile pentru o perioadă de 7 zile. Tot atât plăteşti chiar dacă stai o zi sau două. Apoi ne vedem de drum mai departe. Un drum foarte îngust şi năpădit de vegetaţie. Ne întrebăm cum vom putea trece dacă ne întâlnim cu vreo maşină venind din sens invers. Dar... ne lămurim imediat ce ne întâlnim cu prima maşină. Noi ne băgăm prin tufe, cealaltă maşină se bagă prin boscheţi şi amândoi ieşim din „ambuscadă” zgâriaţi.
Am înţeles că prin parcurile naţionale sunt interzise orice fel de amenajări. Dar să nu exagerăm! Tăierea unor crengi şi boscheţi care invadează drumul nu reprezintă o amenajare. Şi totuşi... pe marginea drumului, ascunse printre tufişuri şi pomi, se întrevăd indicatoare rutiere vechi şi ruginite şi chiar câteva borne kilometrice. Ceea ce înseamnă că acest drum arăta cândva mai bine decât acum. Chiar trebuie să lăsăm totul aşa cum e – indicatoare vechi din fier băgate printre tufe, pietroaie în mijlocul drumului, crengi aplecate deasupra drumului şi tot felul de beţe ieşite de pe margine – şi nu avem voie „să intervenim”? Oare parcurile naţionale nu trebuie îngrijite? După ce ne sunt băgate sub nas vreo două indicatoare care anunţă triumfal şi cu trâmbiţe apropierea cabanei Rotunda, ne pregătim sufleteşte s-o vedem când ajungem la ea. Dar... stupoare! Cabana Rotunda este doar o clădire abandonată, aflată în curs de degradare şi închisă. O imagine dezolantă!
În sfârşit, în jurul orei 18 ajungem la aşa-numita parcare de la poiana Pelegii. De fapt, este o îngrămădire de maşini, nu o parcare. Presupunem că tot din cauza interdicţiei de „intervenţie” în parcul naţional nu se poate face nimic aici! Ne luăm cortul şi lucrurile strict necesare de care vom avea nevoie pentru campare, trecem cu bagajul pe puntea improvizată peste râu, urcăm în poiana Pelegii şi ne ridicăm cortul la altitudinea de peste 1.600 m. Suntem mulţumiţi că am ajuns până aici şi încă ne putem bucura de lumina zilei. În poiană sunt destule corturi, chiar dacă încă nu suntem la sfârşit de săptămână. Este aici chiar şi o tabără de copii.
Oamenii sunt amabili. Unii se oferă să ne arate unde este apă potabilă, alţii ne pun la dispoziţie grătarul încins cu jar, dacă avem ceva de pus pe el. Dar... indicatoarele menţionează clar că focul este interzis în parcul naţional. Sunt permise doar maşinile de gătit pe gaz. Nu avem nimic cu aceşti oameni cumsecade care, după câte am văzut, ştiu cum să facă focul şi cum să-l ţină sub control. Este însă o contradicţie care ar trebui rezolvată. Ori ar trebui modificată interdicţia şi legea, care ar trebui să fie în slujba omului, ori n-ar trebui să se facă focul. Nu ne face deloc o reclamă bună această situaţie în care teoria spune una, dar în practică se face tocmai contrariul. Nici atitudinea aceasta cu „Las’ că merge şi aşa!” nu ne face un renume prea bun. WC-uri nu există, aşa că fiecare se descurcă cum poate, alegându-şi câte un copac. Gustăm din bucatele aduse, care parcă sunt mai bune aici, în natură. Mergem după apă pe lângă cabana Salvamontului, ne băgăm în cort şi ne gândim să ne odihnim pentru a doua zi.
**********
În
jurul orei 5:30 facem trezirea. Este prima zi a lunii august şi se anunţă o
vreme frumoasă, ideală pentru turele de munte. Vrem să vedem cât mai mult din
splendoarea Retezatului. În jurul orei 6 suntem gata de plecare. În poiană, pe
la corturi, nu se vede nici o mişcare. Începem ascensiunea cu provizii de apă
şi câteva alimente mai consistente. Mergem prin pădurea de brazi şi din când în
când admirăm
în stânga vârfurile care ni se dezvăluie binevoitor. După peste o oră de mers prin pădure, ieşim în golul alpin. Soarele începe să scoată în evidenţă vârfurile din stânga noastră. În dreapta nostră se înalţă falnic Piciorul Pelegii. Fotografiem splendidele flori îmbrăcate în haine de gală, care ne îmbată cu mireasma lor şi ne urează „Bună dimineaţa!”. După multe opriri, la ora 8:45 ajungem la lacul Bucura. Lacul se află la altitudinea de 2.041 m (puţin mai sus decât lacul Bâlea din Făgăraş), are o suprafaţă de 8,8 ha şi adâncimea lui maximă depăşeşte 15 m.
Ne aşezăm pentru o mică gustare şi ne hidratăm. Aici sunt o mulţime de corturi amplasate chiar lângă lac. Unii drumeţi se pregătesc să plece spre zonele mai înalte din jurul lacului. Alţii îşi fac înviorarea cu apa care se scurge din lac. Ne rotim privirile pe înălţimile din jurul lacului, ne refacem rezervele de apă şi începem să escaladăm muntele în direcţia vârfului Peleaga. Marcajul ne informează că avem de urcat 2 ore până în vârf. Din nou suntem întâmpinaţi de flori splendide, îmbrăcare de natură mai ceva ca „divele” de la prezentările de modă. În ultima parte a ascensiunii spre şaua Pelegii avem şansa să vedem şi o pereche de marmote zburdând printre pietroaie. Înainte de a ajunge în şa, suntem ajunşi de salvamontistul din poiana Pelegii. Foarte amabil, omul intră cu noi în vorbă şi ne dă toate informaţiile de care avem nevoie şi chiar mai mult de atât.
După ce salvamontistul coboară spre poiana Pelegii pe cărări numai de el ştiute şi noi rămânem să admirăm panorama, ajung în şa un bărbat şi o femeie, cam de 50-60 de ani, care vorbesc în germană. „Frumos!”, exclamă femeia în româneşte care se opreşte lângă noi şi admiră panorama. Schimbăm registrul pe limba germană, intrăm în dialog cu drumeţii şi aflăm că sunt din Germania. Aflăm că le place foarte mult în România şi ca dovadă că nu sunt doar vorbe goale ne spun că sunt în România pentru a şaptea oară! Ni se pare incredibil. Suntem uimiţi de ceea ce aflăm.
După momentele de relaxare şi uimire din şaua Pelegii, atacăm ultima porţiune de bolovani care ne duce pe vârful Peleaga. În jurul orei 13:30 suntem pe vârful Peleaga (1.509 m). Salvamontistul cu care ne-am întâlnit ne-a lămurit că vârful are de fapt 1.508,8 m, conform ultimelor măsurători făcute cu aparatură modernă. Profităm de faptul că suntem aici momentan singuri şi luăm cadru după cadru, învârtindu-ne de jur împrejur. Înspre nord privirea ne este purtată până în depresiunea Haţegului, unde lucesc câteva ochiuri de apă. Partea sudică ne înfăţişează şirul munţilor Vâlcan, precum şi conturul îndepărtat al vârfului Piatra Iorgovanului (2.014 m). În sud-vest se aliniază Retezatul Mic şi mai aproape de noi se prezintă şaua Plai Mic. Vestul ne atrage atenţia cu alte vârfuri din Retezat, iar în depărtare se conturează Ţarcul. În sfârşit, înspre răsărit ni se înfăţişează, dincolo de valea cu lacul Peleaga, aproape de noi, vârful semeţ Păpuşa (2.508 m). Splendidă panoramă!
Un val de ceaţă subţire se abate pe lângă vârf spre valea lacului Peleaga. Dar nu durează mult şi revine cerul albastru decorat doar cu câţiva norişori cuminţi. Între timp ajung sus mai mulţi turişti români şi polonezi. Dar surprizele nu s-au terminat încă. Pentru că pe vârf ajunge o familie cu doi copii. O fetiţă de 5 ani şi un băieţel de 3 ani! Niciunul dintre ei nu se vaită de dureri de picioare şi nici nu se smiorchăie. Toţi se aşează la o gustare. Credem că este un exemplu pozitiv şi demn de urmat despre felul cum ar trebui să ne educăm copiii. Ne refacem şi noi forţele vlăguite de ascensiune cu câteva merinde şi apă din belşug.
Dar... trebuie să mai şi coborâm. Unii dintre turişti coboară spre lacul Peleaga. Noi însă alegem să mergem pe creastă până în curmătura (șaua) Bucurei. Trecem peste Colţii Pelegii, admirând peisajul când de-o parte, când de alta a crestei. În stânga urmărim ochiul de apă al lacului Bucura, iar în dreapta privirile ne sunt atrase de tăurile din valea Rea. Coborârea de pe munte nu este cu nimic mai simplă decât ascensiunea. Uneori coborârea este chiar mai solicitantă, mai ales că ea urmeză de regulă imediat după ascensiune, când organismul omului a făcut deja un efort considerabil şi are tendinţa să se relaxeze. Este aproape ora 16 când ajungem în curmătura Bucurei (2.206 m). Aici ne intersectăm şi cu traseul care duce spre cabana Pietrele. Sunt mai mulţi turişti care coboară dinspre vârful Retezat. După o scurtă pauză coborâm spre lacul Bucura. Suntem întâmpinaţi de o cireadă mare de vaci care se îndreaptă spre lac cu mugete în toate tonalităţile. Suntem cumva într-un parc naţional? Dacă da, atunci cum de pasc pe aici vacile?!
Mai avem suficient timp şi resurse pentru a face o mică deviere. Urcăm până sub Poarta Bucurei, unde facem un scurt popas şi luăm în vizor şiragul de lacuri: Florica, Viorica, Ana şi Lia. Se vede puţin şi luciul tăului Porții, unde câţiva tineri gălăgioşi se bălăcesc. Oricât am vrea noi să lungim ziua, tot se termină ea. Soarele se îndreaptă spre asfinţit. Dar să nu ne întristăm prea tare dacă se termină o zi. Va urma o altă zi, cu alte minunăţii. Coborâm la lacul Bucura şi trecem pe la corturile instalate acolo. Auzim vorbindu-se limba cehă, limba maghiară, limba poloneză... Limba română, mai puţin. Ceea ce înseamnă că majoritatea turiştilor de aici nu sunt români. Imediat ce începem coborârea de la lac ne intersectăm cu un polonez care urcă spre acelaşi lac. Înfiripăm un scurt dialog, noi în limba cehă, el în limba poloneză. Dar... ne înţelegem. Omul este pentru prima dată în România şi este puţin derutat de marcajele turistice echivoce din teren care nu prea corespund cu ceea ce-i arată harta. Noi, ce-am putea să-i mai spunem omului?
La coborâre mai întâlnim câţiva turişti care urcă spre lac, chiar dacă lumina zilei este pe terminate. Este aproape ora 20 când ajungem în poiana Pelegii. Ne aprovizionăm cu apă şi la cabana Salvamontului dăm din nou peste salvamontistul amabil care ne întreabă dacă totul este în regulă. Probabil că frunţile şi nasurile noastre arse de soare l-au uimit puţin. Ne retragem la cortul nostru şi ne aşezăm la o gustare. În noaptea aceasta suntem siguri că vom dormi buştean. Lângă noi s-au instalat cu corturile câţiva tineri puşi pe distracţie care se miră de ce mergem noi la culcare odată cu găinile. Într-un final, cu imaginile văzute în cursul zilei defilând prin mintea noastră, adormim fericiţi. Ei bine, distracţia noastră a durat toată ziua şi acum avem nevoie de odihnă!
**********
Dimineaţa ne trezim abia după ora 8. Este o zi
de vineri, 2 august 2013 şi începe un nou weekend. Tocmai de aceea noi ne
împachetăm, strângem cortul şi băgăm totul în portbagajul maşinii. La faţa locului au mai sosit câteva maşini. Parcarea improvizată
La Sarmizegetusa oprim într-o mică parcare, unde se vând tot felul de obiecte şi unde se intră în situl arheologic. Amenajarea este destul de recentă, deoarece până acum nu am văzut-o, chiar dacă am mai trecut pe aici. Preţurile afişate la intrare ne descurajează însă şi ne fac să dăm înapoi. Tariful pentru vizitarea sitului nu este mare (4,5 lei). Dar taxa de 15 lei cerută pentru fotografiere ni se pare cam exagerată (pentru persoanele juridice este de 17 lei). Pentru ce? Să fotografiem nişte ruine, fragmente de ziduri năpădite de buruieni, fie ele şi dacice?! Facem stânga-mprejur şi ne continuăm drumul spre Reşiţa, unde ajungem în jurul orei 16.
E greu de imaginat câte minunăţii poate ascunde natura. Cei mai mulţi probabil că preferă să privească aceste minuni ale naturii stând acasă în fotoliu, în faţa televizorului. Noi însă preferăm să le admirăm faţă în faţă, chiar dacă acest lucru implică un anumit efort. Dar acest efort depus în mijlocul naturii ne este răsplătit din plin atunci când privim în depărtări din vârful unui munte, când respirăm aerul curat al înăţimilor, când ajungem acasă şi simţim că avem o minte sănătoasă într-un trup sănătos, când sortăm acasă cadrele înregistrate în natură şi aproape nu ne vine să credem că am fost acolo!
https://www.mcdv82.net/
31 iulie - 2 august 2013
Cosmina-Daniela-Vlasta M.
