miercuri, 8 martie 2017

Comuna cu trei mănăstiri - The commune with three monasteries


Comuna cu trei mănăstiri

The commune with three monasteries



    Există în Banat o comună cu 3 mănăstiri ortodoxe sârbe care merită vizitate. Lăcaşurile de cult au o vechime considerabilă şi sunt amplasate într-un cadru natural pitoresc din comuna Socol. Într-o zi însorită de joi, 16 februarie 2017, depăşim fostul punct de control al grănicerilor de odinioară, lăsăm în dreapta o moară de apă ruinată, traversăm râul Nera peste podul din beton (după ani de zile în care s-a circulat pe un pod de lemn şi apoi unul metalic, ambele scârţâind din toate încheieturile la trecerea unui autoturism!) şi la ora 10:30 oprim în dreptul primei mănăstiri, chiar înainte de a intra în satul Zlatiţa.


    Este mănăstirea Kusić. Dacă cu circa 4 ani în urmă puteam să ne apropiem de ea mai mult, acum nu mai putem s-o facem. În jurul bisericii a fost ridicat un gard, iar portița este ferecată cu un lacăt. Mai târziu am aflat că deținătorul cheii locuiește tocmai în localitatea Lescoviţa. Lăcașul de cult nu este deservit actualmente de nimeni, chiar dacă ușa şi ferestrele au fost înlocuite. Săpăturile arheologice au dovedit că în sec. al XV-lea aici funcționa o mănăstire. Dincolo de râul Nera, la doar câțiva pași, dar în Serbia, se vede localitatea cu același nume. Biserica actuală provine însă abia din prima jumătate a sec. al XVIII-lea.


    Traversăm satul Zlatiţa, iar aproape de intrare în Pârneaura prindem un drum spre dreapta, care ne duce spre cea de-a doua mănăstire din periplul nostru de azi, mănăstirea Zlatiţa. De data aceasta avem puțin mai mult noroc, deoarece ne întâlnim cu un bărbat care se îngrijește de mănăstire. Aflăm că aici locuiește şi un călugăr din Serbia, dar astăzi e plecat la Timișoara. Întreaga proprietate este acum împrejmuită şi îngrijită. Suntem întâmpinați şi de un câine lățos, dar prietenos. Se văd câteva pietre funerare ale unor slujitori ai mănăstirii. Ceva mai jos, lângă un izvor, răsare din pământ fundația vechii mănăstiri din sec. al XIII-lea. Actuala biserică, renovată recent, provine din sec. al XVIII-lea. De asemenea, şi anexa unde locuiește călugărul este renovată şi arată bine. Cu circa 4 ani în urmă, când am trecut pe aici, mănăstirea nu era împrejmuită şi arăta destul de rău.


    Continuăm incursiunea noastră pe malul stâng al Nerei, trecem prin localitățile Pârneaura, Câmpia şi Socol şi ajungem la confluența Nerei cu Dunărea. Practic suntem lângă delta Nerei (dacă putem să-i spunem așa!) şi la intrarea Dunării în România. Facem o scurtă oprire şi observăm că mai există sloiuri de gheață pe malul Dunării. Dar... există şi foarte multă mizerie!


    După circa 3 kilometri de la vărsarea râului Nera în Dunăre oprim la Baziaș. Ceasul indică ora 13:30. Şi aici exista un punct de control al foștilor grăniceri, care opreau şi verificau tot ce mișca  prin zonă. De fapt, localitatea Baziaș mai trăiește doar din trecut. Prezentul se învârte doar în jurul mănăstirii ortodoxe sârbe, iar viitorul nici nu sună bine şi nici nu se vede bine! Cele câteva căsuțe care mai stă în picioare cu greu alcătuiesc un cătun. Mănăstirea provine din sec. al XIII-lea şi a funcționat şi în perioada stăpânirii turce (1552-1718). A fost renovată în 1936. În perioada comunistă a fost abandonată şi abia în 1980 s-a permis celebrarea slujbelor religioase. În momentul de față locuiește aici o călugăriță din Serbia, iar biserica arată binișor. Chiar lângă mănăstire ne sare în ochi o clădire mai mare, renovată. Este Centrul Cultural Sârbesc sfântul Sava. Câinii din puținele gospodării sunt singurii care ne bagă în seamă şi ne ceartă.


    Înconjurăm mănăstirea în spatele căreia se văd câteva căsuțe, pierdute pe povârnișul împădurit la munților Locvei. Istoria întregii așezări este centrată în jurul mănăstirii. Baziaș a fost cândva o așezare înfloritoare. În 1795 a devenit port important la Dunăre. Pentru a înlesni aducerea cărbunelui de la Anina la Dunăre şi transportarea lui spre centrul Europei, în 1847 au început lucrările la calea ferată Baziaș - Oravița. La 20 august 1854 a circulat pe această linie prima garnitură de tren cu cărbune, iar la 1 noiembrie 1856 a pornit de la Baziaș spre Oravița prima cursă de călători. A fost prima linie de cale ferată de pe teritoriul actual a României. Azi a mai rămas din această linie ferată doar sectorul dintre Oravița şi Iam. Dar... nici pe acest sector nu mai circulă trenurile şi s-ar putea ca să dispară curând şi această bucată de cale ferată, așa cum s-a întâmplat şi cu alte linii! Sectorul dintre Baziaș şi granița actuală cu Serbia a fost inundat la construirea hidrocentralei Porțile de Fier I.


    În anul 1863 a fost finalizată linia ce unește Oravița cu Anina, o adevărată provocare pentru acele vremuri (vezi articolul Semmering-ul bănăţean - o cale ferată de 150 de ani). Din 1860 localitatea a avut un oficiu vamal. Numărul maxim de locuitori a fost atins în 1880, când aici locuiau peste 500 de oameni. După intrarea în funcțiune a căii ferate Timișoara - Orşova şi amenajarea portului din Moldova Veche (1897), a început declinul economic al așezării. În 1973, din cauza numărului foarte mic de elevi, a fost desființată școala din localitate. Aproape de șosea mai pot fi văzute ruinele fostului hotel Bauer, care a funcționat aici în vremurile de înflorire economică şi care dispunea şi de un cazinou. De-a lungul vremii localitatea Baziaș a fost vizitată de mai multe personalități: Iosif al II-lea, împăratul Austriei, împărăteasa Elisabeta (Sisi), regele Carol I.


    La plecare din Baziaș zărim o barcă cu un pescar, plutind în voie pe Dunăre. Se pare că pescuitul este singura îndeletnicire cu care se ocupă cei râmași aici. Este singurul om pe care l-am văzut aici. Ceva mai jos de Baziaș trecem pe lângă câteva vile şi cabane, majoritatea dintre ele având în apropiere câte o șalupă care-şi așteaptă lansarea la apă. Străbatem apoi pe rând pleiada de sate cu etnici sârbi (Divici, Belobreșca, Şuşca, Pojejena, Măcești) şi ajungem la Moldova Nouă.


    Din Moldova Nouă urcăm spre Padina Matei pe un drum pietruit. Dar, înainte de ajunge în sat, oprim în dreptul unei cascade impresionante care se desfășoară în stânga noastră, la doar câțiva metri de drum. Vara însă, din cauza vegetației, cascada poate fi ratată. Nu există nici un fel de indicator turistic care să-i marcheze prezența! Am vizitat prima dată această cascadă la începutul lunii aprilie a anului 2013, după câteva zile ploioase, când am mers spre Gârnic (vezi Banatul cehilor - Gârnic). Acum volumul de apă este mai mic, dar există şi câteva sculpturi în gheață, ceea ce îi conferă un farmec aparte. Admirăm şi fotografiem. Merită văzută! Este un adevărat cadou al naturii!


    La intrare în Padina Matei drumul devine asfaltat şi ține tot așa până la intersecția cu drumul ce vine din stânga, de la Moldovița. Se pare că aici asfaltul se îndreaptă spre comuna Gârnic. Noi însă virăm la stânga şi înaintăm cu viteza melcului pe un drum groaznic până la Moldovița. În pădure sunt şi porțiuni cu gheață şi zăpadă. După Moldovița ne întoarcem spre dreapta şi înaintăm ceva mai repejor până la Cărbunari. E trecut de ora 17 şi soarele încă este pe cer. Semn că ziua se lungește şi primăvara e aproape.


    Aruncăm o privire asupra caselor mângâiate de ultimele raze de soare şi începem coborârea spre Șopotu Nou. La Stăncilova surprindem momentul când soarele dispare după dealuri şi valea din dreapta noastră începe să se cufunde în beznă. Ne amintim de ziua de 11 iunie a anului trecut, când am umblat pe aici să-i fotografiem pe bicicliștii ce pedalau prin zonă (vezi articolul Urcând spre Ştinăpari şi coborând spre Şopotu Nou).


    Când intrăm în Şopotu Nou, înserarea deja se revarsă prin toate cotloanele. Ne îndreptăm spre Bozovici, pe un asfalt la fel de zdrențuit cum l-am cunoscut cu ani în urmă. Oare această șosea va mai fi reabilitată cândva?! Traversăm al doilea pod peste Nera, sperând că pe malul drept drumul va fi mai bun. Dar... ne-am înșelat. Aceleași capcane, aceleași gropi şi pe aici! De la Bozovici, deja pe întuneric, urcăm pe valea Minișului, ne strecurăm printre luminițele orașului Anina şi, în final, poposim la Reșița. Cele trei mănăstiri ortodoxe sârbe ne-au purtat prin veacurile apuse ale istoriei, iar drumul distrus de la Şopotu Nou spre Bozovici ne-a readus în prezent şi ne-a trezit la realitate. În ceea ce privește viitorul... să ne facem fiecare treaba bine acolo unde suntem. Chiar trebuie să stăm mereu cu ochii pe cei cu funcții de conducere, pe care i-am ales sau nu și să-i tragem din când în când de urechi, ca nu cumva să zădărnicească eforturile noastre cotidiene?! Şi să nu uitați să vă destindeți la cascada de la Padina Matei, un obiectiv prea puțin cunoscut, dar frumos!



                              https://www.mcdv82.net/
                                                                                                                               16 februarie 2017
                                                                                                              Cosmina- Daniela-Vlasta M.