Imensitatea tăcută a Făgărașului
The silent immensity of Făgăraș
Suntem la începutul concediului şi avem de gând să plecăm în munții
Făgăraş. Aşa că în ziua de duminică, 15 iulie 2018, cu bagajele făcute şi cu
sufletele tânjind după înălţimi, pornim la drum. Pentru că venim dinspre
Reşiţa, la pasul Poarta de Fier a Transilvaniei (700 m) intrăm în judeţul
Hunedoara, iar de la Haţeg prindem spre dreapta şoseaua în direcţia municipiului
Petroşani. Probabil că cea mai rapidă cale de a ajunge mai aproape de munţii Făgăraş
ar fi ieşirea la Simeria la autostrada A 1, care ne-ar duce până la Sibiu. Dar
noi nu vrem să călătorim neapărat repede, ci mai degrabă bine. Şi vrem să vedem
ce mai este în jurul nostru. Azi nu vrem să avem de-a face cu civilizaţia
urbană. De aceea ocolim municipiul Petroşani prin Petrila pentru a ajunge în
cheile Jieţului.
De aici încolo începe tărâmul încântător al naturii. Priveliştea este
captivantă. În stânga drumului curge printre bolovani şi stânci apa înspumată a
Jieţului, din albia căreia se ridică munţii Şureanu. În dreapta drumul este
strâns de pereţii uneori chiar verticali ai Parângului. Cheile Jieţului se
întind pe 7,5 km şi după cum vedem, numeroşi localnici caută aici un loc de
relaxare. Imediat după intrarea în chei ne atrage atenţia un şuvoi de apă ce
coboară în trepte din înălţimile Şureanului. Este cascada Muncelu. Mai încolo
însă oprim din nou, pentru că nu putem trece pe lângă o altă minune curgătoare,
cascada Spânzurata. Apa venită tot din Şureanu formează două fire paralele care
se aruncă în Jieţ de la circa 5 m înălţime. Iar la baza cascadei se
întrezăreşte un minunat curcubeu. În mod sigur am ajuns la locul potrivit în
momentul potrivit (este ora 14:25).
Drumul însă care traversează aceste chei este departe de a fi decent.
Pare că nu este drumul nimănui, pentru că nimănui nu-i pasă de el. Pe alocuri
asfaltul este rupt, apa care se scurge de pe versanţii Parângului traversează
drumul şi formează şanţuri, iar Jieţul macină drumul şi îl îngustează. Ultima
dată când am trecut pe aici, în octombrie 2016 (vezi articolul Povestea
din inima munţilor Şureanu), drumul arăta cam tot aşa, adică într-un
hal fără de hal! Totuşi, acesta este un drum naţional, DN 7A!
În dreptul cabanei Mija (1.000 m), situată în dreapta drumului, apa
Jieţului se mută în dreapta noastră, iar drumul începe să urce. Ajungem la
cabana Groapa Seacă (circa 1.200 m), aflată în stânga drumului, de unde pornesc
mai multe trasee turistice spre munţii Parâng şi Şureanu. O motocicletă fixată
sus pe un stâlp este semnul că motocicliştii sunt aici bineveniţi. Pe măsură ce
ne apropiem de pasul Groapa Seacă drumul devine mai bun. Se vede un strat de
asfalt mai nou. În spatele nostru apare zona alpină a masivului Parâng. Depăşim
mănăstirea Jieţ, ridicată în stânga drumului, şi ieşim în pasul Groapa Seacă.
La circa 1.600 de metri, în pasul Groapa Seacă, facem o scurtă pauză.
Aici se întâlnesc judeţele Hunedoara şi Vâlcea. Suntem înconjuraţi de molizi, o
adevărată pădure de conifere. După acest moment de respiro coborâm în câteva
minute spre Obârşia Lotrului (1.340 m), un loc care ne este drag şi ne trezeşte
amintiri frumoase și unde am stat cu cortul. Aici ne intersectăm cu Transalpina
(DN 67C), care vine de la Novaci. Tragem la umbra molizilor şi ne aşezăm pentru
o gustare. Am străbătut până aici 197 de km. Bineînţeles că nu putem trece
neobservaţi de 2 câini, al căror nas le-a semnalat că pluteşte ceva în aer. Cerul
este înnorat, se simte răcoarea muntelui şi suntem nevoiţi să mai punem ceva pe
noi. Puţin mai încolo, unde Transalpina se desparte de şoseaua DN 7A ce trece
pe lângă barajul Vidra şi coboară în valea Oltului, înfloreşte comerţul stradal:
suveniruri, miere, brânză, afine, ciuperci...
Cu forţele refăcute pornim mai departe tocmai când începe să picure. De
la Obârşia Lotrului urcăm în serpentine pe Transalpina până în pasul Tărtărău
(1.678 m), pe care cei mai mulţi îl trec fără să-şi dea seama, fiindcă zona e
dominată de pădure de molizi, nu există nici un fel de belvedere şi nici o
parcare. Apoi coborâm tot în serpentine până ajungem la albia unui pârâu. Pe
malul stâng al apei se întinde o poieniţă fermecătoare, presărată din loc în
loc cu câte un molid. Puţin mai departe oprim la intersecţia şoselei cu drumul
forestier de pe valea Frumoasei. De fapt, această vale delimitează munţii
Cindrel (nord) de munţii Lotrului (sud). Drumul secondat de pârâul Frumoasa
duce spre staţiunea Păltiniş, dar aflăm că este dificil şi practicabil doar cu
maşini de teren.
Nu durează mult până ne trezim cu barajul Oaşa în stânga noastră, finalizat
în 1979 şi format tot pe cursul râului Frumoasa. Traversăm câteva viaducte, în
timp ce ne odihnim ochii pe luciul apei şi pe malul opus. Dincolo de imensa
acumulare de apă, lungă de circa 6 km, se conturează culmile munţilor Şureanu.
Urmărim firul şoselei care travesează barajul şi oprim. Surprindem jocul
de lumini şi umbre, datorat soarelui care se joacă cu noi de-a v-aţi
ascunselea. Imediat după dig spre stânga se desprinde drumul DJ 704, care urcă
spre tărâmul de poveste de la Luncile Prigoanei şi Poarta Raiului, unde am
poposit în luna octombrie a anului 2016 (vezi acelaşi articol de mai sus, Povestea
din inima munţilor Şureanu). Pe marginea drumului oferta buticurilor
este destul de diversificată: suveniruri cu barajul Oaşa şi şoseaua Transalpina
şi diferite delicatese culinare mai mult sau mai puţin locale şi tradiţionale.
Kilometrajul indică 223 de km.
Începem coborârea în vale. Se pare că nu vom scăpa de ploaie. Până
ajungem la Tăul Bistra, care este tot un lac de acumulare, situat pe acelaşi
curs de apă (râul Frumoasa, care aici poartă deja denumirea de Sebeş), norii
varsă peste noi şiroaie zgomotoase de apă.
La Şugag părăsim Transalpina şi virăm la dreapta pe drumul DJ 106E.
Trecem prin localitatea Dobra şi începem să urcăm. Urcuşul devine tot mai
accentuat. Drumul asfaltat şi sinuos este parţial acoperit de bolovani şi
pământ. De sus se prăvălesc cu forţă pârâiaşe cafenii care traversează drumul. Să
sperăm că drumul nu va fi distrus de vreo viitură până ajungem şi noi sus. Ploaia
se mai domoleşte. Un curcubeu dublu, întins deasupra văii din care am urcat, ne
facem să oprim. O minune a naturii şi un semn al reconcilierii dintre cer şi
pământ! Să privim partea pozitivă a averselor de ploaie: pe lângă faptul că
sunt necesare pentru culturile agricole, reprezintă şi un atu formidabil şi
pentru fotografi! Imaginile ce pot fi surprinse înainte şi după furtună sunt
de-a dreptul unice.
Când simţim că suntem aproape de finalul urcuşului, oprim din nou.
Ploaia s-a oprit şi ea în totalitate. Deasupra văii plutesc în derivă
formaţiuni de ceaţă. Un tablou extraordinar al munţilor Şureanu. Verdele
peisajului s-a înviorat. Natura vibrează de viaţă. Parcă s-a şters praful de pe
un tablou mai vechi! În aval soarele încă se mai vede pe cer (este aproape ora
20), în timp ce în amonte cerul este acoperit de nori joşi şi negricioşi.
Soarele se apropie de apus în timp ce noi poposim în comuna Jina, la peste
1.000 de metri altitudine, în munţii Cindrel. Aici deja suntem în judeţul
Sibiu. Ultimele raze de soare învăluie această aşezare din Mărginimea Sibiului
într-o lumină blândă şi caldă. De la prima vedere observăm gospodăriile
aranjate şi orânduite, precum şi fâneţele verzi şi îngrijite. Se vede mâna unor
gospodari veritabili. Comuna Jina nu are alte sate aparţinătoare şi dispune de o
biserică ortodoxă frumoasă şi de dimensiuni neobişnuite pentru o localitate
rurală. Un alt aspect mai puţin obişnuit pentru satele de munte este şi forma
compactă a acestei localităţi, casele fiind grupate. Suntem impresionaţi de
liniştea din jurul nostru, o linişte care ne dă o stare de bine.
Cu greu ne desprindem de această lume decupată din basme. Depăşim o
turmă de mioare şi începem să coborâm. În faţa noastră se conturează deja
casele din Poiana Sibiului, o altă comună de poveste. Lăsăm în stânga drumul ce
coboară spre Miercurea Sibiului (km 295). Nu avem timp să mai zăbovim prea
mult. Trecem prin localităţile Rod şi Tilişca, iar la Sălişte ne intersectăm cu
şoseaua E 68 / E 81 (DN 1 / DN7). Din Sălişte mai avem până la Sibiu circa 15
km. La intrare în oraş prindem drumul spre Dumbrava Sibiului, un loc deosebit,
unde n-am mai fost demult şi unde vom înnopta.
**********
Este luni, 16 iulie 2018 şi începe o nouă săptămână. Ne trezim odată cu
ivirea zorilor şi ieşim din Sibiu în direcţia oraşului Braşov. Soarele e destul
de timid, iar lanţul de vârfuri făgărăşene e apăsat de nori amenințători. Oare
de ce se ascunde de noi muntele acesta?
Să fie supărat pe noi?! Noi sperăm să-i treacă supărarea! Lăsăm în urmă
intersecţia spre valea Oltului, puţin mai departe trecem şi pe lângă
intersecţia cu Transfăgărăşanul şi încetinim abia la Sâmbătă de Jos, unde virăm
la dreapta. Imediat dăm cu ochii de renumita herghelie de cai de aici. Dar încă
e prea devreme pentru vizitarea ei.
Pe măsură ce trecem prin localitatea Sâmbăta de Sus şi ne îndreptăm spre
Complexul Turistic Sâmbăta de Sus, ne apropiem şi de versanţii nordici ai
munţilor. La complexul turistic oprim şi privim în jurul nostru. Suntem chiar
la poalele munţilor Făgăraş. Pensiunile şi vilele sunt destul de răsfirate.
Staţiunea pare foarte împrăştiată. Probabil din cauza lipsei unui plan
arhitectonic.
Ne îndreptăm spre mănăstirea Brâncoveanu, un aşezământ monahal din
secolul al XVII-lea. Timp de 140 de ani mănăstirea a fost părăsită şi a început
să se degradeze. Abia în 1926 începe restaurarea ei. În 1946 mănăstirea este
sfinţită, iar între 1962-1963 au loc lucrări de renovare şi consolidare. Intrăm
pe aleea împodobită cu flori. Din interior răsună invocaţiile monahilor. Pătrundem
în curtea interioară. În mijloc se ridică o biserică. Ne plimbăm în voie
fotografiind, bucurându-ne de atmosfera relaxată şi nu suntem apostrofaţi de
nimeni, aşa cum ni s-a întâmplat în alte mănăstiri. În apropiere există şi o
casă pentru pelerini, unde aceştia se pot caza. În spatele mănăstirii găsim un
heleşteu ce mişună de peşti. Ne loveşte un miros înţepător de vinete coapte.
Observăm mai multe femei care trebăluiesc de zori, pregătind merinde pentru
iarnă. La plecarea noastră deja încep să se adune vizitatorii şi pelerinii.
Încă avem timp destul. Ne îndepărtăm puţin de complex şi scoatem
scaunele şi masa pentru micul dejun. O trupă de copii, condusă de 2 dăscăliţe,
trece pe lângă noi cu voie bună. După această pauză ne întoarcem la Sâmbăta de
Jos pentru a vizita herghelia. Herghelia de cai de la Sâmbăta de Jos a fost
înfiinţată în 1874 cu cai din rasa Lipiţan (denumirea provine de la localitatea
Lipica din Slovenia). În anul 1913 cele 322 de capete sunt mutate la Babolna,
în Ungaria. În 1920 este reînfiinţată la Sâmbăta de Jos cu 3 armăsari şi 22 de
iepe.
Plătim 10 lei de persoană, primim câteva explicaţii sumare şi plecăm în
căutarea cailor lipiţani. Pe stânga apare o clădire stilată aflată în ruine.
Este chiar castelul Brukenthal, ridicat între anii 1750-1760. E ruşinos cum un
astfel de monument istoric, ca de altfel multe altele, nu prezintă interes
pentru autorităţi! Să revenim însă la cai! Intrăm în grajduri, unde armăsarii
se află la ora micului dejun. La apariţia noastră întorc capul curioşi. Din
când în când răsună nechezetele lor.
Îngrijitorii îi scot pe rând afară, în spații circulare îngrădite, unde îşi consumă
energiile făcând giumbuşlucuri. La padocul armăsarului Favory o plăcuţă
atenţionează vizitatorii că este un cal nărăvaş. Într-adevăr, ne convingem de
acest lucru atunci când unul din îngrijitori înearcă să-l scoată afară şi să-l
stăpânească. Un grup de copii vine din urmă şi pozează caii cu telefoanele.
La capătul celălalt al grajdurilor ieşim afară şi ne delectăm cu
armăsarii jucăuşi scoşi la aer. Aproape de cealaltă ieşire din herghelie circa
100 de iepe pasc liniştite pe pajişte, alături de mânjii lor. O femeie
vorbăreaţă din Târgu Mureş, care a ratat ieri intrarea la cetatea Făgăraş, a
venit azi până la herghelie pentru a vedea caii. Când află că suntem din
Caraş-Severin, pomeneşte imediat de cascada Bigăr!
Ne luăm rămas bun de la femeie şi de la herghelie şi pornim din nou spre
Complexul Turistic Sâmbăta de Sus. Soarele deja a prins putere şi începe să ne
ardă. Vom porni spre cabana Valea Sâmbetei, unde ne-am făcut rezervare pentru 2
nopţi. Aceasta este, de fapt, ţinta exactă a călătoriei noastre!
Cu apa Sâmbetei în stânga noastră, pornim în sus pe un drum deocamdată
practicabil cu maşina şi umbrit de pădure. După cum arată indicatorul de la
complexul turistic, ar fi nevoie de 2 ore şi jumătate de mers pe jos până la
cabana Valea Sâmbetei. Apoi lăsăm tot pe stânga pensiunea „Popas Sâmbăta” şi
imediat ajungem într-un loc mai deschis, de unde se desprinde spre dreapta
traseul spre muchia Drăguşului. Noi mergem tot pe firul apei, pe traseul marcat
cu triunghi roşu. Drumul începe să urce ceva mai abrupt. Oprim şi tragem pe
dreapta. De la complexul turistic până aici am parcurs circa 6,5 km. De aici
mai departe vom merge pe jos. Râul Sâmbăta trece pe sub drum printr-un tub de
beton pe partea dreaptă. După circa 500 de metri se termină drumul. Aici apa
Sâmbetei este captată, probabil pentru nevoile oamenilor din vale. Un bărbat cu
2 copii preşcolari s-au aşezat chiar lângă instalaţia de captare.
Urcăm abrupt pe cărare şi ne îndepărtăm puţin de albie. Dar nu pentru mult timp. Din dreapta, de pe muchia Drăguşului, se scurge un fir de apă prelung, care alimentează râul Sâmbăta. Traversăm o punte de lemn mai recent amenajată, ce a înlocuit-o pe una deja uzată de vreme. Apa sare sprinţară de pe un bolovan pe altul, prezentând un adevărat spectacol înspumat şi zgomotos. Puterea apei pare destul de mare, iar zgomotul este asurzitor. De aici până la cabană râul rămâne mereu pe stânga noastră, desfăşurându-se în numeroase căderi de apă şi minicascade. Din loc în loc apar indicatoare care ne îndrumă spre chilia lui Arsenie Boca.
Ne tragem răsuflarea la un popas cu masă şi băncuţă de lemn. Tot din muchia Drăguşului coboară un alt fir de apă ce se uneşte cu râul Sâmbăta. Soarele nu ne mai deranjează, dar încep să coboare spre noi nori foarte joşi. Bucata de cer de deasupra noastră devine plumburie. Dincolo de albia râului se ridică muchia Sâmbetei, dar nu vedem din ea mai nimic din cauza negurilor. Începe să picure. Abia acum apare un indicator care pomeneşte de cabana Valea Sâmbetei. Se porneşte o aversă de ploaie şi imediat încep să curgă şiroaiele. De sus se aud glasuri umane. Un grup numeros de copii coboară pe cărare, cu încălţămintea mustind de apă. Se pare însă că ploaia nu-i deranjează prea mult. Valea se lărgeşte şi molizii se retrag spre margine. Când apare în raza noastră vizuală cabana, se opreşte şi aversa de ploaie. Norii joşi încep să se ridice şi devin ceţuri călătoare. Este ora 16 şi suntem la 1.401 metri altitudine. Ne instalăm într-o cămăruţă de la etaj şi ne punem hainele la uscat. Spre seară ieşim în recunoaşterea îmrejurimilor şi aruncăm o privire şi spre Fereastra Mare a Sâmbetei. Bărbatul cu cei 2 copii este în faţa cabanei. Copiii mai au energie să se joace. Din ceea ce auzim de la ei ne dăm seama că sunt turişti străini. Apoi adormim gândindu-ne cu emoţie la ziua de mâine.
**********
Merge în faţa noastră şi ne deschide drumul. Aici apa Sâmbetei este mai
subţire. Spre dreapta se întrezăreşte Fereastra Mică a Sâmbetei.
Suntem la obârşia râului Sâmbăta. Tot spre dreapta un traseu urcă prin
curmătura Răcorele până la lacul Viştişoara (5 ore). Traversăm firul de apă şi
începem să urcăm abrupt pe panta din stânga spre Fereastra Mare a Sâmbetei (2
ore). Poteca se strecoară printre molizi, apoi iese în gol alpin. Din spate ne
ajunge şi ne depăşeşte o pereche de tineri. După salutul ce ni-l adresează e
clar că nici ei nu sunt români.
Deasupra noastră se conturează o cruce. Suntem în punctul numit „La Cruce”
(1.750 m). La stânga indicatorul ne îndrumă spre vârful Cheia Bândei (2.383 m; 1
oră şi 30 de minute) şi Piatra Caprei (1.800 m; 2 ore şi 30 de minute). Noi
însă mergem spre dreapta. Facem pauze scurte şi dese pentru a admira peisajul,
pentru a fotografia şi a filma. Ceaţa începe să se ridice.
De pe versantul opus, de pe coasta muntelui Răcorele, un fir de apă sare sprinţar în trepte şi coboară în vale. Este cascada Răcorele (Ferăstrăul), una din apele ce formează râul Sâmbăta. Tot acolo mai persistă câteva petice de zăpadă. Iată că soarele îşi face loc printre nori şi aruncă câteva raze de lumină spre muchia Drăguşului. Privind în urmă, de unde am urcat, în depărtare se deschide un tablou triunghiular în care vedem depresiunea Oltului. Râul Olt este încă stăpânit de o dâră de ceaţă.
Căţelul nostru însoţitor aleargă în faţă şi din când în când se aşează
să ne aştepte. Se pare că are o condiţie fizică mai bună decât noi! La pragul
inferior al căldării glaciare facem o nouă pauză. Din stânga ne priveşte cu
superioritate Colţul Bălăceni (2.286 m), un masiv ce impune respect de la prima
vedere. În vârful lui se profilează o cruce.
Avansăm prin căldarea glaciară, mai întâi pe o potecă destul de comodă,
apoi începem să ne strecurăm printre pietroaie. Liniştea muntelui este
spintecată de un şuierat ascuţit. Un semnal de alarmă scos de o marmotă, la
vederea patrupedului care ne precede. Câinele rămâne nemişcat cu privirea
fixată spre locul de unde s-a auzit şuieratul.
Pietrele devin tot mai numeroase şi mai agasante. Poteca ne poartă spre stânga
în zig-zag în timp ce atacăm ultima porţiune a urcuşului. Imaginea din vale se
lărgeşte tot mai mult. Încă câţiva paşi, încă un efort şi iată-ne în Fereastra
Mare a Sâmbetei (2.188 m).
Un cioban se odihneşte tolănit pe iarbă, vorbind la telefon şi făcând
poze. Interesantă imagine! Tradiţia şi arhaicul se îmbină cu tehnologia!
Câinele de lângă cioban nu ne bagă în seamă. Oile vin în valuri de sub panta
sudică a vârfului Slănina (2.268 m). Dar căţelul nostru nu se împacă cu oile.
Mârâie şi fuge de ele.
Ne ridicăm și începem să urcăm spre vârful Slănina. Valea înverzită dinspre sud se adâncește și se lungește. Pârâul Izvorul Bândei sclipește acum în vale, grăbindu-se la întâlnirea cu pârâul Gălășescu Mare, formând apoi împreună râul Valea Rea.
Turma de oi se îndreaptă spre răsărit. Abia acum ciobanul se ridică și pleacă în urma oilor sale. Două dintre oițe au coborât foarte mult și s-au îndepărtat de turmă. Dar ochiul vigilent al ciobanului le reperează și le cheamă. Până la urmă trebuie să coboare după ele pentru a le aduce înapoi la turmă.
Traseul de creastă (bandă roșie) ocolește prin sud vârful Slănina, iar apoi ne coboară spre Fereastra Mică a Sâmbetei, acolo unde este și un refugiu încă integru. Pe valea sudică ce se deschide din Fereastra Mică a Sâmbetei observăm o altă turmă de oi. Spre nord coborârea în valea Sâmbetei pare mai abruptă decât prin Fereastra Mare.
După o scurtă pauză urcăm din nou, de data aceasta pe vârful Gălășescu Mic (2.397 m). Mai aruncăm câte o privire în urma noastră și ne bucurăm de priveliște. Din urmă ne ajung 3 bărbați, ajutându-se cu bețele. Vorbesc românește. Spre sud-vest încep să apară tot mai multe piscuri impunătoare.
La ora 15 suntem pe vârful Gălășescu Mic. Dinspre vest vin spre noi pâlcuri de nori joși. Nu suntem însă amenințați de nici o furtună. Soarele și norii ne oferă un spectacol efemer, dar frumos. Umbrele și porțiunile însorite se succed cu repeziciune.
La apus se ivește piramida de altitudine maximă a României, vârful Viștea Mare (2.527 m) și Moldoveanu (2.544 m). Mai aproape de noi tronează maiestuos ca un zid inexpugnabil vârful Gălășescu Mare (2.470 m), care ne cam închide orizontul. Ne întindem pe iarbă și ne desfătăm sufletul cu crestele semețe ale Făgărașului, în timp ce cățelul însoțitor face un rond de recunoaștere în împrejurimi. Temperatura nu depășește 10 grade.
După ce ne refacem forțele cu o gustare și cățelul își primește și el partea lui, imortalizăm pe cardurile de memorie cu imaginile fabuloase din jur și pornim înapoi spre cabana Valea Sâmbetei. Coborâm în Fereastra Mică a Sâmbetei, urcăm spre vârful Slănina și coborâm din nou în Fereastra Mare a Sâmbetei. Din urma noastră ne ajung 3 bărbați care coboară și ei spre cabană. Nu vorbesc însă românește.
Când ajungem aproape de obârșia râului Sâmbăta, începe să picure. Negurile vin dinspre muntele Răcorele. Dar este doar o repriză scurtă. În jurul orei 20 suntem la cabană. După cină nu mai avem nevoie decât de un pat în care adormim instantaneu și dormim buștean până dimineața.
**********
Chiar dacă ieri am făcut o tură cu o diferență de nivel de circa 1.000
de metri, azi, miercuri, 18 iulie 2018 ne trezim devreme. Cu rucsacul în
spinare pornim pe valea Sâmbetei în jos să ne recuperăm mașina. Dar cățelul
care a fost ieri cu noi pe munte vine din nou cu
noi! Oare a uitat cine sunt stăpânii lui? Cerul este acoperit de nori,
dar totuși putem să vedem Piatra Caprei, conturându-se sus în dreapta noastră. De
aici traseul spre acest vârf durează cam o oră.
Încă o dată putem admira treptele înspumate ale râului Sâmbăta, care ne
încântă privirile. La mașină facem o mică pauză, în timp ce cățelul care a
venit cu noi îi latră pe toți drumeții care pornesc pe vale în sus. Până
ajungem la stațiunea Sâmbăta de Sus, ne mai întâlnim cu câteva mașini care merg
în sens opus.
De la Sâmbăta de Sus virăm la stânga spre orașul Victoria. Până la
Victoria trecem prin Viștea de Sus, iar după aceea mai lăsăm în urmă
localitățile Ucea de Sus și Arpașu de Sus. Crestele Făgărașului sunt acoperite
și acum de nori negricioși. Dar aici jos ne răsfață soarele. La Cârțișoara
ieșim pe Transfăgărășan, iar de aici ajungem la șoseaua DN 1. La intrare în
Sibiu oprim pentru pauza de masă. Apoi intrăm pe autostradă și o urmăm până
aproape de Orăștie.
În jurul orei 16 trecem prin orașul Cugir cu intenția de a urma în
amonte cursul râului cu același nume. Prindem drumul DJ 704, un drum pietruit
și înaintăm încetișor secondați de apa Cugirului. După 20 de km parcurși,
trecem prin dreptul unei case de lemn ce pare părăsită. Din versantul drept al
muntelui se scurg câteva cascade mai mici.
De la prima intersecție de drumuri începem să urcăm spre dreapta. Drumul
devine abrupt și măcinat de ploi. Apoi se lărgește și se vede că se lucrează la
el. Dar la un moment dat drumul se termină. Ne întoarcem până la prima
intersecție, de unde mergem spre dreapta. Ceața începe să învăluie pădurea din
jur, iar drumul devine noroios.
Suntem nevoiți să oprim, pentru că un șofer își încarcă trailerul cu
bușteni. Iată că avem și explicația drumului distrus și plin de noroi! Începe
să plouă. Mai urcăm puțin prin noroaie și ieșim în vecinătatea unei poienițe,
unde un cioban, însoțit de câinii săi, veghează asupra turmei sale de 900 de
oi. Urmează o coborâre, până ajungem la o intersecție și suntem din nou la
apele Cugirului.
Cotim spre stânga, dar... ne dăm seama că mergem înapoi spre Cugir! Este
a treia deviere greșită pe care o facem pe acest drum! Ne întoarcem și atacăm
un nou urcuș. La 20:30 suntem la barajul Canciu, situat pe râul Cugir.
De aici mai departe peisajul este presărat cu molizi și pajiști. Mai
urcăm circa 40 de minute și tocmai când se întunecă ne trezim la Poarta
Raiului, în inima munților Șureanu, trecând prin dreptul pensiunii Bellamy,
unde ne-am cazat în octombrie 2016. E timpul să ne odihnim.
**********
Începe o nouă zi, joi, 19 iulie 1018, nu prea încurajatoare din punct de
vedere meteorologic. Cerul aproape că s-a unit cu pământul. Ne sâcâie o ploaie
măruntă și insistentă, care ne determină să căutăm drumul spre casă. În toamna lui 2016, când am fost aici, vremea era
asemănătoare, doar că atunci mai era vizibil pe culmi și un strat
subțirel de zăpadă. Deci, încă n-am apucat să vedem acest colț de rai în lumina
soarelui!
Coborâm spre Luncile Prigoanei, apoi mai departe spre barajul Oașa,
lăsând pe stânga mănăstirea Oașa. În ciuda vremii mohorâte, sunt aici câțiva
comercianți perseverenți. Urmăm Transalpina peste pasul Tărtărău și poposim din
nou la Obârșia Lotrului.
Luăm cu noi niște afine de la oamenii postați pe marginea drumului și
plecăm în sus. Șoseaua urcă abrupt în serpentine strânse. Ceața devine tot mai
deasă. Lăsăm în dreapta stâna Ștefanu, unde se ospătează mai mulți turiști. Ceața
este așa de deasă, încât abia se mai vede la 20-30 de metri în față.
Așa se face că trecem de locul la care ajunge cea mai înaltă șosea din
România (pasul Urdele, 2.145 m) fără să observăm acest lucru. Abia când începem
să coborâm spre Rânca, ceața se mai rărește. În depărtare deja se întrezărește
forma dezordonată a stațiunii.
De la intrarea în stațiune suntem în bătaia soarelui, dar vârful Păpușa
(2.136 m) tot în pătura ceții se ascunde. Câțiva motocicliști se echipează cu
haine impermeabile, pregătindu-se pentru ceea ce va urma acolo sus.
Coborâm la Novaci, unde temperaturile deja sunt estivale. Trecem prin Bumbești-Jiu
și acum ne bucurăm de umbra din Defileul Jiului. O ultimă oprire la mănăstirea
Lainici, construită între 1812-1847, ne amintește că nu toate așezămintele
monahale sunt așa de prietenoase cu turiștii ca mănăstirea Brâncoveanu din
stațiunea Sâmbăta de Sus. După Petroșani și Hațeg deja ne îndreptăm aproape în
linie dreaptă spre casă.
Am avut parte de încă o trăire intensă pe crestele munților Făgăraș,
după cele din septembrie 2012 (vezi articolul Zăpadă
de septembrie în Făgăraș) și iulie 2016 (vezi articolul Făgăraș,
între soare și nori). Doar că de data asta ne-am dus mai spre
răsărit. Temperaturile au fost potrivite pentru drumeții, iar atmosfera
prielnică pentru fotografii bune. După cum am mai observat și altă dată, se
pare că munții noștri sunt cutreierați mai degrabă de drumeții străini decât de
cei autohtoni. Au mai rămas multe de descoperit în acești munți!
