Prin sălbăticia pădurilor bănăţene - By wilderness forests of Banat

Prin sălbăticia pădurilor bănăţene

By wilderness forests of Banat

   În sfârşit, se anunţă o zi însorită, după atâtea ploi. Este o zi de vineri, 14 iunie 2013. În jurul orei 9 dimineaţa pornim cu maşina din Reşiţa prin valea Domanului pentru a ajunge la Anina. Suntem hotărâţi să vedem astăzi izvoarele Caraşului, adică Izbucul Caraşului. La Anina ieşim de pe drumul principal spre dreapta, pe lângă cimitir şi ne îndreptăm spre lacul Buhui. Drumul n-a apucat încă să se usuce după ploile din zilele trecute, aşa că de praf nu putem să ne plângem. Mergem totuşi încetişor pentru că ne este milă de maşină. 

    
   La 10 şi jumătate parcăm lângă lacul Buhui, primul lac artificial din România, aflat la o altitudine medie de 660 m. Aici s-a mai shimbat câte ceva de la ultima noastră vizită. Lângă lac este o cabană spaţioasă care aparţine de Ocolul Silvic Caraş-Severin. În partea cealaltă a drumului, chiar la limita pădurii, a răsărit o cabană mai mică. În faţa ei ne încântă privirea un teren de fotbal îngrijit şi împrejmuit de buşteni. Probabil ca să nu se bage unii cu maşinile şi alte vehicule. Fotografiem lacul şi împrejurimile şi intrăm în vorbă cu un om de treabă de acolo. Suntem întrebaţi cam ce căutăm, ce vrem să vizităm... Omul ne desenează şi o hartă ca să ajungem mai uşor la Izbucul Caraşului. Suntem poftiţi chiar în curtea cabanei, ni se oferă apă şi suntem invitaţi să răsfoim câteva albume cu fotografii făcute prin împrejurimi. Se vede treaba că aceşti oameni au învăţat cum să-şi promoveze frumuseţile naturale şi cum să atragă turişti. Suntem puţin surprinşi! Aflăm că se poate campa acolo şi cu cortul sau se poate înnopta la cabană pentru suma de 30 de lei pe nopate. 

    

   
   După vreo oră de repaus ne ridicăm şi plecăm spre destinaţia noastră finală de astăzi, Izbucul Caraşului. Nu apucăm să facem decât vreo câţiva paşi şi suntem ajunşi din urmă de o maşină 4x4 a Ocolului Silvic. Şoferul, foarte amabil, se oferă să ne ducă până la cantonul lui Cârneală. Pe drum mai aflăm câteva informaţii despre obiectivele demne de vizitat din zonă. Se pare că barajul de la Poneasca este într-o stare dezolantă, fără apă şi năpădit de vegetaţie. În ceea ce priveşte lacul Mărghitaş, pe care l-am mai căutat, dar nu l-am găsit până acum, aflăm că şi acesta arată deplorabil. În plus, lacul Mărghitaş şi împrejurimile au devenit proprietatea privată a unui cetăţean italian. Până şi drumul de acces spre lac este închis. Şi asta nu de ieri de azi! Aşa cum a remarcat şoferul autoturismului: „Dacă suntem proşti, aşa ne trebuie!” Probabil că această „tranzacţie” s-a încheiat pe vremea când peste tot se spunea sus şi tare: „Nu ne vindem ţara!” Pe la spatele nostru însă s-a vândut tot ce s-a putut, iar banii au intrat în nişte buzunare fără fund. 

    
   La cantonul lui Cârneală intrăm pe o cărare abia vizibilă şi începem să coborâm prin pădurea de fag. Traversăm drumul forestier care vine de la canton şi o apucăm pe drum spre stânga. Şi mergem... şi mergem... şi mergem... Pe marginea drumului apar nişte perle roşii comestibile. Sunt fragi. Culegem, mâncăm şi ne delectăm simţurile cu aroma lor unică. Căpşunele nu pot să concureze cu aroma acestor fragi de pădure. După vreo oră şi jumătate de mers găsim pe marginea drumului un om cu drujbă, care şi-a terminat treaba şi aşteaptă trailerul pentru a încărca lemnele. Omul nu ne poate da prea multe lămuriri, aflându-se aici doar de vreo două săptămâni şi provenind din Bistriţa-Năsăud. Aflăm doar că suntem la vreo 2 km de oraşul Anina! Dar nu aici trebuia să ajungem! După vreo 15 minute vine trailerul după lemne, iar şoferul acestuia îl sună pe un pădurar de la un canton apropiat pentru a ne lămuri cu privire la diecţia pe care trebuie s-o urmăm spre Izbucul Caraşului. Le mulţumim oamenilor pentru amabilitate şi pornim pe drum înapoi. 

   
   Conform lămuririlor primite, trebuie să ne întoarcem până la izvorul lui Cârneală, iar de acolo, după vreo 100 m trebuie să coborâm prin pădure la cursul apei. Mergând pe firul apei în sus, ar trebui să ajungem la izbuc. După ce luăm o gustare la izvorul amintit, încercăm să coborâm la apă, dar renunţăm repede la idee. Ne întoarcem la drum şi continuăm să mergem până la locul unde am coborât de pe cărare. La vreo 20 m de locul unde am coborât pe drum, găsim o altă cărare, sub drum, care ne coboară spre izbuc. Poteca este cam neumblată. Trebuie să ocolim un buştean uriaş, aproape putred şi îmbibat cu apă, care s-a pus de-a urmezişul potecii. Trecem prin urzici bine crescute, ne strecurăm pe sub crengi şi căscăm ochii cât de mult putem pentru a nu pierde din vedere poteca care pe alocuri aproape dispare. La un moment dat patenerul meu se opreşte brusc şi sare înapoi. Pe cărare stă întins un şarpe gri, cu capul alb şi negru, cam de un metru lungime. Ne liniştim însă repede. Nu este o viperă, deci nu este veninos. După atâta ploaie şi umezeală a ieşit şi el la plajă. Îl fotografiem, îl convingem cu un băţ să se dea la o parte şi continuăm coborârea. 

    

   Cam după 30 de minute de coborâre auzim zgomotul făcut de apă. Ajungem la izvoarele Caraşului. Apa ţâşneşte cu putere de sub pietrele acoperite cu muşchi verzui şi spumegând coboară treptele lustruite. Suntem uimiţi de debitul mare al Caraşului chiar aici, la originile sale. Imortalizăm spectacolul narturii şi începem urcuşul. Şarpele este din nou pe cărare, în acelaşi loc. Încercăm să-l convingem încă o dată să se dea la o parte. Abia după ce alunecă încet sub un buştean de lângă cărare, ne contiuăm şi noi urcuşul. La ora 17 şi 15 minute suntem iarăşi la cantonul lui Cârneală, la o altitudine de 780 m. De aici ne continuăm drumul până la lacul Buhui. Pentru a scurta drumul, în două locuri tăiem curbele prin pădure, urmărind cablul de curent, aşa cum ne-a recomandat şoferul maşinii care ne-a adus aici. 

   

   Lângă lac luăm din nou o gustare, în timp ce ne delectăm privirile cu peisajul. Între timp au ajuns aici mai mulţi turişti, cu maşini, cu scutere şi chiar pe jos. Un tânăr care „ară” terenul de fotbal cu scuterul este admonestat de şoferul nostru să se potolească. Dar, pentru că soarele se apropie de apus, trebuie să plecăm, în timp ce doi tineri tocmai îşi întind cortul. Înainte de a coborî în Anina, ne oprim în Poiana Maial, la un ţarc de la marginea drumului, unde vedem un cerb şi o căprioară. De la îngrijitorul acestor animale, care le aduce fân proaspăt cosit, aflăm că este vorba despre o proprietate privată. Mergem mai departe, dar nu prea mult.

   
   Ne oprim din nou şi ne urcăm în vârful unui deal care este acoperit cu un covor multicolor şi parfumat de flori. Ne avântăm într-o şedinţă foto colorată şi parfumată. Din vârful dealului admirăm casele din Steierdorf şi culmile înverzite din împrejurimi. Este o senzaţie unică. Până la urmă trebuie să ne îmbarcăm şi să plecăm. După ce la intersecţia din Steierdorf, sub imperiul impresiilor vizuale, o luăm în direcţia Oraviţa şi nu Reşiţa, revenim imediat, întoarcem maşina şi pornim spre Reşiţa. La ieşirea din pădurile Aninei mai oprim o dată la marginea drumului, în vârful unui deal şi asistăm la apusul soarelui. Chiar dacă este vorba de acelaşi soare, spectacolul apusului este şi acum ca de fiecare dată o reprezentaţie unică şi irepetabilă.

   Încă nu este întuneric şi deja suntem acasă. Nu ni se întâmplă prea des. Dar să nu uităm că acum lumina zilei ţine mai mult. Suntem aproape de solstiţiul de vară. Ne dăm seama că mai avem multe de vizitat şi explorat în jurul nostru. De fiecare dată însă simţim că ne întoarcem un pic mai bogaţi sufleteşte.  

    

                                      https://www.mcdv82.net/
                                                                                                       
                                                                                                                                                                  14 iunie 2013  
                                                                                                                                            Cosmina-Daniela-Vlasta M.