Vedere de pe Culmea Nedeii
View from the Culmea Nedeii
N-am mai fost cam demult pe creste. Luna iunie
se apropie de sfârşit. De asemenea, se apropie şi sfârşitul de săptămână şi
vremea se anunţă promiţătoare. Suntem hotărâţi să evadăm din jungla urbană şi
să ne suim pe înălţimile Ţarcului. Munţii Ţarcu sunt destul de greu accesibili
şi traseele sunt lungi. Tocmai de aceea ei reprezintă o oază de linişte şi pace
a Banatului. E adevărat că în acest weekend se ţin în oraş Zilele Reşiţei, dar
noi preferăm să ne plimbăm prin atmosfera de basm a muntelui, decât să ne
îmbulzim în faţa unor difuzoare asurzitoare. Credem că este mult mai sănătos să
facem mişcare în aer liber şi în linişte (şi nu numai 30 de minute!), decât să ne îndopăm şi să ne
expunem urechile la presiunea decibelilor.
În după-amiaza zilei de joi, 26 iunie 2014, plecăm din Reşiţa spre staţiunea Poiana Mărului. Avem de parcurs circa 90 de km, prin Caransebeş şi Oţelu Roşu. Ajungem în staţiune înainte de ora 20. Soarele este încă pe cer. Traversăm podeţul aruncat peste Bistra Mărului şi oprim pe malul lacului. Suntem aici la altitudinea de 620 m. Facem o scurtă incursiune în jurul lacului până la casa unui gospodar. Sunt aici în jur de 10 pescari, bine dotaţi cu tot felul de accesorii, care visează la marea captură. Se plimbă pe aici şi pasc în voie şi vreo 8 cai. Ridicăm cortul, luăm cina la apusul soarelui şi ne pregătim de culcare. Pe malul lacului apar câteva luminiţe deasupra cărora se ridică fuioare de fum. Mâine ne aşteaptă o ascensiune destul de solicitantă şi un traseu lung.
Poiana Mărului a fost declarată staţiune turistică în anul 1936. Atunci a început dezvoltarea turistică a zonei. În anii ’40 staţiunea este recunoscută ca „Perla Banatului”. În 1977 a fost construit aici hotelul Scorilo cu peste 400 locuri de cazare. În prezent clădirea este „pe ducă”, într-o stare avansată de degradare. La începutul anilor ’80 turismul ia un nou avânt odată cu începerea lucrărilor la barajul de acumulare. Pentru revigorarea staţiunii nu este de ajuns să se construiască vile şi noi facilităţi de cazare, ci este nevoie de înnoirea infrastructurii (drumuri modernizate), marcarea şi remarcarea traseelor turistice şi popularizarea acestora cu toate mijloacele disponibile (internet, ghiduri turistice, hărţi).
În dimineaţa zilei de vineri, 27 iunie 2014, la ora 5 suntem deja în picioare. Am dormit în reprize şi asta datorită cailor care tot ne-au dat târcoale. Probabil că au simţit nevoia să „socializeze” cu cineva! Am avut parte şi de câteva picături de ploaie neînsemnate. Cerul începe să se degajeze şi spre răsărit prinde uşor culoare. Un grup de pescari aprinde focul. Luăm micul dejun, ne împachetăm, ne echipăm şi ieşim cu maşina înspre păstrăvărie, de unde vin apele pârâului Bistra Mărului. Oprim lângă o vilă mai veche, pe partea stângă a drumului. Pe un stâlp de electricitate apare marcajul triunghi albastru. Intenţionăm să urmărim acest marcaj până pe Culmea Nedeii. În afară de marcaj nu mai apare nici un fel de altă informaţie. Nu se spune unde duce acest traseu şi nici de cât timp este nevoie pentru parcurgerea lui. Norocul nostru este că ne-am informat de acasă.
La ora 7 intrăm pe traseu. Înainte de a intra în pădure, trecem pe lâng o vilă aflată în construcţie. Se pare că aici traseul trece prin viitoarea curte a vilei, sau mai bine zis traseul va fi blocat de curtea acestei vile! O absurditate cu care ne-am mai întâlnit pe meleagurile noastre mioritice. Trecem anevoios prin gardul improvizat şi începem să urcăm prin pădure, urmărind triunghiul albastru de pe copaci. Pământul este umed, dar nu într-atât încât să nu ne permită o priză bună. După circa 40 de minute de urcuş abrupt în direcţia est, ieşim pe culme la o cărare bine conturată, unde schimbăm direcţia spre sud. De aici megem spre stânga şi porţiunile mai domoale alternează cu cele abrupte. Suntem într-o pădure de fag. Copacii sunt înalţi şi groşi. În dreapta noastră, de unde se aude susurul unei ape, panta coboară foarte abrupt. Este valea Şucului, pe unde drumul urcă spre şaua Jigoriei. În stânga noastră rămâne valea prin care curg apele repezi ale pârâului Bistra Mărului. Datorită pantei accentuate, pauzele noastre devin tot mai dese. La un moment dat, din stânga ajunge la urechile noastre lătratul unei vulpi pe care probabil că am deranjat-o.
Pe măsură ce luăm altitudine, printre fagi încep să apară tot mai mulţi brazi. Ajungem la o serie de poieni, 4 la număr, care se succed la scurtă distanţă una faţă de alta. Cărarea se domoleşte şi profităm ca să ne tragem sufletul. După ultima poiană însă cărarea începe să se caţăre razant din nou. Când ajungem la următoarea poiană, brazii deja sunt majoritari, fagul apărând aici doar sporadic. De-a curmezişul poienii se întinde un brad doborât de furtună. Pe lângă acest brad „căzut la datorie”, mai sunt rupţi aici alţi doi brazi, din care unul stă agăţat ameninţător deasupra cărării. După o scurtă pauză de hidratare şi capturarea câtorva imagini, plecăm mai departe, pentru că urcuşul nu s-a încheiat încă. Razele soarelui încep să pătrundă tot mai mult printre copaci. Este oare semnul că vom ieşi curând din pădure? Mai traversăm o poiană – a cincea de pe traseu – şi după câteva minute ieşim într-un final în golul alpin. Am făcut până aici 3 ore şi jumătate, cu pauze cu tot, având în vedere că ceasul indică ora 10:30. Suntem la altitudinea de 1.525 m.
După încă câteva sute de metri ajungem pe Buza Nedeii (1.766 m). Este ora 11 şi ne aşezăm pentru o pauză mai lungă. În spatele nostru apare o bucăţică din lacul de la Poiana Mărului. În stânga noastră, dincolo de valea pârâului Bistra Mărului, se înalţă vârful Bloju (2.162 m). În stânga vârfului Bloju se înşiră mai multe culmi care se apropie de lac. Chiar de sub peretele Blojului se formează valea Peceneaga. Pe aici se scurge pârâul Peceneaga care se uneşte cu Bistra Mărului înainte de a se vărsa în lac. Orizontul începe să se deschidă. Vremea este ideală pentru drumeţii şi fotografiat. Cerul albastru este împodobit din loc în loc cu nori groşi şi albi, iar vârfurile munţilor se joacă cu noi de-a v-aţi ascunsa: când se ascund în spatele ceţii care se mişcă rapid, când îşi arată faţa ascuţită şi dură scăldată în lumina soarelui.
Mai sunt câteva minute până la ora 12 când ne ridicăm să ne continuăm periplul la înălţimi. Marcajul triunghi albastru dispare aproape în totalitate. E adevărat că nu mai există copaci, dar nici stâlpi metalici pentru marcaj nu sunt. Nu se poate rătăci însă, deoarece poteca se transformă într-un drumeag care ne conduce exact unde trebuie. Adică spre vârful Nedeia (Mătania), unde traseul nostru se intersectează cu traseul de creastă care vine dinspre vârful Ţarcu (2.190 m) şi merge spre Baicu (2.123 m) şi Bloju. Drumul nostru se întinde, cât se vede cu ochii, peste culmi domoale şi înverzite, până la vârful Nedeia (2.150 m).
Urcăm spre vârful Bistricioara (2.005 m) şi privirile
ne sunt atrase spre dreapta, unde se ridică, dincolo de valea Şucului, imensa
cupolã a Muntelui Mic (1.802 m). Un munte
singuratic şi impunător. Continuându-ne urcuşul, zărim în depărtare o turmă de
oi, chiar lângă drumul nostru. Nu ne facem însă probleme cu câinii care păzesc
turma, deoarece sperăm că ciobanul ne va salva din gura lor. Într-adevăr,
câinii nici nu se apropie de noi, graţie intervenţiei ciobanului. Intrăm în
vorbă cu omul şi aflăm că este aici de vreo 2 săptămâni. Oile sunt albe şi
curate, ca urmare a ploilor abundente. De fapt şi câinii sunt curaţi, albi,
lăţoşi şi vânjoşi. Vedem 6 câini care ne ţin sub observaţie, dar nu ne ceartă. Ciobanul
are o vechime de 15 ani în această
meserie care-ţi oferă pe lângă întreţinere şi multă libertate şi aer curat de
munte. Sunt 900 de oi în această turmă care aparţine unui om din comuna Obreja.
Orizontul se lărgeşte şi mai mult. În spatele nostru, înspre vest, dincolo de lacul Poiana Mărului, se deschide valea care duce chiar spre şoseaua DN 68. Se văd şi câteva clădiri din comuna Zăvoi. În vârful Bistricioara depăşim altitudinea de 2.000 m. Trecem pe lângă o maşină de teren în care şoferul stă liniştit şi butonează un telefon. Ne întrebăm cum a ajuns oare până aici cu maşina? Pe măsură ce în dreapta ne distanţăm de Muntele Mic, ne apropiem tot mai mult de vârful Brusturu (2.116 m) şi Căleanu (2.190 m), doi vecini buni. Dinspre Nedeia se disting câteva puncte colorate care se mişcă şi se apropie de noi. Sunt 5 motociclişti cu motociclete de teren. Nu par să fie români.
Ne avântăm pe ultima pantă înverzită ce duce spre vârful Nedeia. În dreapta, la o distanţă apreciabilă, se distinge o altă turmă de oi. Nu vrem să părem intruşi şi să intrăm în conflict cu câinii. De aceea încercăm să ne îndepărtăm de turmă. Dar ciobanul care ne-a văzut vine spre noi, fapt ce ne determină să încetinim pasul. Ciobanul e însoţit de doi câini de talie medie, care întorc oile. În singurătatea de la munte se pare că ciobanul caută companie şi motiv de discuţie. Omul este foarte amabil cu noi şi deschis la suflet, cum rar găseşti azi în lumea sofisticată a junglei urbane. Are în custodie 1.140 de oi care-i aparţin unui om de la Călan. De fapt, patronul său deţine peste 30.000 de oi, împrăştiate în mai multe turme. Câinii paznici, vreo 8 la număr, rămân în apropierea turmei. Aflăm că turmele de aici sunt atacate noaptea de lupi. Aşa se face că a fost trimis aici şi un vânător care pândeşte de vreo 2 săptămâni. Este chiar omul pe care l-am văzut cu maşina de teren. Ciobanul lucrează în branşă de 20 de ani. Aici, pe Culmea Nedeii, este mai nou, până acum umblând pe alte meleaguri. S-a suit aici de mai mult de o lună şi se plânge de abundenţa ploilor, sperând ca lunile iulie şi august să fie mai însorite.
Ne luăm rămas-bun urându-ne reciproc sănătate şi grăbim pasul spre vârful Nedeia. Este ora 14:20 când atingem vârful. Acest vârf este în realitate o cupolă rotunjită şi verde. Găsim aici înfipt un par de lemn aplecat, înconjurat de o grămadă de pietre. În rest, nici o tăbliţă, nici o informaţie. Probabil că acest par de lemn vrea să marcheze vârful. Ochii noştri sunt încântaţi de imaginile magnifice ce ne înconjoară. Nici nu ştim încotro să privim mai întâi. Spre nord-est, dincolo de Şaua Iepei (1.727 m), se întrezăresc ca printr-o fereastră crestele Retezatului, cu mici pete albe de zăpadă. Din cele două părţi, Şaua Iepei este păzită de cei doi străjeri ai săi: în dreapta stă de veghe vârful Baicu, iar în stânga se înalţă vârful Bloju. În spatele vârfului Bloju se întrezăreşte campionul înălţimilor din munţii Ţarcu, vârful Pietrii (2.192 m), care-i depăşeşte cu 2 m pe vecinii săi din sud-vest, Căleanu şi Ţarcu. Este o imagine care îţi taie respiraţia şi te lasă fără cuvinte! De sub Şaua Iepei se lungeşte valea prin care curge pârâul Bistra Mărului până la vărsarea sa în lacul de la Poiana Mărului. În plan mai îndepărtat, pornind de sub vârful Bloju, se scurge pârâul Peceneaga.
În partea de vest se ridică, aproape de noi, vârfurile Căleanu şi Brusturu, care ne copleşesc cu grandoarea lor şi de care ne desparte doar căldarea unde se formează pârâul Şuculeţu. Povârnişul Căleanului este împodobit cu o fâşie albă de nea care mai rezistă, în ciuda faptului că am intrat deja în vară. Spre nord-vest, în dreapta celor două vârfuri, dar mai în spate, tronează Muntele Mic. Se poate observa şi o bucată din drumul ce urcă spre staţiune. În stânga Muntelui Mic privirea ne alunecă până spre culoarul Timişului. Nordul şi nord-estul sunt ocupate de şirul crestelor ce vin dinspre Bloju şi coboară până la Poarta de Fier a Transilvaniei (700 m), iar în spatele lor, învăluiţi de aerul albăstrui al depărtărilor, se ondulează contururile împădurite ale munţilor Poiana Ruscă. O adevărată părticică de rai!
Mai înaintăm câteva sute de metri şi ne apropiem de marginea văii ce ne desparte de vârfurile Căleanu şi Brusturu. Jos lucesc apele unui lac de formă dreptunghiulară. Este tăul Lucios sau lacul Pietrele Albe. Dinspre vârful Ţarcu, care nu este în raza noastră vizuală, traseul coboară pe lângă un perete natural în formă de semicerc. De aici, şaua Şcheiului formează o punte naturală între vârfurile Baicu şi Ţarcu. În faţa noastră se întinde Şaua Şuculeţului, peste care putem trece în munţii Godeanu. În plan îndepărtat se înalţă falnic şi misterios vârful Gugu (2.291 m), recordul de înălţime al munţilor Godeanu. În acest decor de basm ne aşezăm să ne refacem puterile.
Ceasul indică ora 15:45 şi a venit timpul să ne întoarcem. Pe drum se aude zgomot de motociclete. Ieşim la traseu şi cu privirile agăţate-n stânga şi-n dreapta coborâm lunga culme a Nedeii. De jos urcă încet pe drum două maşini de teren. Se pare că vânătorul de lupi a primit întăriri. Ceva mai jos suntem depăşiţi de motocicliştii pe care i-am văzut şi la urcare. Aventurierii pe motociclete vorbesc în limba germană. Trecând pe lângă noi, salută şi unul dintre ei ne întreabă: „Asta drum Poiana Marului?” La care noi răspundem: „Ja” şi îi urmărim cum se pierd în zare. La intrarea în pădure îi mai zărim o dată. Probabil că au oprit aici pentru un moment de respiro înainte de a intra pe cărarea presărată cu obstacole. La ora 18:10 părăsim golul alpin şi intrăm şi noi în pădure. La vale se pare că mergem mai repede, chiar dacă genunchii sunt mai solicitaţi. Traseul este brăzdat acum de urmele motocicletelor care au coborât pe aici chiar înaintea noastră. Când ne apropiem de ieşirea de pe cărare, auzim încă o dată glasul motocicliştilor şi apoi zgomotul motoarelor care coboară abrupt ultima parte a traseului înaintre de a ajunge în staţiunea Poiana Mărului. Ajungând la gardul improvizat de lângă vila aflată în construcţie, nu mai sărim peste el, ci mergem de data aceasta pe urmele motocicletelor, făcând un ocol de câteva sute de metri, străbătând chiar şi o mocirlă. Original şi autohton! La ora 20:00 suntem lângă maşina noastră, unde dimineaţa am intrat pe traseu. De aici nu mai avem de făcut decât circa o oră şi jumătate până acasă.
Am fost în inima munţilor Ţarcu, pe Culmea Nedeii. După un urcuş solicitant de trei ore şi jumătate, efortul ne-a fost răsplătit de imaginile spectaculoase din golul alpin. Sufletul ne-a rămas marcat de imaginile pătrunse acolo prin ochiul uman, cel mai desăvârşit obiectiv foto. Sperăm ca acest colţ de rai să rămână şi pe mai departe sălbatic, pitoresc şi neprihănit, chiar dacă se plănuieşte acolo amenajarea unui domeniu schiabil. Se zvoneşte însă că pe Muntele Mic vor apărea eolienele, din dorinţa şi din interesul unor politicieni şi afacerişti. Ar fi mare păcat dacă s-ar întâmpla acest lucru, deoarece Muntele Mic ar fi transformat atunci într-un monstru hidos şi respingător, care n-ar avea cum să-i mai atragă pe turişti. Cunoaştem un astfel de loc unde au răsărit eolienele şi au degradat natura înconjurătore. Arată pur şi simplu dizgraţios! Atunci când omul intervine în natură, e bine s-o facă cu chibzuinţă şi luare-aminte, sau mai bine să n-o facă deloc. Lucrurile bune şi frumoase le vom aprecia mai mult dacă facem un efort pentru a ajunge la ele. Astfel este normal ca cineva care vrea să se bucure de frumuseţea peisajelor montane, să depună un anumit efort până ajunge acolo sus. De asemenea, să nu uităm că mersul pe jos este cea mai simplă şi accesibilă modalitate de a ne menţine sănătatea, bunul nostru cel mai de preţ.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu