Lindenfeld, un sat pierdut în negura timpului
Lindenfeld, a village lost in the mists of time
Multe cătune şi chiar sate din România sunt pe cale de dispariţie. În
unele dintre ele mai sunt câteva căsuţe şubrede în care îşi duc traiul oameni
în vârstă. Altele abia dacă mai dau un semn de viaţă. A existat însă şi un sat
compact din care au mai rămas doar ruine şi amintiri. Este localitatea
Lindenfeld, de la poalele vârfului Nemanul Mare (1122 m), din munţii Semenic. Localitatea
figurează pe hartă, are şi cod poştal (327056), dar acolo nu mai trăieşte nici
măcar un singur suflet.
Am fost aici pentru prima dată în primăvara anului 2011, într-o zi mohorâtă şi bătută de vânturi. Încă de atunci ne-am propus să revenim. Astfel, în ziua de sâmbătă, 21 februarie 2015, pornim din nou spre Lindenfeld. Ziua este însorită de dimineaţă, dar se pare că de vânt nu vom scăpa. Urcăm de la Reşiţa spre pasul Prislop şi înainte de a coborâ spre Slatina-Timiş, oprim să admirăm vârfurile Ţarcului. De la Slatina-Timiş intrăm pe şoseaua E 70 şi înaintăm până în comuna Buchin, de unde virăm la stânga spre satul Poiana. După ce avansăm 6 km cu pârâul Valea Mare în stânga noastră, trecem podeţul aruncat peste pârâu şi ajungem în satul Poiana. Pe lângă case staţionează din loc în loc câte o maşină de teren stropită cu noroi. Nici una dintre ele însă nu este înmatriculată în România! Oamenii probabil că nu-şi permit să plătească taxele împovărătoare impuse de guvernanţi, după ce au adunat bani din greu ca să-şi cumpere aceste maşini la mâna a doua. În consecinţă, le-au înmatriculat în alte ţări, unde taxele sunt mai suportabile. Sunt maşini de teren, dar nu sunt maşini de lux. Sunt necesare în aceste zone.
Din sat mai mergem circa 5 km până ajungem la o intersecţie unde se termină şi asfaltul. Acum este plasat aici un indicator care ne îndrumă spre stânga şi ne informează că până la Lindenfeld mai sunt 4 km. Apare şi marcajul turistic bandă roşie. După aproape încă un km de mers ajungem într-o poiană, în care tronează o casă mare cu acoperiş turcoaz. De aici drumul spre Lindenfeld coteşte la dreapta în unghi de 180º şi începe să urce abrupt.
După ce ne întremăm cu câteva bucate, luăm rucsacul şi pornim. La prima curbă suntem depăşiţi de o maşină de teren care urcă greoi. Drumul şerpuieşte mult pentru a se sui deasupra văii. Între timp, maşina care a urcat, coboară deja. Noi tăiem curbele pentru a scurta traseul. Odată ajunşi sus, deasupra poienii, ne oprim. Suntem la altitudinea de 610 m. Jos, de unde am plecat, distingem clar casa cu acoperiş turcoaz, iar în stânga vedem panglica portocalie a drumului ce urcă printre pâlcurile de pini. Sub drum, pe panta dealului, un om crapă lemne. Puţin mai jos se vede şi sălașul. Ne apropiem şi intrăm în vorbă. Astfel scăpăm şi de câinele vânjos care stă cu ochii pe noi. Omul se îngrijeşte de vacile sătenilor din Poiana. Vara stă cu vacile la Lindenfeld. Acum este aici şi aşteaptă să se topească zăpada.
După circa zece minute ieşim într-o altă poieniţă. În stânga drumului se ridică o cruce din lemn. În dreapta, pe panta dealului, se întrezăreşte o gospodărie. Dincolo de valea din dreapta ne încântă privirea dealurile presărate cu câte o casă sau câte un sălaș. Identificăm puţin mai jos şi Dealul Mare (640 m) pe care am urcat în 13 noiembrie 2014, după ce am străbătut valea pârâului Rugi (vezi articolul Toamna la extremitatea nordica a Semenicului). Petele de zăpadă devin tot mai dese, iar drumul este acoperit de zăpadă tasată. Dintr-o tufă în stânga drumului sare un iepure mărişor şi se pierde îndepărtându-se în fugă. După o bucată de drum mai abrupt, lăsăm în stânga, în vârful dealului, un releu subţirel şi suntem din nou pe un platou. Privind în urma noastră, mângâiem cu privirile căciula albă a Muntelui Mic şi urmărim piscurile ninse ale munţilor Ţarcu.
Drumul taie acum serpentine adânci în deal. Tăiem și noi curbele şi iată-ne la capătul fostului sat de etnici germani, Lindenfeld. Denumirea localităţii, dacă o traducem din limba germană, ar însemna „Câmpul cu tei”. Satul a fost întemeiat de germanii aduşi aici din Boemia („pemi”) în secolul al XIX-lea (1827-1828) şi se află la o altitudine de 760-830 m. Primele ziduri ne întâmpină din stânga drumului. Zăpada este aici omniprezentă și este împânzită de urmele animalelor sălbatice. Urme de om nu sunt. Se văd însă urme de anvelope, dar sunt cam vechi. Înaintăm puţin şi în dreapta nostră vedem o casă nouă, din beton, cu obloanele trase şi cu antenă satelit. În 2011, când am fost aici, casa era în construcţie. Drumul coboară acum lin, iar în stânga şi în dreapta apar ruinele caselor. Unele case încearcă să se mai ţină pe picioare, au lacătul la uşă, altele au geamurile sparte şi uşile scoase din ţâţâni. Linişte sinistră, doar vântul vorbeşte!
Intrăm în curtea unei case. Acoperişul casei este pe cale să se prăbuşească.
În pridvor dormitează o laviţă de lemn. Lângă ea, încremenită în timp, o
damigeană. Din prima încăpere, unde sunt împrăştiate câteva scaune, o scară
urcă în pod. În cui este atârnată o haină. În cealaltă încăpere vedem prin geam
două paturi şi un cuptor tradiţional folosită atât pentru gătit cât şi pentru
încălzirea încăperii. Vântul pătrunde cu putere prin geamul spart şi acoperişul
ciuruit şi fluieră sinistru. O imagine dezolantă!
Trecem pe lângă zidurile fostei şcoli şi ajungem în centrul localităţii. În stânga se înalţă biserica romano-catolică, fără uşă şi cu geamurile sparte. Intrăm şi vedem că şi tavanul a început să cedeze datorită infiltraţiilor. În faţă stă sprijinită de perete o cruce mare din lemn. Pe pervazul ferestrei din stânga este un registru care n-a fost aici la ultima noastră vizită. Deschidem şi observăm că este, de fapt, o carte de oaspeţi începută în toamna anului trecut. Este şi pix. Ultima însemnare datează din luna ianuarie a acestui an. Ne aşternem şi noi impresiile pe hârtie şi ieşim. În jurul bisericii se înalţă câţiva tei, parcă vrând să confirme denumirea satului. Vizavi de biserică au răsărit din pământ zidurile unei construcţii noi. Ce surpriză! Se pare că cineva vrea să ridice aici o casă.
Din acest punct drumul începe să urce. În dreapta drumului stau înşirate ruine, ziduri tocite de vreme, martori muţi ai istoriei acestei aşezări. Spre stânga pleacă traseul spre localitatea Gărâna, care se poate străbate în 3 ore şi jumătate, dacă ar fi să ne luăm după indicatorul turistic postat chiar aici. Urcăm drumul din ce în ce mai abrupt până la ultimele ruine. Aici se pare că se termina localitatea. Dincolo de ultimele ziduri părăginite se întinde un teren împrejmuit cu o colibă adăpostită sub un brad. Probabil un țarc folosit de ciobani.
Facem cale întoarsă, recuperăm trepiedul pe care l-am pierdut în faţa bisericii şi ne întrebăm unde ar trebui să căutăm cimitirul. În curtea unei case atârnă pe sârmă o haină. De-ar putea să vorbească aceste ziduri... Înainte de a ajunge la casa nouă din beton, ieşim din drum şi urcăm povârnişul din dreapta noastră. Iată că după câţiva paşi zărim câteva cruci ruginite. Am găsit cimitirul! Singurele cruci care au biruit vicisitudinile vremii sunt cele din fier. Sunt ruginite, înclinate, altele chiar prăbuşite la pământ. Este şi o cruce mai înaltă, care mai stă în picioare. De asemenea, descoperim şi o cruce din piatră. Mormintele însă abia sunt vizibile şi nu pot fi identificate.
Într-un colţ al cimitirului sunt însă două cruci din metal, cu câte o plăcuţă, pe care poate fi citit numele celor care se odihnesc aici. Se pare că sunt singurele morminte care pot fi identificate. Unul din aceste morminte este îngrădit cu un grilaj de fier şi este foarte mic. Mormântul acesta ascunde o poveste foarte tristă. Este vorba despre o fetiţă de 2 ani și 3 luni, Hilde Grenzner, care a decedat în urma unei răceli. În sat nu exista cabinet medical, nici cadru medical, iar drumul de acces spre Caransebeş, aşa cum este şi astăzi, era foarte dificil. Doar până la Buchin sunt 15 km. Tatăl fetiței, Franz Grenzner, hălăduia încă prin lagărele comuniste din țară. Când s-a întors acasă, era deja prea târziu. În aceste condiţii, nu înţelegem cum pot unii oameni din zilele noastre să plângă după „vremurile bune” ale epocii comuniste?! Însuşi ruinarea acestei localităţi, bântuită de spiritele celor care au suferit aici, este opera acelei epoci.
După instalarea regimului comunist, oamenii din sat au început să se repatrieze în ţara strămoşilor, Germania, lăsând în urmă case întregi cu tot ce era în ele şi luând cu ei doar amintirile... Au ales libertatea şi au plecat. Ultimul locuitor al satului, un bărbat în vârstă de 82 ani (Paul Schwirzenbeck), a fost accidentat mortal la Caransebeş de o maşină în anul 1998. Ce ironie a sorţii! Noi considerăm că două cauze principale au dus la depopularea şi dispariţia satului Lindenfeld: izolarea datorată drumului de acces dificil, mai ales iarna, şi opresiunea regimului comunist la care au fost supuşi etnicii germani, ei fiind considerați „vinovaţii de serviciu” după cel de-al Doilea Război Mondial. În acest fel s-a pierdut o piesă rară din frumosul mozaic bănăţean!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu