Tur de forță pe malul sârbesc al Dunării
Stunt on the Serbian side of the Danube
Стунт на српској страни Дунава
De mult plănuiam să străbatem malul drept al Dunării, pe teritoriul
Serbiei, de unde fluviul începe să formeze graniţa dintre România şi Serbia şi
până la Porţile de Fier I. Părinţii şi bunicii noştri provin din această zonă
de graniţă şi vrem să cunoaştem şi noi mai bine aceste locuri. Luna aprilie,
când toată natura se trezeşte din nou la viaţă, ni s-a părut un moment potrivit
pentru a întreprinde această incursiune. Zilele ploioase alternează cu cele
însorite. Nici nu e de mirare, doar aşa e în luna aprilie. Soarele a prins deja
putere, mai ales pe malul românesc şi cel sârbesc al Dunării, unde predomină o
climă submediteraneană blândă.
În dimineaţa zilei de miercuri, 13 aprilie 2016, ne trezim la ora 5:30, pentru a putea prinde primul bac ce traversează Dunărea de la Stara Palanka la Ram. După informaţiile culese de pe internet, acesta pleacă la ora 8 (după ora Serbiei). Norocul nostru că ora Serbiei este cu o oră în urma noastră. La ora 6:30 ne urnim din loc, în valea Caraşului trecem pe lângă un mare grup de berze, probabil tocmai sosit din ţinuturile mai calde, iar cu câteva minute înainte de ora 8 (ora noastră) oprim la punctul de trecere a frontierei de la Naidăş. Tocmai se schimbă turele de lucru. Aşa că aşteptăm. Cam 5 minute. Apoi mai aşteptăm vreo 10 minute, pentru că sistemul electronic al Poliţiei de Frontieră nu funcţionează... sau cineva nu ştie să-l manevreze! Nu avem nimic de declarat la vamă. La 8:15 reuşim să ne mişcăm spre punctul de control de la sârbi. Aici treaba merge mult mai repede.
Trecem prin satul Kaluđerovo şi după câteva minute oprim în orăşelul Bela Crkva (Biserica Albă). Întrebăm într-un magazin pe unde trebuie să mergem spre Dunăre. Timpul nu ne permite acum nici o deviere, deoarece deja e trecut de 8:30 (ora României). În continuare, când vom menţiona ora, vom lua ca referinţă mereu ora României. Chiar dacă ne exprimăm mai greu în sârbeşte, înţelegem însă indicaţiile primite. Indicatoarele rutiere sunt cam microscopice, dar exacte. Distanţele sunt evidenţiate chiar şi cu virgule. Unele localităţi sunt scrise cu litere latine, altele cu litere chirilice. E bine că am învăţat cândva şi limba rusă.
Ieşim din localitate şi depăşim mai multe lacuri. Unul este amplasat în dreapta şoselei (Vračevgajsko jezero), iar 5 sunt în stânga (Glavno jezero, Malo jezero, Šaransko jezero, Šljunkara şi Novo jezero). Străbatem localitatea Vračev Gaj, lăsăm în urmă localitatea Banatska Palanka şi înainte de a intra în Stara Palanka, deviem spre dreapta pe un drum îngust. Suntem la Dunăre. De la graniţă până aici am parcurs 25 km. Oprim în faţa bacului cu 5 minute înainte de ora 9. Aflăm că acesta pleacă la ora 9:15 şi că se poate plăti şi în euro. Deci, mai avem puţin timp ca să admirăm şi peisajul scăldat în lumina dimineţii. Se anunţă o zi frumoasă.
Ne urcăm pe dig şi vedem că avem în faţa noastră o peninsulă, pe care probabil că o vom ocoli prin stânga. Pe malul Dunării sunt trase la mal mai multe bărci pescăreşti. La terasa restaurantului stă şi citeşte cel care va conduce ambarcaţiunea pe celălalt mal. Un căţel prietenos vine spre noi, dând din codiţă. În aer pluteşte mirosul de peşte. Suntem invitaţi să urcăm cu maşina pe bac. Oprim în mijlocul ambarcaţunii, aşa cum ni se indică. Dar, în ultimul moment, mai apare un autoturism şi trebuie să ne mutăm mai în faţă. Când să plecăm, iată că vine şi o a treia maşină cu o rulotă. Bacul este plin, adică nu mai încape nici o maşină pe el. Omul care ne-a dirijat şi care manevrează parâmele, ne întreabă de unde suntem... în limba română.
După ce atingem pământul, coborâm de pe bac şi urcăm pe o cărare spre ruinele cetăţii de la Ram. Pentru că acum suntem în localitatea Ram. Zidurile fortăreţei nu sunt într-o stare prea bună, dar în jurul lor sunt postate reflectoare, care pun în valoare această aşezare pe întuneric. Intrăm în curtea interioară a fortăreţei, observăm arcadele curbate zidite din cărămidă şi privim pe Dunăre în sus. Latura nordică a fortăreţei este mărginită de un relief abrupt. Înconjurăm zidurile pe partea accesibilă şi fotografiem. Cetatea, ale cărei ruine le vedem acum, a fost ridicată de turci în secolul al XV-lea, în timpul sultanului Baiazid al II-lea, pentru a consolida graniţa împotriva atacurilor ungare. Când coborâm de la ruinele fortăreţei de pe deal, vaporaşul care ne-a adus aici, deja scoate bacul în larg, făcând manevre largi, pentru a se întoarce la Stara Palanka.
Urcăm prin localitatea Ram şi poposim lângă un foişor. Se vede acum clar peninsula alungită şi îngustă, pe care am ocolit-o cu bacul, precum şi partea din amonte a Dunării. Imediat ce plecăm mai departe, Dunărea dispare din raza noastră vizuală. În localitatea Zatonje, urmând un indicator minuscul, virăm la stânga pe un drum îngust. Coborâm şi suntem iarăşi pe malul Dunării. Malul opus al Dunării, situat între localităţile Baziaş şi Divici, aparţine deja României. Dacă în stânga avem Dunărea, în dreapta se întinde un canal, presărat pe margini cu tot felul de case. Este, de fapt, un braţ îndiguit al Dunării, lung de 14 km, cunoscut sub numele de Srebrno jezero (Lacul de Argint). Zona este preferată de turiştii cărora le place să stea în apă. La intrare în orăşelul Veliko Gradište trecem pe lângă celălalt capăt al canalului. Pe malul românesc al Dunării se zăreşte localitatea Belobreşca. De aici ne îndepărtăm de fluviu, trecem podul peste râul Pek, care se varsă în Dunăre la est de Veliko Gradište şi ajungem în Braničevo. Nu durează însă prea mult şi ne apropiem din nou de fluviu. Aici Dunărea este foarte largă. Pe malul românesc se vede insula ce aparţine României şi o parte din orăşelul Moldova Nouă. Se văd, de asemenea, şi eolienele împrăştiate pe dealuri, care cam sluţesc peisajul.
La ieşire din localitatea Golubac se distinge bine pe malul opus comuna Coronini. De aici cursul Dunării se îngustează, iar refieful se schimbă, căpătând un aspect montan. Luăm o pauză la umbră, pentru că atmosfera începe să se încingă. După o mică gustare, ne deplasăm până la cetatea Golubac, ridicată pe stânci. Cetatea a fost ridicată în secolul al XIV-lea şi a avut o istorie agitată, trecând prin mâinile turcilor, bulgarilor, maghiarilor, sârbilor şi austriecilor. În 1867 a intrat definitiv în stăpânirea sârbilor.
Putem să-i spunem cetate şi nu ruine, pentru că este întro stare bună de conservare. Şoseaua trece chiar pe sub ea. Cetatea este în plină renovare... şi se renovează cu fonduri europene, chiar dacă Serbia încă nu face parte din Uniunea Europeană! Drumul străbate două portaluri ale cetăţii, precum şi două tunele scurte săpate în stâncă. Urmărind camioanele de mare tonaj care trec pe aici, ne dăm seama că abia reuşesc să se încadreze pe sub portalurile fortăreţei. Este vorba doar de câţiva centimetri. Poate că tocmai de aceea, spre interiorul muntelui, se lucrează la un tunel, pentru a devia circulaţia pe acolo.
În continuare, în localitatea Brnijca, ne delectăm cu parfumul liliacului înflorit. Utilajele aflate pe Dunăre scot nisip de pe fundul fluviului şi-l încarcă pe şlepuri. Un cetăţean pe bicicletă ne salută cu formula franceză „Bonjur!” E bine şi aşa! În dreptul localităţii Dobra avem din nou oprire. Se vede foarte bine de aici satul Liubcova de pe malul românesc. După puţin timp şoseaua străbate o serie de tunele scurte. Din păcate, pe partea românească nu s-au făcut tunele, ci s-a preferat dinamitarea munţilor, ceea ce cauzează şi la ora actuală căderea bolovanilor, a blocurilor de stâncă şi chiar închiderea drumului. Într-unul din tunele se lucrează, după cum ne-o semnalizează şi indicatoarele. Prin urmare, încetinim. Imediat apare însă în spatele nostru o maşină, al cărei şofer se grăbeşte tare şi semnalizează cu luminile. La o privire mai atentă ne lămurim: e de-al nostru, adică din România! Înţelegem noi că omul se cam grăbeşte, dar nu pricepem pe unde ar vrea el să ne depăşească. Din păcate, acesta e gestul prin care-l recunoaştem ca fiind român: conducere agresivă. În rest, nu prea am fost depăşiţi de alte maşini, cu toate că n-am circulat prea repede. De fapt, limita maximă de viteză indicată pe tot traseul nostru este de 80 km/h. Dincolo de Dunăre, în munţii Almăjului, începe să prindă contur silueta falnică a neck-ului vulcanic Trescovăţ, ce se înalţă până la altitudinea de 755 m (vezi articolul O ascensiune de primăvară pe Trescovăţ). Se vede mult mai bine de pe această parte a Dunării.
După ce trecem prin pleiada de tunele şi ne răcorim puţin, şoseaua începe să urce şi ne îndepărtează de Dunăre. Aşa cum era de aşteptat, după ce ajungem în vârful dealului, trebuie să şi coborâm. Pe măsură ce coborâm, ne şi apropiem de Dunăre. Urmează un braţ al fluviului care intră adânc pe teritoriul Serbiei. Nu ocolim însă mai mult de un kilometru, pentru că drumul nu ne duce chiar până la capătul acestui braţ. Trecem peste un pod şi în scurt timp şoseaua urmează iarăşi cursul Dunării. Cocoţată în deal, pe partea opusă se iveşte comuna Sviniţa, locuită de etnici sârbi. De fapt, întregul mal românesc al Dunării, de la Baziaş până la Sviniţa, este locuit de etnici sârbi.
În dreptul orăşelului Donji Milanovac, Dunărea îşi schimbă cursul din sud-est spre nord-est. Imediat cum trecem şi de sătucul Golubinje, apar în faţă Cazanele Mari. Dacă pe partea românească drumul se îndepărtează de Dunăre înainte de a ajunge la Dubova, pe partea sârbească drumul se afundă în cel mai lung tunel de pe traseul nostru: 371 m. Oprim în Cazanele Mari, chiar înainte de a intra în singurul tunel dublu de pe traseu, cu câte o galerie pe fiecare sens de mers. După ieşirea din tunel poposim într-o parcare, ca să ne mai răcorim şi hidratăm. Un grup de drumari lucrează în apropiere şi se pregătesc să-şi încheie ziua de lucru. La câteva minute după plecare, se deschide în stânga noastră golful Dubovei. La ieşirea din golf şi intrarea în Cazanele Mici, oprim lângă o fostă staţie de semnalizare pentru ambarcaţiunile ce navighează pe Dunăre.
Drumul nostru începe să urce din nou. Zărim chiar lângă apele fluviului, pe partea opusă, dintr-o perspectivă spectaculoasă, mănăstirea Mraconia (vezi articolul Prin Defileul Dunării, de la Coronini la Eşelniţa). Aproape de vârful pantei ne aruncăm privirea spre golful Maconia, de unde ne priveşte impasibil chipul monolitic şi gigantic al lui Decebal. Urmează o coborâre şi apropierea de mica localitate Tekija, în dreptul căreia Dunărea îşi schimbă din nou cursul de la nord-est spre sud-est. Pe malul românesc se deschide golful Cernei. În stânga stau înşirate casele din orăşelul Orşova, înfipte în coasta dealului. Vechea vatră a oraşului, ce a dăinuit până la construirea hidrocentralei Porţile de Fier I (1972), se află demult sub ape. În dreapta, dincoace de podul peste râul Cerna, vedem clădirea înaltă a gării şi şantierul naval.
Încet şi sigur traseul nostru pe teritoriul Serbiei se apropie de final. Cu câteva minute înainte de ora 18 suntem la Porţile de Fier I. Trecem repede de punctul de control sârbesc şi străbatem barajul hidrocentralei. La vama românească suntem întrebaţi dacă nu avem ţigări sau alcool şi suntem lăsaţi să reintrăm pe teritoriul României. În dreptul viaductului Ada-Kaleh, sufletul ne este umbrit de dispariţia lumii insulare şi colorate sub apele Dunării, în anii ’70 ai secolului XX. La Băile Herculane facem un ultim popas. Intrăm în staţiune, ne odihnim şi reflectăm... Oare ce vremuri se vor mai abate asupra acestui adevărat lăcaş natural milenar?!
La 21:30 suntem acasă, la Reşiţa. Am încercat să ne familiarizăm cu ţinuturile situate pe malul drept al Dunării. Am constatat că şi acolo locuiesc oameni, chiar dacă vorbesc o altă limbă. Tot locuitorii planetei Pământ sunt şi ei. Drumurile pe care am circulat n-au fost chiar netede, dar măcar au fost peticite (adică gropile au fost astupate). Am parcurs prin Serbia circa 160 km. Am descoperit locuri noi şi am admirat de acolo ţărmul românesc, aşa cum nu l-am mai văzut niciodată. Ne-au revenit în minte vremurile, când între Orşova şi Moldova Nouă naviga vaporul „Mehedinţi”, cu o capacitate de 600 de locuri, călătoria durând cam 5 ore, cu 4 opriri intermediare la Dubova, Tisoviţa, Sviniţa şi Drencova. A fost un adevărat tur de forţă, cu foarte multe opriri, aproape 200 de clipuri video şi peste 300 de fotografii. Dar... calitatea e mai importantă decât cantitatea. Parcă a fost mai obositor decât mersul pe jos! Totuşi, a meritat din plin, dacă ne-am îmbogăţit sufleteşte!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu