Vârful Pietrii, grandoarea și pustietatea masivului Țarcu
Pietrii peak, the grandeur and wasteland of the Țarcu massif
Odată cu ivirea zorilor, la ora 5, suntem hotărâţi să plecăm spre
barajul Gura Apelor. Începem cu voie bună ziua de joi, 22 iunie 2017, la
debutul verii astronomice, după ce am trecut prin cea mai lungă zi şi prin cea
mai scurtă noapte. Am înnoptat într-o poieniţă primitoare, pe malul drept al
Râului Mare, la 13 km de barajul Gura Apelor. Nu am fost singurii care am stat
aici. Mai sunt aici 2 familii cu maşini şi rulote. Pornim pe drumul asfaltat în
sus. La un moment dat ajungem la o intersecţie. Un drum coteşte spre dreapta şi
începe să urce. Atenţie! Este o fundătură. Noi mergem drept înainte şi trecem
peste un pod. Râul Mare se mută în stânga noastră, iar asfaltul care era bun
până aici, devine un coşmar. La următoarea intersecţie chiar că trebuie să
virăm la dreapta, deoarece drept înainte drumul ne-ar duce sub baraj. Începem
să urcăm susţinut, în timp ce calitatea asfaltului se înrăutăţeşte tot mai
mult. De fapt, se circulă pe o singură bandă, pentru că cea din coasta muntelui
este ocupată de bolovani şi copaci. Se pare că acest sector de drum n-a fost reparat
niciodată de când există. La ultima noastră vizită din anul 2015 (vezi
articolul Barajul Gura Apelor, locul unde se îmbină munţii Ţarcu,
Godeanu şi Retezat) drumul arăta cam la fel. Oare cei plătiţi să-l întreţină ce fac?!
Facem o scurtă oprire la baraj. Apa lacului este dominată de linişte şi
calm. Spre răsărit cerul se luminează şi se colorează cu fiecare minut. Sperăm
să avem şansa unei zile frumoase pentru a putea urca în Şaua Iepei. Da,
într-acolo ne îndreptăm. Pentru că în luna august a anului 2015 am ratat
intrarea în traseu, acum încercăm din nou. Nu trecem peste baraj, ci prindem
drumul ce ocoleşte lacul prin dreapta. Este un drum pietruit, abordabil cu un
autoturism obişnuit. Înaintăm încet pentru a putea observa la timp începutul
traseului spre Şaua Iepei. Lăsăm în urmă un şuvoi de apă care se scurge în lac,
depăşim şi cel de-al doilea pârâu (Zeicu) şi imediat oprim pe stânga. Drumul
face aici o curbă spre dreapta şi este
protejat de un zid de sprijin. La capătul zidului, unde am oprit, se vede o
cărare abia schiţată şi abruptă. Ceva mai sus, la intrarea în pădure, se
întrezăreşte pe un copac marcajul bandă roşie. Pe aici vom urca.
La ora 6:35 începem urcuşul de la altitudinea de aproape 1.100 de m.
Poteca este extrem de abruptă şi este însoţită de un marcaj vechi, dar destul
de des. După circa o jumătate de oră urcuşul se mai domoleşte, dar tot în urcuş
rămânem. Printre fagi încep să apară şi molizi. Ne strecurăm pe sub un brad
căzut care barează poteca. În valea din stânga se aude clipocind apa pârâului
Corciova, care îşi adună izvoarele chiar de sub Şaua Iepei. Facem pauze dese şi
scurte pentru a ne regla respiraţia şi pentru a intra în ritm.
La ora 8 ieşim din pădurea alcătuită aici din molizi. Suntem la
altitudinea de 1.550 m. Traversăm 2 pârâiaşe care ies chiar din măruntaiele
muntelui şi ne oprim în dreptul unui jalon metalic ruginit. La marginea
pădurii, în stânga, o căprioară ne priveşte câteva clipe uimită, înainte de a
dispărea printre molizi. Parcă ar vrea să ne întrebe: „Ce căutați voi pe aici?”.
Avem în faţă o imensă vale, închisă în partea de sus de Şaua Iepei. Este partea
superioară a văii Corciova, un alt pârâu ce alimentează barajul Gura Apelor. În
spate, spre miazăzi, dincolo de apele lacului, peisajul este dominat de misteriosul
vârf Gugu (2.291 m), liderul de altitudine al munţilor Godeanu. În stânga, la
liziera pădurii, încă mai rezistă o stână abandonată, cândva funcțională.
Pornim prin vale, urmând o cărare abia vizibilă. În depărtare distingem
două jaloane metalice, plasate pe partea
stângă a văii. Ar trebui să traversăm fundul văii pentru a ajunge la ele. Valea
însă este năpădită de ierburi, terenul este moale şi îmbibat cu apă, iar
cărarea a dispărut de-a binelea. Totul seamănă cu o mlaştină. De aceea decidem
să urcăm spre Şaua Iepei cotind la dreapta şi urcând puţin pe povârnişul
muntelui. Smocurile de iarbă grasă alternează cu gropi. Terenul este afectat
puţin de eroziune. Se mişcă ceva în iarbă. La un pas în faţa noastră încearcă
să se ascundă un şarpe nu prea mare, încă amorţit de răcoarea nopţii. Este o
viperă comună, uşor de recunoscut după V-urile de pe spate. De acum înainte
sigur vom privi şi pe jos, pe unde călcăm, nu numai în jurul nostru!
Chiar sub şa trecem pe partea stângă, urcăm spre poteca reapărută tăiată
în povârniş, depăşim un petec de zăpadă şi suntem în Şaua Iepei, la 1.727 m. E
ora 9:20. Şaua Iepei este o răscruce importantă de trasee montane. După cum
bănuiam, suntem întâmpinaţi aici de un vânt destul de nervos. Traseul marcat cu
bandă roşie se îndreaptă spre stânga (sud-vest), urcă accentuat panta vârfului
Baicu (2.123 m), trece prin dreptul vârfului Nedeia, denumit şi Mătaia (2.150
m) şi ajunge pe vârful Ţarcu (2.190 m). De acolo se poate coborî pe la staţia
meteo Cuntu până în Şaua Jigorei (vezi articolul Prin împărăţia Ţarcului), unde apare şoseaua asfalată
ce urcă din Caransebeş spre Muntele Mic (1.802 m). Drept înainte (nord-vest) o
potecă coboară spre drumul forestier de pe valea râului Bistra Mărului, un drum
care după 14 km ajunge în staţiunea Poiana Mărului. De fapt, Bistra Mărului îşi
adună izvoarele chiar de aici, de sub şa.
La dreapta (nord-est) indicatorul de aici arată direcţia spre vârful
Pietrii. Nu este însă un traseu marcat. La sud-est, de unde tocmai am urcat, se
desfăşoară valea Corciovei, iar în depărtare sclipeşte în soare apa lacului
Gura Apelor. Mai exact, se vede doar golful format de râul Şes la vărsarea acestuia
în lac. Tot în această direcţie, orizontul este acaparat de platoul Borăscu din
munţii Godeanu şi de vârful Gugu. Sunt imagini copleşitoare! Ne simţim atât de
mici în faţa acestor uriaşi!
Noi vom continua să megem spre dreapta (nord-est), pe creasta principală
a munţilor Ţarcu. Nu este un traseu marcat, dar se vede o cărare care urcă în
aceea direcţie. Ne avântăm pe cărarea care coteşte uşor spre stânga. La un
moment dat cărarea face o întoarcere de 90 de grade spre dreapta pentru a ocoli
păduricea de jnepeni. Curând ne întoarcem din nou spre stânga şi urcăm
accentuat pe marginea jnepenilor. Vântul are accente destul de nervoase. Ne
oprim la umbra jnepenilor, într-un loc mai ferit de vânt, pentru a ne reface
puterile cu o gustare.
Urcăm pieptiş, şfichiuiţi de rafale de vânt, până ieşim pe un platou
întins. Am depăşit cu puţin cota de 2.000 metri. Orizonturile se lărgesc. Spre
nord-vest privirile ne zboară până în valea Bistrei, străjuită în spate de
conturul vag al munţilor Poiana Ruscă. La vest se întinde prelunga Culme a
Nedeii, cu toate abrupturile spectaculoase ce coboară spre valea Bistrei
Mărului. Dincolo de această culme, lungă de circa 8 km (vezi articolul Vedere de pe Culmea Nedeii), îşi înalţă capetele
vârfurile Căleanu (2.190 m) şi Brusturu (2.116 m), iar în spatele lor se
întrezăreşte chiar vârful Ţarcu cu staţia meteo. La răsărit privirile ne sunt
atrase de şiragul vestic de creste zimţate ale masivului Retezat, cu vârful
Retezat (2.482 m) ieşind în evidenţă. În direcţia noastră de mers (nord-est)
ies în evidenţă pete albicioase de grohotiş alternând cu insuliţe verzi de
jnepeni, răspândite pe pantele munților.
Ne apropiem spre dreapta de marginea platoului şi privim în jos. Panta abruptă,
acoperită de jnepeni şi grohotiş, pare aproape inabordabilă. În căldarea
Zeicului de sub vârful Custurii (Netiş) paşte în tihnă o turmă de oi, secondată
de câţiva măgăruşi. Nu vedem însă ciobanul de la această distanţă. Căldarea glaciară
imensă este populată din plin cu jnepeni. Din vârful Custurii (2.093 m) pleacă
spre est o coamă îngustă care se îndreaptă spre vârful Zeicu (2.035 m).
Cărarea noastră, brăzdată de motociclete de teren, se îndreaptă spre o
zonă acoperită de jnepeni. La intrarea în jnepeniş ne intersectăm cu o altă
viperă, tolănită la soare chiar lângă potecă. Nici nu e de mirare, dacă luăm în
considerare faptul că ne aflăm în zona cea mai sălbatică şi foarte puţin
umblată a munţilor Ţarcu. Tot aici găsim şi o momâie, o grămadă de pietre
pentru o orientare mai uşoară pe timp nefavorabil. De fapt, aceste momâi sunt
ceva tipic munţilor Ţarcu. Le găsim peste tot în aceşti munţi şi sunt făcute de
către ciobani.
Urmăm poteca ce taie jnepenişul, ocolind vârful Custurii prin stânga.
Ieşim din jnepeniş, coborâm uşor spre o şa şi în dreapta jos descoperim una din
minunile bine ascunse ale munţilor Ţarcu: iezerul Netiş. Tăul cu nuanţe
turcoaz, cu o adâncime maximă de 3,5 m, este plasat în căldarea Pietrii (Netiş),
la nord de vârful Custurii. La câţiva metri spre nord se mai vede un tău mai
mic. Căldarea glaciară, presărată cu jnepeni şi grohotiş, este un veritabil
amfiteatru natural.
Partea nordică a căldării este dominată impunător de două vârfuri
aproape gemene şi apropiate: vârful Bloju (2.162 m) şi vârful Pietrii (2.192
m). Suim panta sudică a vârfului Bloju. Decidem să ne aşezăm, să ne
reîmprospătăm puterile şi să ne hidratăm. Soarele trimite spre noi săgeţile
sale fierbinţi, dar nici vântul nu se lasă mai prejos. Traversăm o scurtă zonă
cu jnepeni şi iată-ne în vârf. La stânga (nord-vest) observăm în depărtare
barajul de la Poiana Mărului, iar în dreapta (sud-est) luceşte apa barajului
Gura Apelor. Sunt imagini unice care ne rămân în suflet. Din vârful Bloju se
poate coborî pe o potecă peste vârful Păltineţu (1.469 m) spre valea Bistrei
Mărului şi Poiana Mărului. Pe vreme închisă şi în zilele cu ceaţă orientarea
este dificilă.
Trecem printr-o scurtă şa şi suntem la asaltul final spre vârful
Pietrii. Din piatră în piatră, din bolovan în bolovan, ajungem în final în
vârf. Vârful Pietrii este cel mai înalt din munţii Ţarcu. Nu este însă aşa de
cunoscut şi vizitat ca vârful Ţarcu, probabil datorită izolării sale. Vârful
este alcătuit dintr-o îngrămădire de pietre. Câteva lemne rupte şi împrăştiate
pe jos sunt tot ce a mai rămas dintr-o cruce amplasată în vârf, care n-a putut
rezista în faţa stihiilor naturii. Rafalele de vânt se proptesc în noi
punându-ne stabilitatea la încercare. Panorama din jurul nostru ne oferă un
spectacol pe cinste şi ne răsplăteşte pentru efortul depus.
În faţă, la nord-est, creasta principală continuă spre vârful Bistra (2.153
m). În căldarea glaciară situată la nord de acest vârf este ascuns tăul Bistra,
care însă nu poate fi văzut de pe vârful Pietrii. De aici culmea nord-estică coboară
peste vârful Dealul Negru (2.084 m) şi Scărişoara (1.880 m), trece printr-o şa
şi urcă pe vârful Petreanu (1.904 m). Din acest vârf se poate coborî spre
Hobiţa-Grădişte şi apoi Sarmizegetusa (vezi articolul Orizonturi sălbatice la limita nordică a masivului Ţarcu). Tot din vârful Bistra
pleacă spre est o culme care se îndreaptă spre vârfurile Părăginosu (2.005 m)
şi Galbenul (1.888 m). O a treia culme se întinde din vârful Bistra spre nord-vest
peste vârfurile Cununii (2.075 m), Murgani (1.966 m), Lolaia (1.873 m), Sturu
(1.823 m) şi Zănoaga (1.455 m), o culme prelungă care coboară până în staţiunea
Poiana Mărului. Dar, pentru parcurgerea acestui traseu (nemarcat) este nevoie
de o orientare foarte bună.
La vest privirea ne zboară peste culmile împădurite până la barajul de
la Poiana Mărului. În sud-vest urmărim cu privirea valea Bistrei Mărului,
dincolo de care se ridică lunga spinare a Culmii Nedeii, străjuită din spate de
vârfurile Căleanu şi Brusturu. La limita orizontului se vede chiar şi vârful
Ţarcu. Peste valea Şucului, la capătul inferior al Culmii Nedeii, orizontul e
ocupat de cupola uriaşă a Muntelui Mic. Munţii Godeanu, cu întinderi vaste,
domină partea de sud, cu vârful Gugu în prim-plan. Iar răsăritul e închis,
dincolo de valea Râului Mare, de cetatea dantelată a Retezatului, aflată în
custodia vârfului cu acelaşi nume. De asemenea, căldarea glaciară a Pietrii
apare de aici în toată splendoarea şi grandoarea sa, ornamentată cu tăul Netiş.
Cu greu ne desprindem ochii de la aceste opere de artă ale naturii! Pe
drumul de întoarcere mai aruncăm o privire spre tăul Netiş şi facem o scurtă
deviere spre vârful Custurii. Apoi coborâm în linie dreaptă spre Şaua Iepei. De
aici păşim pe poteca tăiată în povârnişul drept. O potecă care însă se pierde
repede. Aşa că traversăm valea pe partea stângă şi curând intrăm în pădure. E
bine la umbra pădurii! Simţim că soarele ne-a pârlit pe mâini, pe faţă... Aproape
de ora 20 ne oprim oarecum sleiţi de puteri la drumul de contur al barajului,
lângă maşină. Însă suntem fericiţi, pentru că oboseala va trece, dar imaginile
şi amintirile vor rămâne!
Pe tot parcursul traseului nu am întâlnit nici măcar o ființă umană,
ceea ce demonstrează încă o dată în plus pustietatea acestor locuri. De la
intrarea în traseu, la drumul de contur al barajului Gura Apelor, până în
vârful Pietrii, sunt 8 km. Efortul depus merită din plin, pentru că peisajele
înălțătoare ne-au eliberat de stresul „junglei de asfalt”. Intrarea în traseu
ar trebui marcată cu un indicator turistic, deoarece e dificil de găsit. Dar...
cine s-o facă? În munţii Ţarcu mai găsim păduri virgine necălcate de picior de
om, cu copaci seculari care au aproape 200 de ani. Nordul munţilor Ţarcu este locul
perfect pentru cei care caută sălbăticie, izolare, grandoare, originalitate. Dacă
aveți nevoie de alinare sufletească, atunci încercați!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu