sâmbătă, 12 noiembrie 2016

Povestea din inima munților Șureanu - The story from the heart of Șureanu mountains

Aparate Foto

 

Povestea din inima munților Șureanu

The story from the heart of Șureanu mountains



   Vă spun ceva munţii Şureanu? Nu sunt abrupţi şi nici prea prăpăstioşi. Nici altitudinea parcă nu i-ar recomanda unui montaniard, piscul lor cel mai înalt, vârful lui Pătru, abia atingând 2130 m. Nu se pot lăuda cu ascuţişurile semeţe şi căldările glaciare ale vecinului Retezat, situat la sud-vest. S-ar părea că nici măcar cu munţii Parâng, vecinii din miazăzi, nu se pot măsura, aceştia mândrindu-se cu vârful Parângul Mare (2519 m), al patrulea vârf din România. Şi totuşi... să nu ne pripim! Munţii Şureanu au un farmec aparte care este numai al lor. Răsfoind scrierile lui M. Sadoveanu („Valea Frumoasei” şi „Poveştile de la Bradu’-Strâmb”), vom descoperi o lume ascunsă şi mirifică care l-a fascinat pe scriitor şi de care s-a îndrăgostit. Scriitorul a ajuns în aceste ţinuturi după 1927. Fiind un pasionat pescar şi vânător, a hotărât să-şi construiască în zonă o cabană.

    Din cauza barajului de acumulare Oaşa, dat în folosinţă în 1979, casa de vânătoare a scriitorului a fost strămutată în apropierea actualei mănăstiri Oaşa, pe malul stâng geografic al lacului. Aceeaşi soartă a avut-o şi biserica din lemn ridicată de Sadoveanu în 1943 în apropierea cabanei. Astăzi această biserică se află în curtea mănăstirii Oaşa. Cabana scriitorului însă n-a fost transformată în muzeu şi inclusă în circuitul turistic, aşa cum af fi normal, ci se află în posesia Ministerului Afacerilor Interne! Înainte de 1989 cabana făcea parte din vilele de protocol ale odioasei securităţi.

    Să revenim la ziua de marţi, 11 octombrie 2016, zi în care plecăm spre Poarta Raiului, o poieniţă fermecătoare din munţii Şureanu, situată în apropierea domeniului schiabil Şureanu. Este o zi mohorâtă, dar asta nu ne împiedică să pornim la drum. De data aceasta însă nu vom sta la cort. Suntem în mijlocul toamnei, iar în munţi deja şi-au făcut apariţia ninsorile. Am făcut rezervare la o pensiune.


    Plecăm din Reşiţa în jurul orei 10 şi ne oprim doar la Haţeg, după circa 2 ore de drum. De aici GPS-ul vrea să ne direcţioneze prin Simeria pe valea Mureşului, iar apoi spre Cugir. Informaţiile de care dispunem nu prea ne încurajează însă să intrăm pe drumul ce urcă de la Cugir până la Poarte Raiului. De aceea vom alege varianta prin Petroşani şi Obârşia Lotrului, un traseu pe care în mare parte l-am mai făcut. Ne îndreptăm spre Petroşani, iar de aici intrăm în cheile Jieţului. Dumul îngust urmează firul apei care se strecoară zgomotos, secţionând roca munţilor. Tenacitatea şi perseverenţa apei a tocit munţii, lăsând în dreapta masivul Parâng, iar în stânga împărăţia Şureanului.


    La ieşirea din chei, în dreptul cabanei Mija, situată în dreapta, traversăm un podeţ şi Jieţul se mută în dreapta drumului. De aici începem să urcăm încet şi susţinut. Lăsăm în stânga cabana Groapa Seacă, iar puţin mai sus oprim în dreptul unei mănăstiri, amplasată tot în stânga drumului. Este mănăstirea Jieţ, o construcţie nouă, care nu era aici în august 2010, când am trecut prin zonă. În spate, de unde am urcat, întrezărim prin pătura de ceaţă povârnişul abrupt şi pudrat cu zăpadă al Parângului. Urcăm mai departe în serpentine, depăşim o echipă de drumari care scurmă în asfalt şi ajungem în pasul Groapa Seacă (circa 1600 m), la limita judeţelor Hunedoara şi Vâlcea. Chiar dacă se numeşte Groapa Seacă, locul în care am ajuns nu este o groapă sau o vale, ci o trecătoare, un pas. Din pasul Groapa Seacă coborâm în zig-zag spre Obârşia Lotrului. 

    La Obârşia Lotrului ne intersectăm cu Transalpina (DN 67C), ce vine de la Novaci şi Rânca, peste pasul Urdele. Tronsonul de drum amintit este însă deja închis din cauza ninsorii din ultimele zile! Da... zăpada nu putem s-o oprim să cadă din cer, dar drumurile am putea să le curăţăm, nu?! La noi însă întotdeauna se preferă închiderea unui drum decât curăţarea lui. Din păcate! În 2010 am campat aici, pe malul Lotrului, pe un covor natural din iarbă, presărat din loc în loc cu brăduţi. Acum malurile Lotrului sunt răvăşite de utilajele ce au lucrat la reabilitarea Transalpinei şi au săpat după pietriş. Peste râu s-a construit un pod care facilitează accesul la o altă mănăstire, răsărită şi ea pe aceste meleaguri de curând. În 2010 nu era nici urmă de ea. În curte se înalţă o cruce uriaşă care ne acaparează privirile. Trebuie să menţionăm că de la intrarea în cheile Jieţului şi până la Obârşia Lotrului asfaltul este distrus în mare pate şi plin de gropi. În pasul Groapa Seacă am găsit un panou care ne informa că sectorul de drum ce coboară spre Petroşani va fi reabilitat până în luna mai a anului 2017. Avem rezerve serioase în privinţa respectării acestui termen de finalizare. Oare când se va lucra? În timpul iernii, când drumul e acoperit de zăpadă şi gheaţă?! 


    Ieşim din şoseaua ce merge înainte pe lângă barajul Vidra spre Voineasa şi valea Oltului şi cotim spre stânga, în direcţia Sebeş. Asfaltul se prezintă impecabil. Urcăm spre pasul Tărtărău (1678 m), iar de aici coborâm la întâlnirea cu valea Frumoasei. Firul de apă ce izvorâşte din munţii Cindrel poartă denumirea de Frumoasa, până la barajul Oaşa. Abia de la baraj în jos îşi schimbă numele în Sebeş. Curând ajungem la capătul superior al barajului Oaşa. Ne dăm seama că suntem în împărăţia coniferelor. De fapt, de la pasul Groapa Seacă pădurea de conifere ne-a însoţit pe tot parcursul drumului. 

    Mergem pe conturul lacului, străbătând malul lui drept. De data aceasta suntem pe linia imaginară care desparte judeţele Alba (stânga) şi Sibiu (dreapta). Pe măsură ce ne apropiem de coronamentul barajului, traversăm câteva viaducte aruncate peste văile ce înaintează spre inima munţilor Cindrel. Pe partea opusă a apei apar câteva clădiri. Malul stâng geografic al lacului, spre care tocmai privim, este destul de franjurat. Mai multe limbi de pământ pătrund adânc în apă. În spate apar, printre norii joşi, povârnişurile munţilor Şureanu. 


    Iată-ne ajunşi pe digul barajului Oaşa. Digul are o înălţime de peste 90 de metri. Lacul de acumulare Oaşa, situat la altitudinea de 1255 metri, este imens: are o suprafaţă de peste 440 hectare şi se întinde pe o lungime de circa 6 km. Şoseaua trece chiar peste dig. Pe partea cealaltă a digului oprim în dreptul câtorva buticuri ferecate. Aici vom părăsi şoseaua asfaltată ce înaintează spre Sebeş şi vom vira la stânga. Ochii ne sunt asaltaţi de puzderia de panouri publicitare, care prezintă pensiunile din zonă. Drumul care şerpuieşte pe malul stâng geografic al lacului (DJ 704) este pietruit şi parcă mai bun decât un drum asfaltat şi plin de gropi. Acum înaintăm pe malul opus al lacului, în sens invers, adică spre sud. După doar câţiva kilometri, la ora 15:15, suntem în dreptul mănăstirii Oaşa. Burniţa însă nu ne lasă să zăbovim prea mult. Ocolim unul din „fiordurile” lacului ce pătrunde adânc în pădure şi părăsim malul apei. Drumul începe să urce spre Luncile Prigoanei. 


    După circa o jumătate de oră de urcuş domol ieşim într-o splendidă poiană, presărată din belşug cu vile, cabane şi pensiuni. Suntem în Luncile Prigoanei. Într-un trecut nu prea îndepărtat aici era doar păşune, pădure, sălbăticie şi linişte. Acum Luncile Prigoanei este o adevărată staţiune turistică montană, aflată în plină dezvoltare, mai recentă chiar decât staţiunea Rânca din judeţul Gorj, care a apărut şi ea abia după 1989. Locul este străbătut de pârâul Prigoana, care şerpuieşte prin cele 7 mlaştini montane oligotrofe (turbării), însumând peste 7 hectare, iar de jur împrejur domnesc pădurile de molid. Suntem într-o rezervaţie peisagistică, la peste 1400 de metri. 


    Mergând mai departe spre Poarta Raiului pe DJ 709K, drumul devine mai îngust şi panta mai accentuată. Dar se poate circula cu un autoturism obişnuit. La ora 16 ieşim în poiana denumită Poarta Raiului. Este o poiană mai mică decât Luncile Prigoanei, tot cu statut de rezervaţie peisagistică. Clădirile sunt mult mai puţine, printre care 3 pensiuni şi un hotel. Suntem la altitudinea de 1550 metri. Ne îndreptăm spre pensiunea Bellamy, unde ne vom caza. Este pensiunea cea mai apropiată de pădurea de molid şi de vârful Şureanu. Suntem întâmpinaţi de doamna Nico cu multă amabilitate şi conduşi la etaj, în cameră. Ne dăm seama că suntem singurii ocupanţi ai pensiunii. Nici că se putea mai bine! Camera este confortabilă, bine încălzită şi beneficiază şi de balcon. De fapt, toate pensiunile de aici au 4 margarete. 


    După o scurtă pauză plecăm în recunoaştere. Faţada pensiunii este îndreptată spre sud, pentru a se bucura din plin de lumina şi căldura soarelui. Ne aflăm în partea estică a munţilor Şureanu, subdiviziune ce poartă numele de munţii Sebeş (subdiviziunea vestică a Şureanului se numeşte munţii Orăştiei). Norii joşi ne permit să vedem doar o mică parte din peisajul înconjurător. De sub culmile acoperite de ceaţă răzbat povârnişurile îmbrăcate cu un strat subţire de zăpadă. Poiana este înconjurată de cele mai înalte culmi ale munţilor Şureanu: Vârful lui Pătru (2130 m, sud), Auşel (2009 m, sud), Şureanu (2059, vest), Cârpa (2012, nord). Prin valea din faţa pensiunii curge spre nord râul Cugir, aici fiind încă la stadiul de firicel subţire. Ne întoarcem la pensiune şi ne cufundăm în lumea viselor, aşteptând cu emoţie întâlnirea de mâine cu natura munţilor Şureanu. 


**********

    Dimineaţa zilei de miercuri, 12 octombrie 2016, ne întâmpină tot cu o vreme mohorâtă, dar măcar nu plouă. După micul dejun plecăm în căutarea lacului Şureanu. De fapt, nici nu este aşa de complicat. Înaintăm pe un drum forestier, iar la


intersecţia cu drumul spre domeniul schiabil şi Vârful lui Pătru (spre stânga) mergem tot înainte. După circa 4 km străbătuţi de la pensiunea Bellamy (pe drum forestier) ajungem la cabana Şureanu, administrată de Ministerul Apărării Naţionale. Sunt şi câteva clădiri anexe, dar liniştea este deplină. Nici urmă de fiinţe umane.

    Din preajma cabanei pleacă un traseu turistic spre cabana Prislop, aflată în nordul masivului Şureanu. Traseul are lungimea de 28 km şi sunt necesare 7-8 ore pentru parcurgerea lui. Ne strecurăm printre molizi, urmărind marcajul, dar nu pentru a pleca spre cabana Prislop, ci pentru a urca doar în Curmătura Şureanului. La ieşirea din pădure ne întâmpină petice de zăpadă aşternute pe iarba grasă. În dreapta noastră se înalţă culmea rotunjită a vârfului Şureanu. Din cauza ceţii însă noi vedem doar abruptul său nordic, nu şi vârful propriu-zis.

    În circa 40 de minute ieşim în Curmătura Şureanului. Spre dreapta pleacă traseul spre cabana Prislop, ocolind vârful Şureanu prin sud. Spre stânga coboară una din pârtiile de schi, până în şaua ce face legătura cu vârful Auşel şi Vârful lui Pătru. Din când în când vântul împrăştie norii pentru câteva momente. Suficient cât să apăsăm pe declanşatoare şi să imortalizăm „raiul” din jurul nostru. Jos, spre răsărit, ni se descoperă poiana pitorească din care am plecat, Poarta Raiului. Probabil că denumirea nu este prea departe de adevăr. La coborâre avem parte chiar şi de câteva raze de soare. 

    Odată ajunşi din nou la cabana Şureanu, căutăm în spatele ei lacul. Într-adevăr, coborâm câţiva metri şi suntem cu lacul Şureanu în faţă. Lacul este foarte bine mascat, poţi să treci pe lângă cabană fără să-l observi. Ochiul de apă este înconjurat de jnepeni, iar apa limpede reflectă culoarea verzuie a vegetaţiei. Este unul din cele mai frumoase lacuri pe care le-am văzut. În partea de sud este străjuit de vârful Şureanu. Situat la peste 1800 de metri altitudine şi cu o adâncime maximă de peste 7 metri, este una din minunile naturale ale Carpaţilor. 

    Ne întoarcem până la prima intersecţie, unde virăm la dreapta şi ajungem în şaua ce am văzut-o din Curmătura Şureanului. O construcţie în formă de cort indian, de unde pornesc câteva linii de teleschi, este menită să-i adăpostească pe iubitorii sporturilor de iarnă în caz de vreme rea. Domeniul schiabil Şureanu, care are 9 pârtii de schi şi însumează peste 10 km, a fost inaugurat în anul 2009. Puţin mai jos, la următoarea intersecţie, facem dreapta şi oprim lângă o clădire aflată în construcţie (hotel?!). De aici pleacă telescaunul Auşel. Dar... ce se aude? Un pisoi măricel iese din clădire, mieunând disperat în gura mare şi vine spre noi. Se pare că stăpânul său a uitat de el sau l-a abandonat. Plafonul de nori începe să coboare tot mai jos, tot mai aproape de capul nostru şi începe să burniţeze tot mai vârtos. În aceste condiţii hotărâm să ne întoarcem la Poarta Raiului. De remarcat că până la cabana Şureanu se poate ajunge cu maşina.

    Dar parcă încă e prea devreme să intrăm în bârlog. Tocmai de aceea decidem să explorăm puţin împrejurimile, fie şi cu maşina (din cauza ploii). Chiar din faţa pensiunii Poarta Raiului, amplasată pe marginea drumului, un indicator de lemn ne arată direcţia spre Luncile Prigoanei, prin valea Prigoanei. Se pare însă că acest traseu este practicabil doar pe jos şi are o lungime de peste 12 km. Noi vom coborî spre Luncile Prigoanei, dar nu pe acest traseu, ci exact pe drumul pe care am venit ieri. Distanţa este de circa 4 km. 

    În Luncile Prigoanei dăm o tură prin staţiune, apoi la o curbă de 180 de grade ieşim în direcţia oraşului Cugir. Condiţiile meteo (ploaia devine tot mai insistentă), lungimea drumului (68 km) şi timpul nu ne mai permit să ne aventurăm pe el (DJ 704). Ne întoarcem la pensiune, unde seara avem parte de o cină deosebită. Doar ziua de naştere este numai o dată pe an, nu?! Doi ciobăneşti mioritici, care până acum se plimbau pe terenul de tenis al pensiunii, patrulează acum prin faţa intrării, sperând să le pice ceva de la masa noastră. 


**********
    
   Brazii pudraţi cu zăpadă se clatină în bătaia vântului, scoţând un şuierat specific care te înfioară dacă nu eşti familiarizat cu el. Aceasta este imaginea care ne întâmpină în dimineaţa zilei de joi, 13 octombrie 2016, în inima munţilor Şureanu. După


micul dejun ne echipăm pentru întoarcerea spre casă, dar nu înainte de a ne lua rămas bun de la gazda noastră primitoare, doamna Nico, care a stat numai şi numai la dispoziţia noastră, pentru că doar noi am fost cazaţi aici în aceste zile. Degivrăm geamurile maşinii care au fost acoperite cu o crustă de gheaţă şi pornim.  

    Astăzi stratul de nori pare să fi coborât şi mai mult, aşa încât raza noastră de vizibilitate este şi mai scăzută. Totuşi, ne dăm seama că peste noapte munţii şi-au mai pus peste umeri o mantie subţire de nea. Coborâm prin Luncile Prigoanei până la barajul Oaşa. Imediat ce trecem peste dig, oprim pe dreapta lângă cabana Oaşa. Un indicator turistic ruginit, abia descifrail, aflat pe stânga şoselei, indică direcţia spre vârful Cindrel. Timpul necesar pentru parcurgerea traseului: între 4 ore şi jumătate şi 5 ore şi jumătate. E bine de ţinut minte! Străbatem drumul de contur al barajului şi începem să urcăm spre pasul Tărtărău. Pe măsură ce ne apropiem de vârful pantei, peisajul devine tot mai hibernal: crengile brazilor sunt încărcate cu zăpadă, asfaltul devine alunecos şi ceaţa pune stăpânire pe toată pădurea. O atmosferă de Crăciun! 

    Odată ce ajungem la Obârşia Lotrului, încep să cârâie telefoanele, care au reuşit să prindă ceva semnal. Şoseaua spre Novaci este închisă şi acum şi probabil că aşa va rămâne până la începutul verii viitoare. Din pasul Groapa Seacă ne dăm drumul în cheile Jieţului, unde parcă ne întoarcem în timp. Aici nu este iarnă, ci toamnă. Ca dovadă stau copacii coloraţi în nuanţe galbene, portocalii, roşii şi maro. O adevărată simfonie de culori! Din loc în loc oprim pentru a admira şi asculta câte un şuvoi de apă care se prăbuşeşte cu zgomot, fie de pe stâncile Parângului (stânga), fie de pe povârnişurile Şureanului (dreapta). După ieşirea din chei luăm direcţia oraşului Petrila, iar de aici ne îndreptăm spre Haţeg. De la Haţeg deja spunem că suntem aproape ca acasă, pentru că nu mai avem nevoie decât de circa 2 ore până la Reşiţa. 

     Barajul Oaşa, Luncile Prigoanei, Poarta Raiului, vârful Şureanu... sunt câteva din superlativele munţilor Şureanu, unde am petrecut cam două zile. Prea puţin pentru a explora culmile golaşe şi rotunjite, dar îndeajuns pentru a ne convinge despre frumuseţea acestui tărâm de basm. Chiar dacă acum pe valea Frumoasei nu mai circulă ciobani ca pe vremea lui M. Sadoveanu, ci mai degrabă turişti, această „apă viforoasă” şi-a păstrat farmecul. „Poarta Raiului” ne-a deschis cartea de poveşti a regatului Şureanu, carte pe care o pot citi numai iubitorii naturii.


 
                    www.wix.com/mcdv1504/photography

                                                                                                                     11-13 octombrie 2016
                                                                                                              Cosmina-Daniela-Vlasta M.



Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu