Cum am ajuns la Izbucul Cernei
How we arrived at Cerna springs
E vremea să ne urcăm pe munţi. Cât mai sus. Acolo unde este răcoare,
deoarece aici jos aerul a început să se încingă. Când am fost în aprilie pe
vârful lui Stan (vezi articolul Vârful lui Stan – între două anotimpuri), ne-a sărit în ochi
blocul compact de stâncă pe care-l formează Piatra Cloşanilor (1421 m). Acum am
vrea să vedem acest munte mai de aproape şi să urcăm pe el. Pornim la drum în dimineaţa
zilei de joi, 11 iunie 2015, la ora 9. Ne îndreptăm pe cel mai scurt drum spre
Băile Herculane (E70). După 100 km parcurşi din Reşiţa, depăşim intersecţia
spre Bozovici prin valea Almăjului. La ieşirea din Băile Herculane avem deja
125 km la bord. La ora 12 trecem prin intersecţia cu drumul spre Cerna Sat.
După încă un sfert de oră ajungem în vârf de pantă, tragem maşina la umbră şi
oprim. Din dreapta ne zâmbeşte cetatea de calcar ce ascunde vârful lui Stan
(1466 m). Ne uităm pe jos după pete de culoare roșie răspândite prin iarbă.
Începem să culegem fragi, care rodesc aici din belşug. Sunt atât de mulţi încât
hotărâm să-i culegem într-un vas. Ne vor prinde bine mai târziu. Deasupra
munţilor Godeanu cerul este ameninţător şi din când în când se fac auzite
tunete înăbuşite. Nu ne lăsăm de cules până nu suntem alungaţi de câteva
picături de ploaie.
Începem coborârea pe serpentine spre Baia de Aramă. Imediat după ieşirea din oraş un panou ne anunţă că intrăm în judeţul Gorj. În localitatea Apa Neagră virăm la stânga şi ne ghidăm după indicatorul ce arată că până la barajul Valea Mare sunt 18 km. Trecem prin comuna Padeş, locul de baştină al lui Tudor Vladimirescu. Pe marginea drumului dăm peste mai multe indicatoare turistice care ne direcţionează spre barajul Valea Mare şi ... izvoarele Cernei! Plăcută surpriză! În localitatea Cloşani un indicator arată la stânga traseul spre Cerna Sat.
La ora 14:10 oprim lângă lacul de acumulare Valea Mare, aflat în dreapta noastră, la o altitudine de 485 m. Apa lacului este netedă ca oglinda şi reflectă verdele pădurii înconjurătoare. Pe această parte lacul este mărginit de o luncă înverzită care îmbie la popas şi odihnă. Peisajul superb este animat de doi câini care se grăbesc să ne întâmpine prietenos, sperând să primească o răsplată gustoasă. Ne „spălăm” ochii cu această întindere de apă verde şi apoi înaintăm pe drumul asfaltat. Curând ne trezim în faţa unei centrale electrice. Aici drumul se termină. Întoarcem maşina şi coborâm. Cerem lămuriri de la un om îmbrăcat în salopetă albastră. Aflăm că trebuie să trecem pe partea cealaltă a lacului. Pe acolo trece un drum forestier care ne-ar putea duce până la Izbucul Cernei. Omul însă nu ne recomandă să ne aventurăm de la Izbucul Cernei spre Cerna Sat. Ne răcorim la un izvor aflat în apropiere. Între timp mai apare un angajat de la centrala electrică, care ne asigură că se circulă pe drumul forestier spre Izbucul Cernei. Rămâne însă de văzut cu ce fel de maşini se circulă!
Hotărâm să renunţăm pe moment la Piatra Cloşanilor şi să ne încercăm norocul spre Izbucul Cernei. Ne întoarcem câteva sute de metri până sub baraj şi prindem un drum spre stânga. Trecem peste un pod şi ajungem pe malul opus al lacului. Mai admirăm o dată de aici oglinda colorată a apei, străjuită în partea de jos de o piramidă împădurită. Plecăm încet spre necunoscut, pe drumul desfundat de camioanele grele încărcate cu buşteni, care bălteşte la tot pasul. De la un indicator turistic aflăm că avem de mers 17 km până la izvoarele Cernei.
Oprim la o intersecţie de drumuri în mijlocul pădurii. Un alt indicator
turistic ne informează că izvoarele Cernei sunt în direcţia drumului ce coteşte
la stânga. Între timp ne depăşeşte o maşină de teren. Apoi aşteptăm să treacă
şi un camion cu buşteni, care coboară vijelios din direcţia opusă. Trecem peste
un podeţ şi începem să urcăm. La început domol, apoi tot mai acentuat. Urcăm,
urcăm şi se porneşte ploaia. În faţa noastră urcă maşina de teren care ne-a
depăşit. După atingerea vârfului de pantă urmează coborârea. Ploaia se mai
domoleşte, dar apa curge în şiroaie pe drum. Este rândul nostru să lăsăm în
urmă maşina de teren oprită pe marginea drumului.
În cele din urmă se deschide în faţa noastră o vale străbătută de un râu. Este ora 16:15. Ploaia s-a oprit şi deasupra noastră se deschide albastrul cerului. Am ajuns în poiana Cernişoarei. Ne intersectăm cu DN 66A care face legătura între Cerna Sat şi Câmpu lui Neag. Atenție, este vorba aici despre un drum naţional! Da, teoretic este un drum naţional. În realitate însă acest drum este un drum dificil, practicabil doar cu mare greutate. În dreapta drumul înaintează spre Câmpu lui Neag, iar în stânga traversează apele Cernei peste un pod şi se îndreaptă spre Cerna Sat. Coborâm la râu în amonte de pod şi oprim. Suntem pe malul stâng al râului. Maşina de teren trece prin apă şi dispare.
În dreptul nostru este aruncat peste apă un buştean care îndeplineşte rolul de punte. Ne aventurăm pe punte, ajutându-ne de balustrada şubredă. Trecem pe malul drept al râului, lăsăm în dreapta o casă dărăpănată din lemn şi ne strecurăm pe lângă albia unei ape înspumate în sus. Aici descoperim maşina de teren, precum şi oamenii din ea, admirând desfăşurarea de forţă a izvoarelor Cernei. Suntem la Izbucul Cernei. Debitul de apă este absolut impresionant: peste 1 m³/s. În perioadele ploiose însă poate ajunge până la 10 m³/s! Acest fapt demonstrează că Izbucul Cernei este cel mai mare izbuc de pe teritoriul României. Zgomotul este şi el pe măsură.
Este un adevărat fenomen al naturii. De sub stânci ţâşnesc cu putere la
suprafaţă jeturi de apă cristalină, se răsfiră printre bolovanii acoperiţi cu
muşchi verde şi se prăvălesc spumegând şi formând o mulţime de minicascade. Suntem
fascinaţi de spectacol! Fotografiem şi filmăm. Un buştean stă de-a curmezişul
apei , alcătuind un fel de prag natural. Trecem şi pe partea opusă. Aici privim
uimiţi două mici arteziene naturale.
Oamenii veniţi cu maşina de teren sunt pe punctul de a pleca. Şoferul ne
spune că se întorc înapoi exact pe unde au venit, adică la Padeş. Tot de la
şofer aflăm că spre Cerna Sat drumul este foarte dificil. Noi mai rămânem să
privim această minune a naturii care este Izbucul Cernei. La circa 50 de metri
mai jos apele izbucului se unesc cu apele Cernişoarei. Deasupra apei pluteşte o
predea fină de aburi. Încercăm să ne revenim din farmecul izbucului. Lângă casa
ruinată pe care am pomenit-o este pictat un cerc galben, cam vechi şi un
indicator turistic la fel de învechit. Dacă ne luăm după aceste indicii, atunci
urcuşul pe lângă izbuc ar trebui să ne ducă până la şaua şi vârful Gârdomanu (2077
m) din munţii Godeanu. Nu este însă precizat timpul necesar parcurgerii
traseului.
Abia acum simţim că ar trebui să mai şi mâncăm. Este aproape ora 18. Locurile inedite şi frumoase pe care le vedem ne cam fac să uităm chiar şi de mâncare. Ni se întâmplă destul de des. Nici nu despachetăm bine mâncarea că şi apare lângă o căţea voinică care se dă bine pe lângă noi. Se pare că are şi pui. Savurăm mâncarea în mijlocul naturii, plimbându-ne ochii prin peisajul din jurul nostru. Vom rămâne aici peste noapte. Se spune că dacă doi oameni îţi spun că eşti beat, atunci ar fi bine să mergi la culcare. Nouă ne-au spus deja doi oameni că de aici spe Cerna Sat (30 km) drumul este foarte dificil. În aceste condiţii suntem hotărâţi ca dimineaţa să plecăm spre Câmpu lui Neag (14 km).
Chiar dacă suntem obosiţi, încă nu mergem la culcare. Facem câţiva paşi
pe malul Cernişoarei în sus. În dreptul casei aflate pe celălalt mal este
amplasată o punte solidă. Urcăm pe punte şi observăm cursul apei în lumina
apusului. Facem o incursiune şi pe malul râului în jos. Vine o maşină care
opreşte în dreptul casei. Se pare că oamenii din maşină sunt pescari. Ne
apropiem de podul construit peste apele râului. La confluenţa Cernei cu
Cernişoara, pe malul drept al izbucului, este o moară. Aşa pare la prima
vedere. Probabil că a fost cândva o moară. Acum însă această instalaţie produce
curent electric. Am mai văzut ceva asemănător în apropierea cascadei Moceriş
(vezi articolul Trei zile, trei obiective - cascada Moceriş, morile de la
Rudăria şi Lacul Dracului). Ca dovadă stă firul întins care se îndreaptă
spre casa aflată puţin mai sus, pe malul drept al Cernişoarei şi becul aprins
în faţa casei. În dreptul acestei instalaţii apa izbucului este traversată de o
punte şubredă pe care nu îndrăznim să ne urcăm.
Ne uităm prin iarbă şi... vedem o mulţime de fragi! Chiar în apropierea
apei. Ne punem pe cules şi cu ce am mai adunat sub vârful lui Stan avem cam o
jumătate de kg de fragi. Ne convingem repede că aceste frăguţe au o aromă mult mai
intensă decât căpşunele cultivate. De fapt, în jurul nostru creşte o adevărată
farmacie naturistă în aer liber: mentă de apă (Mentha aquatica), coada
şoricelului (Achillea millefolium), coada calului (Equisetum arvense), soc (Sambucus
nigra), etc. Urcăm pe pod şi aruncăm o privire spre drumul presărat cu băltoace
care duce la Cerna Sat. Ne întoarcem la maşină şi aprindem un foc. Suntem la
altitudinea de 700 m şi se lasă răcoarea. O simţim din ce în ce mai mult. Liniştea
serii este tulburată de două trailere încărcate cu buşteni, care vin din
amonte. Oare de ce circulă aceste camioane la adăpostul întunericului?! Cățeaua
care ne-a întâmpinat la venire ne mai vizitează o dată. O servim cu ceva de-ale
gurii şi ne pregătim de culcare. În amonte se văd luminile de la casa aflată pe
celălalt mal. Dar ziua nu se poate încheia fără „focuri de artificii”: poiana
este brăzdată de numeroase luminiţe care zboară în toate direcţiile. Sunt licuricii
(Lampyris noctiluca), pe care-i revedem după mai mulţi ani şi care parcă
veghează la somnul nostru.
**********
În jurul orei 6 suntem în picioare. Cerul este limpede ca lacrima.
Razele soarelui încep să alunece încet pe munte în jos. Va mai dura puţin până
vom avea parte şi noi de căldura soarelui. Noaptea a fost destul de răcoroasă. Este dimineaţa
zilei de vineri, 12 iunie 2015.
Cei doi bărbaţi veniţi aseară cu maşina se
împachetează şi pleacă. Se pare că partida de pescuit nocturnă s-a încheiat. După
micul dejun luat în acest decor natural de basm, pornim cu maşina pe drumul ce
însoţeşte apele Cernişoarei în amonte. Soarele deja se ridică deasupra munţilor
şi aruncă o lumină piezişă spre albia râului. E trecut de ora 7.
Înaintăm încet şi privim casele ce răsar în stânga noastră. Majoritatea gospodarilor s-au trezit deja şi se îngrijesc de animale. Ajungem la o intersecţie. Unul din drumuri merge drept înainte, pe malul Cernişoarei. Celălat drum cotește spre dreapta şi începe să urce. Oamenii din apropiere, care-şi pregătesc micul dejun, ne lămuresc cu privire la direcţia pe care trebuie s-o urmăm spre Câmpu lui Neag.
Începem să urcăm pe drumul din dreapta. Valea din stânga noastră se adânceşte din ce în ce mai mult. Încep să apară vârfuri semeţe care ne fură privirile. În zarea îndepărtată din stânga se iveşte golul alpin al munţilor Godeanu. Oprim şi înregistrăm pe carduri peisajul mirific scăldat în lumina rece a dimineţii. Sub drum, printre ierburi, apar din nou fructele aromate şi roşii: fragii. Ne completăm micul dejun cu câţiva fragi şi continuăm urcuşul. Drumul este complicat şi de aceea îl abordăm cu grijă. După circa 45 minute de urcuş prin pădure ieşim într-o poieniţă, la altitudinea de aproape 1300 m. Facem o scurtă pauză, apoi înaintăm mai departe prin pădure.
Ajungem poate la porţiunea cea mai dificilă a drumului. Drumul se îngustează foarte mult şi este plin de pietre. În dreapta este flancat de o imensă stâncă, iar în stânga este mărginit de o prăpastie adâncă. Trecem cu bine de acest obstacol şi aproape de ora 8:45 ajungem într-o altă poieniţă, mai atrăgătoare şi mai primitoare decât prima. Suntem la altitudinea de 1380 m. Ne mai oprim o dată, sorbim cu nesaţ aerul binefăcător de munte şi ne limpezim ochii cu piscurile falnice din faţa noastră.
De aici drumul începe să coboare foarte abrupt. Piatra Iorgovanului (2014 m) din Retezatul Mic, mângâiată de lumina dimineţii, ne întâmpină din faţă. Şanţurile formate de ploile torenţiale ne dau puţin de furcă, dar până la urmă reuşim să răzbim. În jurul orei 9 suntem în faţa panoului care anunţă că intrăm în judeţul Hunedoara. De asemenea, tot de aici, începe drumul asfaltat. Întorcându-ne privirile înapoi, observăm înfipt pe marginea drumului indicatorul care interzice circulaţia pe acest drum naţional! Păi da, e mai uşor să pui un indicator pentru interzicerea accesului auto, decât să reabilitezi drumul, nu?!
La cabana de vânătoare Câmpuşel oprim din nou. Din acest loc porneşte traseul spre Piatra Iorgovanului. Indicatorul turistic precizează că este nevoie de 3-4 ore de mers până la acest obiectiv. Din păcate, tot aici, strică peisajul o grămadă de resturi menajere, împrăştiate în jurul unui coş de gunoi! Ne urnim din loc şi rulăm uşor pe serpentinele ce însoţesc apele Jiul de Vest. În scurt timp poposim în parcarea complexului turistic Cheile Buţii. Ultima dată am trecut pe aici în vara anului 2008. Un autocar din judeţul Timiş a debarcat o mulţime de tineri, care se pregătesc acum de acţiune. Mergem până la intrarea în chei, unde deocamdată nu este nimeni. Ne întoarcem la şoseaua principală şi curând ajungem la Câmpu lui Neag. Oprim lângă lacul de aici şi ne postăm la umbră. Avem de gând să ne odihnim câteva ore.
Lacul de la Câmpu lui Neag, format pe locul unei foste cariere de cărbuni, este acum împrejmuit cu gard de sârmă. Există însă şi o zonă liberă, cam de lăţimea unei porţi, pe unde se poate coborî la luciul apei. Din păcate, şi aici gunoaiele sunt împrăştiate în jurul lacului şi ştirbesc pitorescul peisajului. Câţiva pescari aşteaptă cu răbdarea caracteristică şi cu undiţele întinse pe malul lacului. Ne întărim cu câteva bucate alese, ne hidratăm din belşug şi mângâiem cu privirea peisajul.
Între timp apar lângă lac două familii care-şi scot grătarul. Dar, dinspre munţi, de unde tocmai am coborât, cerul tot mai cenuşiu este brăzdat de fulgere şi se fac auzite tunete îndepărtate. Vârfurile munţilor dispar în ceaţă şi începe să picure. Vecinii noştri de la grătar însă nu se dau bătuţi. Deschid o umbrelă uriaşă cu care acoperă grătarul şi rămân pe loc. Ploaia însă nu este prea convingătoare şi nici nu durează mult. Probabil că sus, în munţi, situaţia este mult mai „udă”. Scrutând cu privirea tufele din spatele nostru, descoperim iarăşi... fragi! Credeţi că ne-am săturat de ele? Categoric nu! Nu putem să le lăsăm aici să se prăpădească. Deja pentru a patra oară în aceste două zile ne delectăm papilele gustative cu aceste daruri ale naturii.
La ora 14 părăsim lacul de la Câmpu lui Neag şi ne deplasăm spre Petroşani. Străbatem pe rând oraşele miniere Uricani, Lupeni şi Vulcan. Imaginea oferită de fostele exploatări miniere este mai mult decât dezolantă. În oraşul Vulcan ne luăm după un indicator şi virăm la dreapta spre Pasul Vulcan. După circa un km de drum rupt urmează încă aproximativ 5 km de asfalt nou. Drumul urcă în serpentine foarte strânse şi din ce în ce mai abrupte. Înclinarea maximă a drumului este de 21%! Dacă mai punem la socoteală şi căldura după-amiezii, atunci poate înţelegem de ce mașina noastră urcă cele mai abrupte porţiuni doar cu viteza întâi.
Deasupra drumului atârnă pe cablu câteva gondole noi şi cochete şi chiar se pun şi în mişcare. La capătul drumului proaspăt asfaltat găsim câteva vile şi pensiuni. Aerul răcoros ne înviorează. Am ajuns la altitudinea de 1350 m. Am putea spune că Pasul Vulcan este o staţiune în formare, care-i atrage mai ales pe amatorii sporturilor de iarnă. Ne plimbăm privirea prin valea adâncă din care am urcat. Apoi coborâm cu piciorul pe frână spre „civilizaţia urbană”.
Ieşim la şoseaua E 79 şi traversăm municipiul Petroşani. Oprim lângă o grămadă de pepeni aduşi din Oltenia şi după ce alegem unul mai micuţ, continuăm drumul spre Haţeg. Şoseaua este într-adevăr într-o stare impecabilă, dar asta nu justifică depăşirile riscante la care asistăm şi graba precipitată a multor şoferi. Doar nu suntem la raliu! Avem parte şi de câteva averse de ploaie scurte. Deasupra munţilor Şureanu cerul s-a unit cu pământul.
Înainte de intrarea în Haţeg, în localitatea Sântămăria-Orlea, facem stânga spre Râu de Mori. Imediat apare pe stânga drumului ceea ce a mai rămas din castelul Kendeffy. Cu câțiva ani în urmă, când am fost aici, am putut să ne apropiem de clădire. Acum însă accesul în curtea castelului este închis. Clădirea arată la fel de ruinată ca atunci, doar că acum pereţii sunt puţin spoiţi, la poartă citim că este vorba despre o proprietate privată, iar lângă zid sunt 3 panouri care povestesc despre istoria castelului.
Mergând mai departe, privirea ne este atrasă ca un magnet de crestele Retezatului, luminate feeric de lumina serii. Trecem peste barajul Ostrov construit pe Râul Mare şi aruncăm în dreapta o privire spre apele constrânse să curgă prin canalul cu trepte. Traversăm localitatea Ostrov şi intrăm pe şoseaua DN 68. De aici ne suim spre Poarta de Fier a Transilvaniei şi coborâm în Bucova, prima localitate din judeţul Caraş Severin. Suntem din nou pe pământ bănăţean. În circa o oră şi jumătate vom fi acasă.
Iată că se adevereşte încă o dată proverbul: „Socoteala de acasă nu se potriveşte cu cea din târg”. Am plecat cu intenţia de a escalada Piatra Cloşanilor. Dar, nu am făcut-o. Până la urmă planul l-am schimbat din mers şi am ajuns la Izbucul Cernei. Un loc greu accesibil, dar cu atât mai fermecător. Nu am avut ce regreta. Nu am mers prea mult pe jos, dar am explorat locuri inedite şi unice. Ne-am bucurat de aroma şi savoarea fragilor de pădure, care parcă ne-au însoţit pe tot parcursul periplului nostru. Natura este remediul cât se poate de eficient pentru omul stresat de astăzi. Trebuie doar să ne întoarcem la natură pentru a ne recăpăta echilibrul.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu