Prin valea Almăjului, spre vârful Domogled
By Almăjului valley, to the Top Domogled
Băile Herculane şi împrejurimile reprezintă
pentru noi un loc unde revenim oricând şi ori de câte ori cu multă plăcere. Pe
de o parte, locurile inedite sunt pentru noi o tentaţie permanentă. Pe de altă
parte, mai avem de lucrat la un proiect fotografic despre etnicii cehi din
România. Aşa că am hotărât să îmbinăm plăcutul cu utilul. Vom vizita două
locuri unde trăiesc cehi (Şumiţa şi Orşova) şi în acelaşi timp vom vedea şi
locuri inedite din Parcul Naţional Domogled – Valea Cernei.
În jurul orei 13 plecăm din Reşiţa cu intenţia de a ajunge spre seară până în satul Şumiţa din munţii Almăjului. Este miercuri, 17 iulie 2013. Conform planului ce ni l-am făcut, n-ar trebui să mai dăm pe-acasă până vineri seara. Abia aşteptăm să tragem un pui de somn sănătos în cort. Urcăm pe valea Domanului, trecem prin Anina şi începem coborârea pe valea Minişului. Facem 3 scurte opriri. Ne oprim la barajul de acumulare Gura Golumbului, unde funcţionează un mic popas turistic. Mai oprim un pic şi la intersecţia spre Poneasca, unde ne bate gândul de mult să facem o incursiune. Apoi poposim la Paralela 45, unde ne încântă privirea cascada şi izbucul Bigăr. Nu suntem aici prima dată, dar nu ne lasă inima să trecem doar aşa. Aici sunt câteva maşini parcate pe dreapta. Este „un fel de parcare” în care abia încap 3 maşini. Oare autorităţile nu se gândesc că turiştii care vin pe aici nu au unde să parcheze maşina?
În jurul orei 13 plecăm din Reşiţa cu intenţia de a ajunge spre seară până în satul Şumiţa din munţii Almăjului. Este miercuri, 17 iulie 2013. Conform planului ce ni l-am făcut, n-ar trebui să mai dăm pe-acasă până vineri seara. Abia aşteptăm să tragem un pui de somn sănătos în cort. Urcăm pe valea Domanului, trecem prin Anina şi începem coborârea pe valea Minişului. Facem 3 scurte opriri. Ne oprim la barajul de acumulare Gura Golumbului, unde funcţionează un mic popas turistic. Mai oprim un pic şi la intersecţia spre Poneasca, unde ne bate gândul de mult să facem o incursiune. Apoi poposim la Paralela 45, unde ne încântă privirea cascada şi izbucul Bigăr. Nu suntem aici prima dată, dar nu ne lasă inima să trecem doar aşa. Aici sunt câteva maşini parcate pe dreapta. Este „un fel de parcare” în care abia încap 3 maşini. Oare autorităţile nu se gândesc că turiştii care vin pe aici nu au unde să parcheze maşina?
Cascada nu are un volum de apă mare, dar este foarte frumoasă, mai ales în partea de jos, unde firicelele de apă se preling peste muşchiul verde şi formează un semicerc. Jos, la baza cascadei, sunt câţiva oameni care-i admiră frumuseţea şi care au coborât cu o cordelină pe care au adus-o cu ei. De altfel, coborârea fără cordelină este foarte dificilă şi riscantă. Oare guvernanţii nu sunt interesaţi de turismul din această ţară? Această cascadă a devenit mai cunoscută la noi abia după ce a ajuns într-un top al frumuseţilor unice din lume alături de alte minunăţii naturale. Cum de străinii „au ochi” mai buni pentru aceste minunăţii ale naturii decât locuitorii acestei ţări? În sfârşit, urcăm câţiva metri până la izbucul Bigăr, unde apa cristalină şi rece iese de sub stânci. Deasupra izbucului este şi o peşteră, destul de greu accesibilă. La întoarcere ne întâlnim cu un alt grup de oameni care urcă agale. Printre ei şi o femeie cu cârjă care şchioapătă. Şi totuşi... merge până la izbuc, pentru că vrea să vadă ceva. Nu se dă bătută! Şi când te gândeşti că atâţia oameni cu picioarele întregi şi sănătoase nu sunt dispuşi să facă nici măcar câţiva paşi, pentru sănătatea lor, din parcare până în supermarket, încercând să se bage cu maşina până în magazin!
Mergem mai departe. Ne oprim la Bozovici. Fotografiem micuţa biserică romano-catolică din centru, deoarece are legătură cu proiectul fotografic mai sus-menţionat şi dăm o tură prin parc. Aici găsim două monumente comemorative ridicate în amintirea celor căzuţi aici în cel de-al Doilea Război Mondial. Unul a fost ridicat mai demult, probabil în timpul regimului comunist, în amintirea soldaţilor români căzuţi pe valea Almăjului. Celălalt datează din 2006 şi a fost ridicat de Crucea Neagră Austriacă în amintirea tuturor soldaţilor căzuţi pe valea Almăjului, ca avertisment şi simbol pentru pace. Ce diferenţă de mentalitate! Câtă îngustime spirituală întinsă până la limitele naţionalismului pe de-o parte şi câtă viziune universală de cealaltă parte. Nu trebuie să uităm că toţi soldaţii au fost oameni, indiferent de limba pe care au vorbit-o, şi toţi au trăit pe acelaşi Pământ!
De la ieşirea din Bozovici urmăm drumul care merge spre stânga în direcţia Iablaniţa. La ieşirea din Prigor zărim pe stânga o căsuţă izolată şi nouă. Este Centrul de Informare Turistică Prigor. Dăm înapoi şi ne apropiem de clădire. Este aproape ora 17 şi uşa este încuiată. Afară găsim un panou cu harta judeţului Caraş-Severin. Nu suntem singurii care trecem pe lângă şi apoi ne întoarcem, deoarece prezenţa acestui centru nu este semnalizată corespunzător. Ca să fie mai interesant, încercăm să ajungem în satul Şumiţa prin Almăj-Putna. La mănăstirea de la Almăj-Putna însă aflăm că nu se poate trece cu maşina spre Şumiţa. Ne întoarcem la şosea şi înaintăm până la intersecţia spre comuna Lăpuşnicel. De aici virăm la dreapta, trecem prin Lăpuşnicel şi urcăm spre satul Şumiţa. Sus oprim la umbră şi luăm o pauză de gustare. Este aproape ora 18. Întremaţi şi refăcuţi, pornim pe jos prin sat. Acesta este locuit în totalitate de etnici cehi. Fotografiem, discutăm cu oamenii şi vizităm şi cimitirul alfat în mijlocul pădurii. La ora 19 mai privim odată spre vârful Arjana din munţii Cernei şi coborâm din Şumiţa. Ne îndreptăm spre staţiunea Băile Herculane, unde avem de gând să înnoptăm. Nu la vreun hotel sau vreo vilă, ci în cort, în grădina unor oameni cumsecade, unde am mai fost cu 3 ani în urmă. Montăm cortul şi ne cufundăm în somn.
**********
A doua zi, joi, 18 iulie 2013, vrem să ne
urcăm undeva sus, deasupra staţiunii Băile Herculane. La ora 9:45 pornim de la
drumul de centură al staţiunii pe o cărare marcată care ne duce spre Crucea
Albă. Urcăm prin pădure şi cu cât ne suim mai sus, cu atât mai dese devin
pauzele de odihnă şi fotografiat. Aproape de Crucea Albă suntem ajunşi de 4
turişti care vorbesc în limba maghiară. Cel mai rotofei dintre ei duce în spate
un rucsac. Ceilalţi nu duc nimic! La Crucea Albă admirăm grandoarea peisajului
de la picioarele noastre.
De aici decidem să mergem mai departe după marcajul panglică galbenă, care duce spre vârful Domogled. Poteca devine mai abruptă, dar tot la umbra pădurii şerpuieşte în zig-zag. În faţa noastră urcă turiştii pe care i-am pomenit. La un moment dat deviem de la marcaj spre stânga şi după câţiva metri ajungem la gura unei peşteri. Am ajuns la Grota lui Şerban. Înăuntru este răcoare şi se simt curenţii de aer. Dacă tot suntem aici, instalăm trepiedul, facem câteva fotografii, ne răcorim şi ne odihnim. Apoi ne continuăm ascensiunea spre vârful Domogled. Cei 4 turişti au luat-o înainte şi au dispărut din raza noastră vizuală. Încetul cu încetul ieşim din pădure şi acum înaintăm printre tufe, ierburi şi pinii negri de Banat. Parfumul diverselor flori este tot mai pătrunzător, iar insectele, mai ales fluturii, ne acompaniază. Jos, clădirile din staţiune se văd tot mai mici.
De aici decidem să mergem mai departe după marcajul panglică galbenă, care duce spre vârful Domogled. Poteca devine mai abruptă, dar tot la umbra pădurii şerpuieşte în zig-zag. În faţa noastră urcă turiştii pe care i-am pomenit. La un moment dat deviem de la marcaj spre stânga şi după câţiva metri ajungem la gura unei peşteri. Am ajuns la Grota lui Şerban. Înăuntru este răcoare şi se simt curenţii de aer. Dacă tot suntem aici, instalăm trepiedul, facem câteva fotografii, ne răcorim şi ne odihnim. Apoi ne continuăm ascensiunea spre vârful Domogled. Cei 4 turişti au luat-o înainte şi au dispărut din raza noastră vizuală. Încetul cu încetul ieşim din pădure şi acum înaintăm printre tufe, ierburi şi pinii negri de Banat. Parfumul diverselor flori este tot mai pătrunzător, iar insectele, mai ales fluturii, ne acompaniază. Jos, clădirile din staţiune se văd tot mai mici.
Ne căţărăm pe coamă
şi ajungem pe vârful Domogledul Mic (1099 m). Trecem
printr-o şa domoală, speriem un şarpe care se încălzea la soare (nu era însă o
viperă) şi după încă un urcuş scurt ajungem pe vârful Domogledul Mare, la altitudinea
de 1105 m. Suntem uimiţi de abundenţa urechelniţei, plantă medicinală folosită
mai ales pentru tratarea durerilor de urechi, care creşte aici în voie. După
câteva cadre înregistrate din vârf, ne aşezăm să ne hidratăm şi să luăm o
gustare. Între timp ne aerisim plămânii, ne golim mintea, „ne spălăm” ochii cu imensitatea
pădurii şi ne relaxăm în oceanul de linişte al muntelui. Ne e greu să înţelegem
cum de unii oameni nu pot să gândească în linişte, ci doar în larma marilor
oraşe şi acompaniaţi de scâncete manelistice!
La ora 17 începem coborârea spre valea Feregari. Tot la umbra pădurii ne deplasăm însă. Apoi intrăm în cheile Feregari. O minune sculptată de natură! Jos, aproape de cocioabele ţiganilor, sunt câţiva bolovani imenşi care s-au desprins din peretele stâncos. Suntem întâmpinaţi de câţiva căţei furioşi, precum şi de câţiva copii de ţigani care ne cer ciocolată. În sfârşit, ajungem la drumul de centură al staţiunii. După încă o jumătate de oră de mers pe şosea ajungem la maşină. Este ora 18:50. Ne hidratăm, ne refacem puterile şi pornim spre Orşova. La Orşova ajungem în jurul orei 20:30. Ne oprim la biserica romano-catolică, construită între anii 1972-1976, apoi poposim la nişte cunoscuţi de naţionalitate cehă. Şi aici, la Orşova, există o comunitate solidă de etnici cehi. Suntem primiţi cu mare amabilitate, suntem ospătaţi, apoi urcăm spre mănăstirea ortodoxă sfânta Ana, în apropierea căreia ne petrecem noaptea la cort. Încheiem ziua cu o „Timişoreană” brună.
**********
Vineri, 19 iulie 2013, nu ne trezim prea
devreme, deoarece vrem să ne refacem după ascensiunea din ziua precedentă. După
un mic dejun, cum numai în aer liber se poate savura, aproape de ora 11 coborâm
în oraş. Ne plimbăm prin golful Cernei, intrăm pe o insuliţă artificială,
admirăm antrenamentul sportivilor de caiac-canoe pe apa golfului şi încercăm să
adunăm câteva imagini şi impresii pentru proiectul fotografic cu etnicii cehi
din Banat. Briza Dunării face mai suportabil aerul încins de soarele amiezii.
În jurul orei 13:30 plecăm din Orşova spre Caransebeş. Dar nu vrem să ajungem acasă prea devreme. De aceea ne abatem de la şoseaua principală şi din comuna Plugova mergem la dreapta spre comuna Cornereva. Este probabil cea mai întinsă comună din România, având în vedere că se compune din 40 de sate şi cătune. Drumul urcă constant până la ieşire din comuna Cornereva, apoi coboară spre barajul de la Rusca. În depărtare se văd vârfurile semeţe ale Ţarcului. Ocolim lacul prin dreapta, pe un drum desfundat, sperând să găsim un loc de popas şi să ne putem apropia de luciul apei. Nu avem însă sorţi de izbândă. Ne întoarcem şi pornim pe partea cealaltă a lacului, sperând acelaşi lucru. Nici de data aceasta nu reuşim să ne apropiem de apă. Ne întoarcem din nou şi aproape de bifurcaţia drumurilor care pornesc să ocolească lacul ne oprim. Suntem puţin dezamăgiţi că nu ne putem apropia de apa lacului. În sfârşit, ne odihnim, ne întremăm, ne hidratăm şi pornim spre Teregova, unde ieşim la drumul european ce duce la Caransebeş.
De la Slatina Timiş însă începem să urcăm prin vale pentru a ajunge la staţiunea Trei Ape. Este mai frumos acest traseu şi nu trebuie să trecem nici prin Caransebeş. Am mai fost pe aici anul acesta în luna mai şi suntem curioşi să vedem cât de mult au avansat lucrările la modernizarea drumului. După vreo 3 luni însă drumul se prezintă cam tot aşa. Maşinile care trec ridică un nor imens de praf că abia mai vezi pe unde-i drumul. Nici măcar zidul de sprijin care s-a rupt n-a fost refăcut. De la Brebu Nou însă drumul este acoperit cu un strat nou de asfalt. Poate că şi Festivalul de Jazz de la Gărâna, care s-a desfăşurat aici săptămâna trecută, a fost un impuls sau motiv pentru modernizarea drumului. Stratul nou de asfalt se termină la Cuptoare, tocmai acolo unde începe teritoriul administativ al municipiului Reşiţa. Alo, primăria Reşiţa, pe când modernizarea drumului de la Cuptoare la Reşiţa? În jurul orei 22 ajungem acasă, la Reşiţa.
În jurul orei 13:30 plecăm din Orşova spre Caransebeş. Dar nu vrem să ajungem acasă prea devreme. De aceea ne abatem de la şoseaua principală şi din comuna Plugova mergem la dreapta spre comuna Cornereva. Este probabil cea mai întinsă comună din România, având în vedere că se compune din 40 de sate şi cătune. Drumul urcă constant până la ieşire din comuna Cornereva, apoi coboară spre barajul de la Rusca. În depărtare se văd vârfurile semeţe ale Ţarcului. Ocolim lacul prin dreapta, pe un drum desfundat, sperând să găsim un loc de popas şi să ne putem apropia de luciul apei. Nu avem însă sorţi de izbândă. Ne întoarcem şi pornim pe partea cealaltă a lacului, sperând acelaşi lucru. Nici de data aceasta nu reuşim să ne apropiem de apă. Ne întoarcem din nou şi aproape de bifurcaţia drumurilor care pornesc să ocolească lacul ne oprim. Suntem puţin dezamăgiţi că nu ne putem apropia de apa lacului. În sfârşit, ne odihnim, ne întremăm, ne hidratăm şi pornim spre Teregova, unde ieşim la drumul european ce duce la Caransebeş.
De la Slatina Timiş însă începem să urcăm prin vale pentru a ajunge la staţiunea Trei Ape. Este mai frumos acest traseu şi nu trebuie să trecem nici prin Caransebeş. Am mai fost pe aici anul acesta în luna mai şi suntem curioşi să vedem cât de mult au avansat lucrările la modernizarea drumului. După vreo 3 luni însă drumul se prezintă cam tot aşa. Maşinile care trec ridică un nor imens de praf că abia mai vezi pe unde-i drumul. Nici măcar zidul de sprijin care s-a rupt n-a fost refăcut. De la Brebu Nou însă drumul este acoperit cu un strat nou de asfalt. Poate că şi Festivalul de Jazz de la Gărâna, care s-a desfăşurat aici săptămâna trecută, a fost un impuls sau motiv pentru modernizarea drumului. Stratul nou de asfalt se termină la Cuptoare, tocmai acolo unde începe teritoriul administativ al municipiului Reşiţa. Alo, primăria Reşiţa, pe când modernizarea drumului de la Cuptoare la Reşiţa? În jurul orei 22 ajungem acasă, la Reşiţa.
Au fost aproape 3 zile de relaxare şi
revenire la natură. Natura care ne vindecă trupul şi sufletul. Dacă observi că
ai rătăcit în pădure, te întorci la punctul de unde ai deviat de la traseu.
Omenirea a deviat deseori de la traseul ei natural bine stabilit de Creator. Dar
de fiecare dată când s-a întors la origini şi a revenit la traseul ei natural,
s-a vindecat. Sperăm că omenirea va reveni şi acum la origini, la natură,
pentru a se putea vindeca şi salva.
17-19 iulie 2013
Cosmina-Daniela-Vlasta M.
Cosmina-Daniela-Vlasta M.
