joi, 20 decembrie 2012

Ecouri clasice în peştera Româneşti - Classic echoes in the Cave Românești

Aparate Foto

 

Ecouri clasice în peştera Româneşti

Classic echoes in the Cave Românești



   Ce poţi să faci într-o peşteră? Poţi să admiri formaţiunile calcaroase apărute de-a lungul timpului; poţi să cercetezi coloniile de lilieci care trăiesc acolo; poţi să vezi rămăşiţele unor animale dispărute; poţi să urmăreşti firul unor ape subterane; poţi să cauţi comori ascunse acolo cu veacuri în urmă; sau... poţi să asculţi un concert de muzică clasică. Da! Asta am făcut şi noi duminică, 21 octombrie 2012, începând cu ora 13, în peştera Româneşti (Peştera cu Apă) din munţii Poiana Ruscă.

   
    Cum am ajuns însă până aici? Teoretic pare simplu. Ne angajăm pe DN 68A, care leagă oraşul Lugoj de comuna Ilia. Dacă venim dinspre Lugoj, atunci din Margina, sau mai încolo, din Coşava, o luăm la dreapta spre Curtea şi ajungem la o intersecţie. Aici este o mănăstire şi putem să mergem spre dreapta ca să ajungem în satul Româneşti. Satul aparţine de comuna Tomeşti. Din satul Româneşti cotim la stânga pe lângă cimitir pe un drum de ţară, care în 45 minute de mers pe jos ne scoate la peşteră. De la intersecţia mai sus-amintită putem s-o luăm însă şi spre stânga, în direcţia localităţii Fărăşeşti. În felul acesta putem să ne apropiem de peşteră mai mult cu maşina, dar există şi riscul de a ne rătăci!

   Despre peşteră şi evenimentul cultural care are loc în ea am aflat de pe internet în anul 2008. Am căutat-o în primăvara aceluiaşi an, dar fără succes. Peştera Româneşti nu se lăsa găsită prea uşor. Am revenit în toamna aceluiaşi an, cu ocazia concertului. Ne-am luat după şirul de maşini care ieşeau din Lugoj şi în dreptul localităţii Coşava virau spre dreapta. Şi într-adevăr, am ajuns pe malul unui pârâu, unde am găsit un mic indicator din lemn care ne informa că urmând o cărare abruptă, dincolo de pârâu, vom ajunge în 15 minute la peşteră. Aşa am ajuns până la peşteră, unde concertul deja a început.




   Prima dată s-a organizat aici un concert simfonic în anul  1984. Concertele au fost iniţiate de Asociaţia Speologică Speotimiş, care are deja 37 de ani de activitate şi a explorat peste 300 de peşteri din munţii Banatului. Membrul fondator al asociaţiei este dr. Constantin Lupu, sufletul concertelor din peşteră. În organizarea concertelor este implicată şi Fundaţia Academică Culturală Timişoara. Deci, anul acesta a fost deja ediţia a 28-a. Concertele sunt organizate anual în a doua jumătate a lunii octombrie. De obicei, concertează aici Filarmonica Banatul din Timişoara, alături de diferiţi invitaţi de onoare, oameni ai muzicii din ţară şi din străinătate. Am putea spune că acest concert devine deja o tradiţie. De asemenea, este o metodă foarte ingenioasă de a populariza muzica clasică şi de a-i scoate pe unii oameni mai comozi din case.

   În acest an ne-am pregătit din timp pentru acest eveniment. Duminică dimineaţa la ora 8 am plecat din Reşiţa în direcţia satului Româneşti. La ieşire din comuna Margina am virat spre dreapta, spre Curtea. Am ajuns din urmă două autobuze cu membri Filarmonicii Banatul. În localitatea Curtea însă asfaltul s-a terminat, autobuzele s-au oprit şi noi în spatele lor. Ne-am dat seama că iarăşi „am luat-o pe arătură” şi am întors maşina aproape instantaneu. Ne-am întors până la intrarea în localitate, de acolo am cotit spre dreapta, am trecut peste un podeţ şi am intrat pe drumul care vine de la Coşava spre Româneşti şi Tomeşti. De fapt, am uitat că suntem în România, unde indicatoarele sunt foarte „scumpe la vedere”. În jurul orei 10:30 am parcat în satul Româneşti, unde deja erau îngrămădite destule maşini. De data aceasta am hotărât să ne apropiem de peşteră dinspre satul Româneşti. La intersecţia drumului principal cu accesul spre peşteră era postată poliţia şi bloca accesul maşinilor într-acolo. La drumul principal nu am găsit nici un fel de indicator care să ne anunţe că mergem spre peşteră. Şi iarăşi ne amintim că acesta este renumita „ordine românească”!

   Abia după ce intrăm pe drumul îngust spre peşteră, după circa 20 de metri, apare un marcaj vechi şi suntem informaţi că în 45 de minute de mers pe jos ajungem la peşteră. După ce trecem de cimitir, „ne lovim” de autobuzele cu membri orchestrei. Abia putem trece pe lângă ele şi ne întrebăm cum vor mai ieşi de acolo?! Drumul urcă lin, apoi devine ceva mai abrupt, iar în final, ne introduce în pădure şi devine din nou lin. La vreo 300 de metri de peşteră suntem opriţi de membri Asociaţiei Speologice Speotimiş şi ţinuţi aici până la ora 12:30. Aici este deja multă lume în aşteptare, cu aparate de fotografiat, de filmat, cu căţei, cu copii... Şi mai vin destui oameni! Colac peste pupăză, sunt şi câteva tarabe cu „întreprinzători”, care-i îmbie pe oameni cu diverse produse alimentare şi suveniruri. Şi... surpriză! Sunt şi aici destule maşini. Mă întreb, cum au reuşit „să-i înduplece” şoferii pe poliţiştii de la drumul principal ca să ajungă până aici cu maşinile?  După ce intrăm în peşteră, reuşim să ne găsim o poziţie destul de bună pentru fotografiat şi filmat, chiar în spatele invitaţilor care stau pe scaune.

    Anul acesta invitaţii de onoare sunt dirijorul Ilarion Ionescu-Galaţi şi fiul său Florin Ionescu-Galaţi, care ne-au delectat cu partituri de Mozart, Ceaikovski, Dvořák, J. Strauss... Peştera are, de altfel, o acustică foarte bună. Directorul concertului, Ioan Coriolan Garboni, preşedintele Fundaţiei Academice Culturale Timişoara, anunţă prezenţa unui număr de circa 3 mii de participanţi. Suntem destul de înghesuiţi, ne mai călcăm pe picioare, dar încercăm să ne facem treaba cât mai bine. La finalul concertului aşteptăm să se mai „aerisească” peştera şi încercăm să capturăm câteva cadre printre puhoaiele de turişti. Membri Asociaţiei Speologice Speotimiş se îngrijesc de logistică, iluminare, scaune pentru invitaţi, sonorizare... De altfel, în restul anului, peştera nu este amenajată pentru turişti şi nici iluminată. Mă întreb, când se va întâmpla asta şi când va putea peştera Româneşti să intre în circuitul turistic? 
   A fost o zi frumoasă de toamnă, iar soarele ne-a însoţit toată ziua. După ce ne-am delectat auzul cu muzica din peşteră, la întoarcere ne-am delectat şi văzul cu peisajul ruginiu de toamnă al pădurii şi valurile line ale dealurilor înconjurătoare. Ce splendoare! Cu siguranţă, vom reveni aici!

 

                              https://www.mcdv82.net/
                                                                                  
                                                                                                                                                         21 octombrie 2012
                                                                                                                                            Cosmina-Daniela-Vlasta M.



miercuri, 5 decembrie 2012

Zăpadă de septembrie în Făgăraş - September snow in Făgăraș

Aparate Foto

Zăpadă de septembrie în Făgăraş

September snow in Făgăraș 



   Am prins o ocazie excelentă de a merge în Făgăraş la sfârşit de septembrie: întâlnirea membrilor site-ului carpati.org. Data: 22 septembrie. Locaţia: cabana Suru din Făgăraş (1.450 m). Pentru a profita din plin de această oportunitate, am pornit la drum deja joi, 20 septembrie.
   Vremea este foarte instabilă. Înainte de Haţeg aruncăm o privire în dreapta noastră, în direcţia Retezatului. Nu se văd însă decât dealurile înconjurătoare, din cauza norilor foarte joşi. Cu cât mai mult înaintăm spre Sibiu, cu atât mai tare burniţează şi se lasă un frig pătrunzător. În jurul orei 16 trecem de localitatea Sebeşu de Sus şi tragem într-un loc mai înalt, situat între drum şi râu. Plouă mărunt şi persistent. Norii stă atârnaţi parcă deasupra capetelor noastre. Nu ne rămâne decât să ne instalăm cât putem de bine şi să aşteptăm cuminţi ziua următoare, cu speranţa că ploaia va înceta.
   Dimineaţa lumina zilei îşi face loc greu printre norii înghesuiţi deasupra noastră şi a munţilor, din care se cerne spre noi un potop de picături fine de apă rece. Aşteptăm în continuare degajarea cerului de nori înspre amiază, aşa cum ne-a asigurat prognoza meteo de la radio. Se pare însă că această prognoză nu se potriveşte cu situaţia de la faţa locului. Vremea nu vrea să asculte de cei care alcătuiesc prognoza meteo! Plouă în reprize toată ziua. Facem o incursiune până la capătul drumului forestier, unde acesta se intersectează cu apele Moaşei. Dar aici plouă şi mai tare. Ne întoarcem la locul nostru de campare şi începem să ne gândim la ziua următoare: ce vom face dacă nici sâmbătă ploaia nu se opreşte? Şi uite-aşa a trecut ziua de vineri, în timp ce noi priveam spre cer şi băteam pasul pe loc!


   Sâmbătă, 22 septembrie, ne trezim în jurul orei 7, când se luminează de ziuă. Ne uităm afară... Nu mai plouă! Uraaa! Ieşim afară, unde norii s-au ridicat şi zărim un vârf pudrat, împodobit de sărbătoare, îmbrăcat cu o mantie albă. E vârful Suru, care abia acum binevoieşte să se arate în faţa noastră. Probabil că două zile la rând s-a pregătit şi s-a dichisit, vrând să ne primească aşa cum se cuvine! Ne trezim aproape instantaneu văzând această splendoare. Nu mai avem nevoie nici de înviorare! Mâncăm, ne împachetăm şi mergem cu maşina până la capătul drumului forestier. De aici, în jurul orei 8.30, ne luăm rucsacii şi pornim spre cabana Suru. Traversăm râul de vreo 4-5 ori râul Moaşa şi după vreo oră de mers ne îndepărtăm de el, cotind spre stânga. Aici începe şi urcuşul mai solicitant, poteca fiind presărată şi cu numeroşi copaci căzuţi de-a curmezişul. Urcăm, urcăm, urcăm şi mai luăm câte o pauză de hidratare. La un moment dat suntem învăluiţi de ceaţă. Nu ne facem însă griji, deoarece traseul este bine marcat. După aproximativ 2 ore de urcuş accentuat ieşim într-o poieniţă, unde ne întâmpină un indicator. Suntem informaţi că mai avem 13 minute până la cabană. Încercăm să privim în vale prin deschizătura formată între brazi, dar nu putem desluşi nimic din cauza ceţii dese şi lăptoase. Intrăm iarăşi în pădure şi după câteva minute de asalt ieşim lângă cabana Suru, reconstruită, care apare aproape pe nepregătite în sânga noastră.
   Suntem bucuroşi că am ajuns până aici şi că, în sfârşit, apare soarele. Ceaţa a rămas în urma noastră, în vale. E trecut de ora 12. În faţa cabanei, şezând la soare, găsim vreo 6 montaniarzi, secondaţi de un căţea zdravănă prietenoasă. Ne odihnim puţin, ne alimentăm, ne refacem rezervele de apă şi începem să imortalizăm imaginile magice pe card. Jos, în vale, de unde am venit, se vede oraşul Sibiu, precum şi panglica râului Olt, presărată cu numeroase localităţi. Sus, deasupra cabanei, tronează falnic, îmbrăcat în haine albe de sărbătoare, vârful Suru (2.283 m).


   După ce inspectăm împrejurimile cabanei, ne uităm la ceas şi hotărâm să urcăm spre vârf. Este aproape ora 14.30 şi avem timp să ne şi întoarcem până la lăsarea serii. Timp de vreo 15 minute urcăm prin pădure, pentru ca apoi să ieşim în golul alpin. Peticele de zăpadă devin tot mai dese. Tot mai dese devin şi opririle nostre pentru a răsufla şi a privi în vale. Ceaţa prezintă în faţa noastră un adevărat spectacol, oferindu-ne imagini memorabile. Ajungând pe marginea văii Găvanului, ne oprim la o cruce ridicată în memoria salvamontistului Robert Ungurean Baltres, surprins de o avalanşă în timpul unei operaţiuni de salvare în anul 1.980. Mai departe urmăm traseul prin valea Găvanului, ca să ieşim în şaua Surului. Aici zăpada depusă ne creează anumite dificultăţi şi înaintăm mai încet. Ne întâlnim cu cîţiva iubitori de munte care coboară spre cabana Suru. Cam la ora 17.30 ajungem în şaua Suru, unde suntem întâmpinaţi de un vânt tăios şi rece, care ne aminteşte că suntem la peste 2.100 m. Aici muntele îşi etalează tot ce are mai frumos în acest anotimp. Nu mai avem timp să urcăm pe vârf. Ne aşezăm la o mică gustare pentru refacerea forţelor, luăm cu noi imaginile superbe oferite de munte şi pornim înapoi, pentru că soarele se apropie deja de orizont. De data aceasta ne întoarcem pe creastă, până la crucea salvamontistului amintit mai sus, ca să admirăm vârfurile Făgăraşului în apusul soarelui. Genunchii ne sunt tot mai solicitaţi la coborâre. Jos, în depărtare, apar grupuri de luminiţe, ca nişte licurici îngrămădiţi. Pe înserate deja intrăm în pădure şi străbatem ultima porţiune a traseului până la cabană la lumina reflectorului camerei de filmat.

   Ajungem la cabană la ora 20. Aici s-au adunat între timp mai mulţi montaniarzi, care discută aprins afară, la o masă. Chiar dacă iniţial am vrut să coborâm la maşină, acum ne hotărâm să rămânem la cabană până dimineaţa. S-a întunecat de-a binelea, iar traseul spre valea Moaşei este abrupt şi are multe obstacole. Afară se aprinde un foc de tabără. O parte din monaniarzi sunt cazaţi la cabană, iar o parte stau cu corturile în jurul ei. La cabană ne încălzim cu un ceai şi participăm la un concurs tematic organizat de Asociaţia Montană Carpaţi. Atmosfera este civilizată, veselă şi încălzită de soba tocmai instalată în cabană. Nu sunt aici doar oameni tineri. Sunt prezenţi şi bunici, dar şi doi copii. De asemenea, sunt aici şi 2 femei, în afară de mine. În jurul orei 22 ne retragem la etaj şi adormim aproape instantaneu. Doar că peste cam o jumătate de oră suntem treziţi cu toţii de un sforăit cât se poate de ritmic şi sonor. Oamenii se amuză, fac haz de necaz şi până la urmă adormim din nou. Spre dimineaţă, pe la ora 7, când deschidem ochii, descoiperim că cel responsabil cu sforăitul se afla chiar în dreapta noastră!
   Ne echipăm, mai aruncăm câte o privire în vale şi spre vârful Suru şi în jurul orei 9 începem coborârea. Pe traseu ne intersectăm cu mai multe grupuri de drumeţi mai cutezători, care urcă spre cabană. Când ajungem la râu, facem câţiva paşi în amonte pentru a ajunge la două cascade superbe. Admirăm şi fotografiem aceste adevărate minuni ale naturii. Cascadele îşi etalează frumuseţea în faţa noastră fără reţinere şi ne oferă un spectacol de neuitat. Apoi pornim mai departe spre maşină. Ajunşi iarăşi la locul nostru de campare de pe malul Moaşei, ne întindem la soare, ne lăsăm mângâiaţi de razele lui blânde, ne odihnim şi ne alimentăm. Am ajuns aici în jurul orei 12.30. Admirăm din nou vârful Suru de aici, de jos. De data aceasta cerul din jurul lui este azuriu. Se anunţă o zi superbă de duminică. Suntem obosiţi, dar totuşi fericiţi. Nu vrem să plecăm încă acasă. De aceea ne hotărâm s-o luăm spre Transfăgărăşan, unde avem de gând să campăm şi a doua zi să mai vedem ceva din tainele Făgăraşului. 


   Este duminică seara şi noi suntem la complexul turistic de la cascada Bâlea de pe Trasfăgărăşan. Ridicăm cortul şi ne odihnim până dimineaţa. 

**********


   Luni dimineaţa, 24 septembrie, este răcoare, dar se vede că va urma o zi minunată. Pornim pe firul apei ca să ne apropiem de cascadă. Nu reuşim acest lucru aşa de mult precum ne-am fi dorit. Şi aici găsim o cruce, ce aminteşte de un medic salvamontist, care a fost surprins de o avalanşă în februarie 2.010. Admirăm cascada de la distanţă şi ne întoarcem la şosea. Urcăm cu maşina spre lacul Bâlea. Facem câteva opriri pe traseu, pentru că nu putem trece doar aşa pe lângă asemenea splendori naturale. Sus la lac, la 2.034 m, tragem în parcare, suntem taxaţi rapid cu 5 lei pentru acest fapt şi aruncăm o privire de jur împrejur. Constatăm că de la ultima noastră vizită aici, în 2.005, comerţul ambulant a invadat şi acest loc, înmulţindu-se mai ales buticurile.

 
   După ce admirăm lacul mare, ne decidem să urcăm spre şaua Caprei. Traseul este scurt, dar destul de abrupt şi desfundat de la zăpada care se topeşte. În faţa noastră urcă o pereche de polonezi. Cu ceva alimente, cu rezerve de apă şi cu aparatura foto-video, urcăm vârtos şi transpirăm din abundenţă. Cam după o oră ajungem îm şaua Caprei (2.315 m). Coborâm puţin spre partea opusă, sudică şi rămânem cu ochii lipiţi de oglinda lacului Capra. Aici razele soarelui sunt mai calde, iarba este mai grasă şi vântul nu este aşa de aspru sau lipseşte cu desăvârşire. O familie, probabil venită de la complexul turistic Capra, se destinde aici şi se odihneşte. Apar după noi şi câţiva tineri care se îndreaptă spre vârful Vânătoarea lui Buteanu (2.507 m).

   
   Ne odihnim ochii în oglinda lacului şi nu putem să ne săturăm de privelişte. După ce înconjurăm lacul, urcăm spre partea vestică a tunelului. De aici ne căţărăm spre vârful Iezerul Caprei (2.417 m). Vântul se propteşte în noi, parcă vrând să ne spună că aici este teritoriul lui. Noi însă ne ţinem bine. Vârfurile Făgăraşului stau înşirate în faţa noastră, ca la parada modei. De asemenea, sunt acum în bătaia privirii noastre cele două lacuri de pe partea nordică (Bâlea) şi cea sudică (Capra). Spre vest soarele se oglindeşte în lacul Doamnei. În spate de tot, în aceeaşi direcţie, se profilează la orizont Negoiul (2.535 m). Din vârful Iezerul Caprei coborâm cu oarecare dificultate, din cauza zăpezii, spre şaua Caprei. De aici, pe acelaşi traseu ca la urcare, ajungem la lacul Bâlea. 

   
   Nu mai este mult până se înserează. De aceea urcăm în maşină şi coborâm Transfăgărăşanul pe partea sudică. Puţin după miezul nopţii ajungem la peştera Muierii, unde rămânem peste noapte. A doua zi, marţi, 25 septembrie, plecăm pe Transalpina, pentru a prelungi farmecul munţilor care trăiește în sufletele noastre. De acolo coborâm spre Petroşani prin Obârşia Lotrului, iar de aici ne îndreptăm spre casă, spre Reşiţa.    
   Ce se mai poate spune după o asemenea escapadă de toamnă? "Am trăit s-o vedem şi pe asta!" Adică natura, mereu schimbătoare şi mereu aceeaşi, dar întotdeauna încântătoare!



                             https://www.mcdv82.net/                                                   

                                                                                                                                                  20-23 septembrie 2012
                                                                                                                                            Cosmina-Daniela-Vlasta M.