marți, 30 iulie 2013

Prin valea Almăjului, spre vârful Domogled - By Almăjului valley, to the Top Domogled


Prin valea Almăjului, spre vârful Domogled

By Almăjului valley, to the Top Domogled

 


   Băile Herculane şi împrejurimile reprezintă pentru noi un loc unde revenim oricând şi ori de câte ori cu multă plăcere. Pe de o parte, locurile inedite sunt pentru noi o tentaţie permanentă. Pe de altă parte, mai avem de lucrat la un proiect fotografic despre etnicii cehi din România. Aşa că am hotărât să îmbinăm plăcutul cu utilul. Vom vizita două locuri unde trăiesc cehi (Şumiţa şi Orşova) şi în acelaşi timp vom vedea şi locuri inedite din Parcul Naţional Domogled – Valea Cernei.

   
   În jurul orei 13 plecăm din Reşiţa cu intenţia de a ajunge spre seară până în satul Şumiţa din munţii Almăjului. Este miercuri, 17 iulie 2013. Conform planului ce ni l-am făcut, n-ar trebui să mai dăm pe-acasă până vineri seara. Abia aşteptăm să tragem un pui de somn sănătos în cort. Urcăm pe valea Domanului, trecem prin Anina şi începem coborârea pe valea Minişului. Facem 3 scurte opriri. Ne oprim la barajul de acumulare Gura Golumbului, unde funcţionează un mic popas turistic. Mai oprim un pic şi la intersecţia spre Poneasca, unde ne bate gândul de mult să facem o incursiune. Apoi poposim la Paralela 45, unde ne încântă privirea cascada şi izbucul Bigăr. Nu suntem aici prima dată, dar nu ne lasă inima să trecem doar aşa. Aici sunt câteva maşini parcate pe dreapta. Este „un fel de parcare” în care abia încap 3 maşini. Oare autorităţile nu se gândesc că turiştii care vin pe aici nu au unde să parcheze maşina?

   

   Cascada nu are un volum de apă mare, dar este foarte frumoasă, mai ales în partea de jos, unde firicelele de apă se preling peste muşchiul verde şi formează un semicerc. Jos, la baza cascadei, sunt câţiva oameni care-i admiră frumuseţea şi care au coborât cu o cordelină pe care au adus-o cu ei. De altfel, coborârea fără cordelină este foarte dificilă şi riscantă. Oare guvernanţii nu sunt interesaţi de turismul din această ţară? Această cascadă a devenit mai cunoscută la noi abia după ce a ajuns într-un top al frumuseţilor unice din lume alături de alte minunăţii naturale. Cum de străinii „au ochi” mai buni pentru aceste minunăţii ale naturii decât locuitorii acestei ţări? În sfârşit, urcăm câţiva metri până la izbucul Bigăr, unde apa cristalină şi rece iese de sub stânci. Deasupra izbucului este şi o peşteră, destul de greu accesibilă. La întoarcere ne întâlnim cu un alt grup de oameni care urcă agale. Printre ei şi o femeie cu cârjă care şchioapătă. Şi totuşi... merge până la izbuc, pentru că vrea să vadă ceva. Nu se dă bătută! Şi când te gândeşti că atâţia oameni cu picioarele întregi şi sănătoase nu sunt dispuşi să facă nici măcar câţiva paşi, pentru sănătatea lor, din parcare până în supermarket, încercând să se bage cu maşina până în magazin!

   

   Mergem mai departe. Ne oprim la Bozovici. Fotografiem micuţa biserică romano-catolică din centru, deoarece are legătură cu proiectul fotografic mai sus-menţionat şi dăm o tură prin parc. Aici găsim două monumente comemorative ridicate în amintirea celor căzuţi aici în cel de-al Doilea Război Mondial. Unul a fost ridicat mai demult, probabil în timpul regimului comunist, în amintirea soldaţilor români căzuţi pe valea Almăjului. Celălalt datează din 2006 şi a fost ridicat de Crucea Neagră Austriacă în amintirea tuturor soldaţilor căzuţi pe valea Almăjului, ca avertisment şi simbol pentru pace. Ce diferenţă de mentalitate! Câtă îngustime spirituală întinsă până la limitele naţionalismului pe de-o parte şi câtă viziune universală de cealaltă parte. Nu trebuie să uităm că toţi soldaţii au fost oameni, indiferent de limba pe care au vorbit-o, şi toţi au trăit pe acelaşi Pământ!

    

   De la ieşirea din Bozovici urmăm drumul care merge spre stânga în direcţia Iablaniţa. La ieşirea din Prigor zărim pe stânga o căsuţă izolată şi nouă. Este Centrul de Informare Turistică Prigor. Dăm înapoi şi ne apropiem de clădire.  Este aproape ora 17 şi uşa este încuiată. Afară găsim un panou cu harta judeţului Caraş-Severin. Nu suntem singurii care trecem pe lângă şi apoi ne întoarcem, deoarece prezenţa acestui centru nu este semnalizată corespunzător. Ca să fie mai interesant, încercăm să ajungem în satul Şumiţa prin Almăj-Putna. La mănăstirea de la Almăj-Putna însă aflăm că nu se poate trece cu maşina spre Şumiţa. Ne întoarcem la şosea şi înaintăm până la intersecţia spre comuna Lăpuşnicel. De aici virăm la dreapta, trecem prin Lăpuşnicel şi urcăm spre satul Şumiţa. Sus oprim la umbră şi luăm o pauză de gustare. Este aproape ora 18. Întremaţi şi refăcuţi, pornim pe jos prin sat. Acesta este locuit în totalitate de etnici cehi. Fotografiem, discutăm cu oamenii şi vizităm şi cimitirul alfat în mijlocul pădurii. La ora 19 mai privim odată spre vârful Arjana din munţii Cernei şi coborâm din Şumiţa. Ne îndreptăm spre staţiunea Băile Herculane, unde avem de gând să înnoptăm. Nu la vreun hotel sau vreo vilă, ci în cort, în grădina unor oameni cumsecade, unde am mai fost cu 3 ani în urmă. Montăm cortul şi ne cufundăm în somn. 


**********
  
   A doua zi, joi, 18 iulie 2013, vrem să ne urcăm undeva sus, deasupra staţiunii Băile Herculane. La ora 9:45 pornim de la drumul de centură al staţiunii pe o cărare marcată care ne duce spre Crucea Albă. Urcăm prin pădure şi cu cât ne suim mai sus, cu atât mai dese devin pauzele de odihnă şi fotografiat. Aproape de Crucea Albă suntem ajunşi de 4 turişti care vorbesc în limba maghiară. Cel mai rotofei dintre ei duce în spate un  rucsac. Ceilalţi nu duc nimic! La Crucea Albă admirăm grandoarea peisajului de la picioarele noastre.


   De aici decidem să mergem mai departe după marcajul panglică galbenă, care duce spre vârful Domogled. Poteca devine mai abruptă, dar tot la umbra pădurii şerpuieşte în zig-zag. În faţa noastră urcă turiştii pe care i-am pomenit. La un moment dat deviem de la marcaj spre stânga şi după câţiva metri ajungem la gura unei peşteri. Am ajuns la Grota lui Şerban. Înăuntru este răcoare şi se simt curenţii de aer. Dacă tot suntem aici, instalăm trepiedul, facem câteva fotografii, ne răcorim şi ne odihnim. Apoi ne continuăm ascensiunea spre vârful Domogled. Cei 4 turişti au luat-o înainte şi au dispărut din raza noastră vizuală. Încetul cu încetul ieşim din pădure şi acum înaintăm printre tufe, ierburi şi pinii negri de Banat. Parfumul diverselor flori este tot mai pătrunzător, iar insectele, mai ales fluturii, ne acompaniază. Jos, clădirile din staţiune se văd tot mai mici.

   

   Ne căţărăm pe coamă şi ajungem pe vârful Domogledul Mic (1099 m). Trecem printr-o şa domoală, speriem un şarpe care se încălzea la soare (nu era însă o viperă) şi după încă un urcuş scurt ajungem pe vârful Domogledul Mare, la altitudinea de 1105 m. Suntem uimiţi de abundenţa urechelniţei, plantă medicinală folosită mai ales pentru tratarea durerilor de urechi, care creşte aici în voie. După câteva cadre înregistrate din vârf, ne aşezăm să ne hidratăm şi să luăm o gustare. Între timp ne aerisim plămânii, ne golim mintea, „ne spălăm” ochii cu imensitatea pădurii şi ne relaxăm în oceanul de linişte al muntelui. Ne e greu să înţelegem cum de unii oameni nu pot să gândească în linişte, ci doar în larma marilor oraşe şi acompaniaţi de scâncete manelistice!

   

   La ora 17 începem coborârea spre valea Feregari. Tot la umbra pădurii ne deplasăm însă. Apoi intrăm în cheile Feregari. O minune sculptată de natură! Jos, aproape de cocioabele ţiganilor, sunt câţiva bolovani imenşi care s-au desprins din peretele stâncos. Suntem întâmpinaţi de câţiva căţei furioşi, precum şi de câţiva copii de ţigani care ne cer ciocolată. În sfârşit, ajungem la drumul de centură al staţiunii. După încă o jumătate de oră de mers pe şosea ajungem la maşină. Este ora 18:50. Ne hidratăm, ne refacem puterile şi pornim spre Orşova. La Orşova ajungem în jurul orei 20:30. Ne oprim la biserica romano-catolică, construită între anii 1972-1976, apoi poposim la nişte cunoscuţi de naţionalitate cehă. Şi aici, la Orşova, există o comunitate solidă de etnici cehi. Suntem primiţi cu mare amabilitate, suntem ospătaţi, apoi urcăm spre mănăstirea ortodoxă sfânta Ana, în apropierea căreia ne petrecem noaptea la cort. Încheiem ziua cu o „Timişoreană” brună. 


**********

   Vineri, 19 iulie 2013, nu ne trezim prea devreme, deoarece vrem să ne refacem după ascensiunea din ziua precedentă. După un mic dejun, cum numai în aer liber se poate savura, aproape de ora 11 coborâm în oraş. Ne plimbăm prin golful Cernei, intrăm pe o insuliţă artificială, admirăm antrenamentul sportivilor de caiac-canoe pe apa golfului şi încercăm să adunăm câteva imagini şi impresii pentru proiectul fotografic cu etnicii cehi din Banat. Briza Dunării face mai suportabil aerul încins de soarele amiezii. 
  

   În jurul orei 13:30 plecăm din Orşova spre Caransebeş. Dar nu vrem să ajungem acasă prea devreme. De aceea ne abatem de la şoseaua principală şi din comuna Plugova mergem la dreapta spre comuna Cornereva. Este probabil cea mai întinsă comună din România, având în vedere că se compune din 40 de sate şi cătune. Drumul urcă constant până la ieşire din comuna Cornereva, apoi coboară spre barajul de la Rusca. În depărtare se văd vârfurile semeţe ale Ţarcului. Ocolim lacul prin dreapta, pe un drum desfundat, sperând să găsim un loc de popas şi să ne putem apropia de luciul apei. Nu avem însă sorţi de izbândă. Ne întoarcem şi pornim pe partea cealaltă a lacului, sperând acelaşi lucru. Nici de data aceasta nu reuşim să ne apropiem de apă. Ne întoarcem din nou şi aproape de bifurcaţia drumurilor care pornesc să ocolească lacul ne oprim. Suntem puţin dezamăgiţi că nu ne putem apropia de apa lacului. În sfârşit, ne odihnim, ne întremăm, ne hidratăm şi pornim spre Teregova, unde ieşim la drumul european ce duce la Caransebeş. 

  
   De la Slatina Timiş însă începem să urcăm prin vale pentru a ajunge la staţiunea Trei Ape. Este mai frumos acest traseu şi nu trebuie să trecem nici prin Caransebeş. Am mai fost pe aici anul acesta în luna mai şi suntem curioşi să vedem cât de mult au avansat lucrările la modernizarea drumului. După vreo 3 luni însă drumul se prezintă cam tot aşa. Maşinile care trec ridică un nor imens de praf că abia mai vezi pe unde-i drumul. Nici măcar zidul de sprijin care s-a rupt n-a fost refăcut. De la Brebu Nou însă drumul este acoperit cu un strat nou de asfalt. Poate că şi Festivalul de Jazz de la Gărâna, care s-a desfăşurat aici săptămâna trecută, a fost un impuls sau motiv pentru modernizarea drumului. Stratul nou de asfalt se termină la Cuptoare, tocmai acolo unde începe teritoriul administativ al municipiului Reşiţa. Alo, primăria Reşiţa, pe când modernizarea drumului de la Cuptoare la Reşiţa? În jurul orei 22 ajungem acasă, la Reşiţa. 

   Au fost aproape 3 zile de relaxare şi revenire la natură. Natura care ne vindecă trupul şi sufletul. Dacă observi că ai rătăcit în pădure, te întorci la punctul de unde ai deviat de la traseu. Omenirea a deviat deseori de la traseul ei natural bine stabilit de Creator. Dar de fiecare dată când s-a întors la origini şi a revenit la traseul ei natural, s-a vindecat. Sperăm că omenirea va reveni şi acum la origini, la natură, pentru a se putea vindeca şi salva.  

    

                                      https://www.mcdv82.net/
                                                                                                                                                             17-19 iulie 2013  
                                                                                                                                           Cosmina-Daniela-Vlasta M.



sâmbătă, 6 iulie 2013

Prin sălbăticia pădurilor bănăţene - By wilderness forests of Banat


Prin sălbăticia pădurilor bănăţene

By wilderness forests of Banat



   În sfârşit, se anunţă o zi însorită, după atâtea ploi. Este o zi de vineri, 14 iunie 2013. În jurul orei 9 dimineaţa pornim cu maşina din Reşiţa prin valea Domanului pentru a ajunge la Anina. Suntem hotărâţi să vedem astăzi izvoarele Caraşului, adică Izbucul Caraşului. La Anina ieşim de pe drumul principal spre dreapta, pe lângă cimitir şi ne îndreptăm spre lacul Buhui. Drumul n-a apucat încă să se usuce după ploile din zilele trecute, aşa că de praf nu putem să ne plângem. Mergem totuşi încetişor pentru că ne este milă de maşină. 

    
   La 10 şi jumătate parcăm lângă lacul Buhui, primul lac artificial din România, aflat la o altitudine medie de 660 m. Aici s-a mai shimbat câte ceva de la ultima noastră vizită. Lângă lac este o cabană spaţioasă care aparţine de Ocolul Silvic Caraş-Severin. În partea cealaltă a drumului, chiar la limita pădurii, a răsărit o cabană mai mică. În faţa ei ne încântă privirea un teren de fotbal îngrijit şi împrejmuit de buşteni. Probabil ca să nu se bage unii cu maşinile şi alte vehicule. Fotografiem lacul şi împrejurimile şi intrăm în vorbă cu un om de treabă de acolo. Suntem întrebaţi cam ce căutăm, ce vrem să vizităm... Omul ne desenează şi o hartă ca să ajungem mai uşor la Izbucul Caraşului. Suntem poftiţi chiar în curtea cabanei, ni se oferă apă şi suntem invitaţi să răsfoim câteva albume cu fotografii făcute prin împrejurimi. Se vede treaba că aceşti oameni au învăţat cum să-şi promoveze frumuseţile naturale şi cum să atragă turişti. Suntem puţin surprinşi! Aflăm că se poate campa acolo şi cu cortul sau se poate înnopta la cabană pentru suma de 30 de lei pe nopate. 

    
   
   După vreo oră de repaus ne ridicăm şi plecăm spre destinaţia noastră finală de astăzi, Izbucul Caraşului. Nu apucăm să facem decât vreo câţiva paşi şi suntem ajunşi din urmă de o maşină 4x4 a Ocolului Silvic. Şoferul, foarte amabil, se oferă să ne ducă până la cantonul lui Cârneală. Pe drum mai aflăm câteva informaţii despre obiectivele demne de vizitat din zonă. Se pare că barajul de la Poneasca este într-o stare dezolantă, fără apă şi năpădit de vegetaţie. În ceea ce priveşte lacul Mărghitaş, pe care l-am mai căutat, dar nu l-am găsit până acum, aflăm că şi acesta arată deplorabil. În plus, lacul Mărghitaş şi împrejurimile au devenit proprietatea privată a unui cetăţean italian. Până şi drumul de acces spre lac este închis. Şi asta nu de ieri de azi! Aşa cum a remarcat şoferul autoturismului: „Dacă suntem proşti, aşa ne trebuie!” Probabil că această „tranzacţie” s-a încheiat pe vremea când peste tot se spunea sus şi tare: „Nu ne vindem ţara!” Pe la spatele nostru însă s-a vândut tot ce s-a putut, iar banii au intrat în nişte buzunare fără fund. 

    
   La cantonul lui Cârneală intrăm pe o cărare abia vizibilă şi începem să coborâm prin pădurea de fag. Traversăm drumul forestier care vine de la canton şi o apucăm pe drum spre stânga. Şi mergem... şi mergem... şi mergem... Pe marginea drumului apar nişte perle roşii comestibile. Sunt fragi. Culegem, mâncăm şi ne delectăm simţurile cu aroma lor unică. Căpşunele nu pot să concureze cu aroma acestor fragi de pădure. După vreo oră şi jumătate de mers găsim pe marginea drumului un om cu drujbă, care şi-a terminat treaba şi aşteaptă trailerul pentru a încărca lemnele. Omul nu ne poate da prea multe lămuriri, aflându-se aici doar de vreo două săptămâni şi provenind din Bistriţa-Năsăud. Aflăm doar că suntem la vreo 2 km de oraşul Anina! Dar nu aici trebuia să ajungem! După vreo 15 minute vine trailerul după lemne, iar şoferul acestuia îl sună pe un pădurar de la un canton apropiat pentru a ne lămuri cu privire la diecţia pe care trebuie s-o urmăm spre Izbucul Caraşului. Le mulţumim oamenilor pentru amabilitate şi pornim pe drum înapoi. 

   
   Conform lămuririlor primite, trebuie să ne întoarcem până la izvorul lui Cârneală, iar de acolo, după vreo 100 m trebuie să coborâm prin pădure la cursul apei. Mergând pe firul apei în sus, ar trebui să ajungem la izbuc. După ce luăm o gustare la izvorul amintit, încercăm să coborâm la apă, dar renunţăm repede la idee. Ne întoarcem la drum şi continuăm să mergem până la locul unde am coborât de pe cărare. La vreo 20 m de locul unde am coborât pe drum, găsim o altă cărare, sub drum, care ne coboară spre izbuc. Poteca este cam neumblată. Trebuie să ocolim un buştean uriaş, aproape putred şi îmbibat cu apă, care s-a pus de-a urmezişul potecii. Trecem prin urzici bine crescute, ne strecurăm pe sub crengi şi căscăm ochii cât de mult putem pentru a nu pierde din vedere poteca care pe alocuri aproape dispare. La un moment dat patenerul meu se opreşte brusc şi sare înapoi. Pe cărare stă întins un şarpe gri, cu capul alb şi negru, cam de un metru lungime. Ne liniştim însă repede. Nu este o viperă, deci nu este veninos. După atâta ploaie şi umezeală a ieşit şi el la plajă. Îl fotografiem, îl convingem cu un băţ să se dea la o parte şi continuăm coborârea. 

    

   Cam după 30 de minute de coborâre auzim zgomotul făcut de apă. Ajungem la izvoarele Caraşului. Apa ţâşneşte cu putere de sub pietrele acoperite cu muşchi verzui şi spumegând coboară treptele lustruite. Suntem uimiţi de debitul mare al Caraşului chiar aici, la originile sale. Imortalizăm spectacolul narturii şi începem urcuşul. Şarpele este din nou pe cărare, în acelaşi loc. Încercăm să-l convingem încă o dată să se dea la o parte. Abia după ce alunecă încet sub un buştean de lângă cărare, ne contiuăm şi noi urcuşul. La ora 17 şi 15 minute suntem iarăşi la cantonul lui Cârneală, la o altitudine de 780 m. De aici ne continuăm drumul până la lacul Buhui. Pentru a scurta drumul, în două locuri tăiem curbele prin pădure, urmărind cablul de curent, aşa cum ne-a recomandat şoferul maşinii care ne-a adus aici. 

   

   Lângă lac luăm din nou o gustare, în timp ce ne delectăm privirile cu peisajul. Între timp au ajuns aici mai mulţi turişti, cu maşini, cu scutere şi chiar pe jos. Un tânăr care „ară” terenul de fotbal cu scuterul este admonestat de şoferul nostru să se potolească. Dar, pentru că soarele se apropie de apus, trebuie să plecăm, în timp ce doi tineri tocmai îşi întind cortul. Înainte de a coborî în Anina, ne oprim în Poiana Maial, la un ţarc de la marginea drumului, unde vedem un cerb şi o căprioară. De la îngrijitorul acestor animale, care le aduce fân proaspăt cosit, aflăm că este vorba despre o proprietate privată. Mergem mai departe, dar nu prea mult.

   
   Ne oprim din nou şi ne urcăm în vârful unui deal care este acoperit cu un covor multicolor şi parfumat de flori. Ne avântăm într-o şedinţă foto colorată şi parfumată. Din vârful dealului admirăm casele din Steierdorf şi culmile înverzite din împrejurimi. Este o senzaţie unică. Până la urmă trebuie să ne îmbarcăm şi să plecăm. După ce la intersecţia din Steierdorf, sub imperiul impresiilor vizuale, o luăm în direcţia Oraviţa şi nu Reşiţa, revenim imediat, întoarcem maşina şi pornim spre Reşiţa. La ieşirea din pădurile Aninei mai oprim o dată la marginea drumului, în vârful unui deal şi asistăm la apusul soarelui. Chiar dacă este vorba de acelaşi soare, spectacolul apusului este şi acum ca de fiecare dată o reprezentaţie unică şi irepetabilă.

   Încă nu este întuneric şi deja suntem acasă. Nu ni se întâmplă prea des. Dar să nu uităm că acum lumina zilei ţine mai mult. Suntem aproape de solstiţiul de vară. Ne dăm seama că mai avem multe de vizitat şi explorat în jurul nostru. De fiecare dată însă simţim că ne întoarcem un pic mai bogaţi sufleteşte.  
    


                                      https://www.mcdv82.net/
                                                                                                       
                                                                                                                                                                  14 iunie 2013  
                                                                                                                                            Cosmina-Daniela-Vlasta M.