Iarna pe Transsemenic
Winter on the Transsemenic
Dacă ne uităm în calendar, atunci remarcăm că suntem la finalul
sezonului de iarnă. O iarnă care s-a manifestat destul de blând, cel puţin în
Banat. După câteva zile cenuşii, în care cerul a fost acoperit de nori şi a
plouat, azi, vineri, 23 februarie 2018, soarele îşi face loc pe cer. O zi
tocmai bună pentru a străbate munţii Semenic, urmând şoseaua Transsemenic (DJ
582).
Pornim de dimineaţă din Reşiţa. Din cartierul Minda urcăm spre Cuptoare,
o localitate care aparţine de municipiul Reşiţa. Drumul este curat, dealurile
înconjurătoare parcă emană un suflu primăvăratic. Din Cuptoare continuăm
urcuşul prin pădure. Drumul reabilitat se desfăşoară în serpentine tot mai
dese. Apoi începem să coborâm, executăm două viraje la stânga de 180 de grade
şi intrăm în comuna Văliug. Pe lângă case observăm stive mari de lemne, semn că
aici sezonul rece durează mai mult decât jos, în oraş.
La ieşire din Văliug facem dreapta şi ne oprim la barajul Gozna. Nivelul
apei este destul de scăzut. În apropiere, de la capătul inferior al pârtiei,
răsună acorduri melodioase. Pârtia de schi este funcţională, telescaunul este
în mişcare, iar pe pârtie alunecă câţiva schiori. O atmosferă degajată, fără
aglomeraţie, de început de weekend. În vale cuprindem cu privirea casele din
Văliug.
Megem mai departe spre înălţimile Semenicului, urmând şoseaua pe alocuri
umedă. Prin pădure începe să-şi facă apariţia zăpada. Lăsăm în stânga cantonul
silvic Şafra şi ajungem în pasul Prislop. De aici ieşim de pe şoseaua
Transsemenic şi deviem spre dreapta, pentru a urca circa 8 km spre staţiunea
Semenic. Porţiunea aceasta de drum are şi ceva denivelări şi este acoperită
aproape în întregime de zăpadă. Dar cu anvelope de iarnă se poate urca.
La un moment dat, unde porţiunea de sub drum este defrişată, apare în
faţă releul de pe vârful Piatra Goznei (1.447 m), parţial învăluit în ceaţă. Jos,
printre dealurile împădurite, zărim o bucată din lacul de acumulare Gozna. În
depărtare observăm chiar şi o parte din municipiul Reşiţa. La această
altitudine simţim răsuflarea rece a iernii, care încă domneşte pe munte. Pe
măsură ce ne apropiem de staţiune, zăpada de pe marginea drumului devine tot
mai mare. Facem o întoarcere strânsă spre stânga şi în câteva momente suntem pe
platoul Semenicului.
Platoul Semenicului, întins pe o suprafață de peste 4.000 de metri
pătrați, a început să devină destinație turistică abia după Primul Război
Mondial. ”Abia după 1920 preotul catolic Paul Fulda și profesorul de matematică Bruno Windhager au
început să orienteze tineretul către drumețiile pe Semenic” (Mircea Rusnac). După
al Doilea Război Mondial, pe Semenic erau deja mai multe cabane cu sute de
locuri de cazare. Dezvoltarea turismului pe Semenic nu a continuat însă la fel
de bine așa cum a început, deoarece stațiunea a intrat în declin și a ajuns
într-o stare deplorabilă.
Aici, după cum ne şi aşteptam, iarna este în plină desfăşurare. Dar...
nu suntem deloc surprinşi de acest lucru! În timp ce jos a plouat, aici a nins
şi s-a aşternut un strat serios de zăpadă. Se vede că drumul a fost desfundat
de un utilaj de deszăpezire. De-o parte şi cealaltă a drumului zăpada se ridică
până la 2 metri. Chiar dacă drumul este flancat pe ambele părţi de şiruri de
brazi care atenuează viscolul, pe alocuri troienele ating 3-4 metri şi formează
figuri spectaculoase. Soarele se luptă din greu cu ceţurile. Nu putem vedea,
din cauza nebulozităţii, nici măcar vârful Semenic (1.446 m), aflat în stânga
drumului.
Coborâm uşor, întâlnim o maşină de deszăpezire care aruncă pe drum
material antiderapant, urcăm şi suntem în staţiunea Semenic. Pe pârtia de la
intrare nu este nici o mişcare. Încercăm să ajungem la releul de pe Piatra Goznei,
dar nu reuşim. O maşină oprită chiar în drum ne barează trecerea. În dreapta se
înalţă schitul sfântului Ilie, iar în apropiere funcţionează teleschiul. În
stânga se întinde deşertul îngheţat. Ceaţa este destul de deasă, aşa încât nu
putem vedea nici măcar releul aflat în apropiere. Doi schiori coboară din
teleschi şi se retrag în clădirea apropiată. Se pare că vremea cam neprietenoasă
nu atrage aici prea mulţi turişti.
În aceste condiţii ne întoarcem din staţiune. Totuşi, întâlnim câteva
maşini cu turişti din alte judeţe, care urcă. Probabil că îşi vor petrece aici
weekend-ul. Noi mai admirăm o dată formele şi grandoarea nămeţilor de pe
marginea drumului şi ne angajăm în coborâre. Din pasul Prislop intrăm din nou
pe şoseaua Transsemenic care ne conduce în vale. Trecem de satul Gărâna şi
ajungem până la locul unde pârâul Semenic intră în lacul Trei Ape. Avansăm cu
lacul în dreapta noastră şi oprim la Brebu Nou. Aici se termină lacul. Nivelul
apei este foate scăzut. Suprafața lacului, îngheţat acum în întregime, este de
circa 50 de hectare, iar adâncimea lui poate atinge 30 de metri. Barajul de
acumulare Trei Ape a fost dată în folosință în anul 1970.
Din cauza nivelului foarte scăzut al apei lacului, se vede foarte bine
albia pârâului Brebu. Peninsula de la acest capăt al lacului este acum mai
mare. Dacă tot am ajuns până aici, vom urca acum spre pasul Brebu şi apoi vom
coborî spre Slatina Timiş. Porţiunea aceasta a şoselei Transsemenic, dintre
Brebu şi Slatina Timiş, a fost reabilitată şi asfaltată cu fonduri europene (iarăşi!)
şi dată în folosinţă în anul 2014. Se întâmplă însă ca tocmai acest sector să
fie uneori închis iarna, din cauza viscolului sau a dezinteresului celor
responsabili.
La ora 16 oprim pentru câteva momente în pasul Brebu. Dincolo de
depresiunea Timişului se înalţă conturul crenelat al munţilor Ţarcu, domolit şi
îndulcit de covorul de nea. Masivul Godeanu însă, situat în dreapta Ţarcului,
este sub stăpânirea negurilor. În stânga spaţiul este ocupat de cupola Muntelui
Mic, acoperit şi el cu o mantie albă.
Ne dăm drumul la vale, urmând şoseaua curată şi sinuoasă. Nici urmă de
zăpadă. Zăpada şi iarna au rămas sus, pe munte. Curând ajungem pe firul râului
Slatina, care îşi sapă albia de-a lungul drumului. Iată-ne ajunşi la Slatina
Timiş, de unde ne întoarcem la stânga şi avansăm pe un drum pietruit până la
intersecţia cu drumul spre localitatea Goleţ. De aici drumul este asfaltat şi
ne conduce în câteva minute spre Bucoşniţa. Mai aruncăm câte un ochi spre
dreapta, unde domneşte Muntele Mic.
Din localitatea Petroşniţa virăm din nou la stânga, cu intenţia de a
ajunge la schitul ”Înălțarea Sfintei Cruci”. Mănăstirea este suită în deal, la
circa 6 km distanţă. Am văzut-o de mai multe ori de la distanţă, de pe şoseaua
E 70 (DN 6), dar acum avem ocazia să ajungem până acolo. Prima parte a drumului
pietruit urcă foarte uşor. Apoi trecem peste firul unei ape şi panta devine
mult mai accentuată. Sus, la mănăstire, suntem imediat apostrofaţi de o
măicuţă. Aceasta ne ceartă de la distanţă, dându-ne de înţeles că nu avem voie
să fotografiem şi să filmăm. O surpriză neplăcută! Oare cei de aici au ceva de
ascuns?! De ce se tem de obiectivul camerei?! De fapt, pe noi ne interesa în
primul rând panorama Țarcului, nu construcțiile ridicate aici.
Nu ne rămâne decât să ne întoarem spre natură, care nu ne apostrofează
niciodată. Cercetăm cu privirea masivul Ţarcu, care se vede de aici foarte
bine. Totul dormitează sub plapuma albă şi rece. Coborâm în Petroşniţa, unde
traversăm podul peste Timiş, ieşim la şoseaua E 70 (DN 6) şi pornim spre casă.
Transsemenicul este una din şoselele pitoreşti de munte din România, care
traversează o zonă mirifică din Banatul Montan.
