sâmbătă, 22 aprilie 2017

„Tăul Ursului”, o răscruce de trasee în munții Poiana Ruscă - „Tăul Ursului”, a crossroad of trails in Poiana Ruscă mountains

Aparate Foto


„Tăul Ursului”, o răscruce de trasee în munții Poiana Ruscă 

„Tăul Ursului”, a crossroad of trails in Poiana Ruscă mountains



   Într-o zi superbă de vineri, 24 martie 2017, când primăvara încearcă să-şi intre în drepturi, plecăm de dimineaţă spre munţii Poiana Ruscă. Iarăşi! Se pare că ni s-a pus pata în ultimele luni pe aceşti munţi! Mai exact, vom intra în munţi dinspre valea Bistrei.


   
   În toamna anului 2013 am încercat să trecem de la Gura Bordului, de pe DJ687D, din judeţul Hunedoara, spre DJ684, care leagă Ruşchiţa de Voislova, în judeţul Caraş-Severin (vezi articolul Capăt de drum la Gura Bordului). Nu am reuşit, pentru că în amonte de localitatea Gura Bordului, la limita dintre cele două judeţe, se termină drumul. Pur şi simplu! Nu mai puteam înainta cu maşina, pentru că nu aveam pe unde. Aveam în faţă doar pădurea. Ziua era pe sfârşite şi nu aveam timp să mergem mai departe pe jos. De atunci am rămas cu gândul blocaţi acolo. Cum am putea să străbatem această distanţă, de altfel nu prea mare, şi să legăm cele două judeţe?



   Aşa se face că acum încercăm să revenim şi să trecem, de data aceasta în sens invers, dinspre judeţul Caraş-Severin spre judeţul Hunedoara. După o scurtă oprire lângă popasul amenajat la intrarea în Rusca Montană, urcăm lin pe valea pârâului Rusca până la o intersecţie, unde un drum forestier se desprinde spre dreapta. De la Voislova (unde am ieşit de pe drumul DN68) până aici am parcurs 13 km, iar până la Ruşchiţa ar mai fi de aici 4 km. Acesta ar trebui să fie DJ687D care se îndreaptă spre Gura Bordului din judeţul Hunedoara. Rulăm încet pe lângă firul pârâului Miclăuş cam 2 km şi ne oprim în dreptul unui adăpost rulant pentru muncitori forestieri. Nu se vede nimeni în afară de un câine tolănit sub acest adăpost. La început câinele latră, dar apoi începe să dea din coadă şi să se gudure pe lângă noi.



   De aici pornim pe jos pe un drum noroios care începe să urce. Pe parcurs observăm că urzicile (Urtica dioica) deja sunt mărişoare. Pe un povârniş se vede şi coada calului (Equisetum arvense) care a răsărit din pământul reavăn. Curând drumul nostru se contopeşte cu pârâul şi primeşte mai degrabă un aspect de albie. De aici înainte urcăm chiar prin albia pârâului, sărind din piatră în piatră sau mergând pe margine, acolo unde este posibil. Apa nu este chiar aşa de mare încât să ne udăm. Peste tot sunt rămăşiţe din scoarţa copacilor, semn că utilajele forestiere au tras pe aici buşteni. Valea devine tot mai îngustă şi începe să semene tot mai mult cu un canion. Coastele muntelui împădurit coboară direct în albie.



   Iată-ne la o răscruce, unde se unesc două văi şi se îmbină două pâraie. Acum... încotro? Din faţă se scurge un fir de apă printr-o albie domoală. Din dreapta se rostogoleşte un alt pârâiaş venind printr-o vale mai abruptă. Până la urmă plecăm spre dreapta. Urcăm până la punctul unde drumul iese din albia pârâului, face o curbă strânsă la stânga şi după o scurtă pantă accentuată iese din pădure. Ne rotim privirile şi ne tragem răsuflarea. În stânga se deschide o vale, iar în dreapta drumul desfundat și răvășit de utilajele forestiere urcă mai departe pe maginea pădurii. Ne avântăm pe drum în sus cu gândul să ajungem în vârful muntelui împădurit. Suntem, de asemenea, curioşi să vedem încotro se îndreaptă de acolo drumul. Urmele exploatării forestiere devin tot mai vizibile şi tot mai dezolante: buşteni tăiaţi şi împrăştiaţi pe jos şi multe grămezi de crengi.



   În vârful muntelui... ce să vezi?! Drumul se întoarce la stânga şi mai jos, unde am ieşit din pădure, se uneşte cu cel pe care tocmai am urcat. Ne căţărăm pe panta defrişată din dreapta, facem slalom printre cioturile rămase şi crengile împrăştiate şi ne oprim pe coama muntelui. Mai departe nu este nici drum, nici cărare. Ne dăm seama că până aici ne-a fost! La altitudinea de peste 1.000 de metri, după o drumeţie de aproape 3 km, luăm o scurtă pauză şi scrutăm orizontul nordic. Pădurea încă nu a înfrunzit, ceea ce ne ajută puţin. La nord-est, dincolo de vale, se zăreşte o coamă înierbată. Spre nord, drept în faţă, în depărtare, se vede puţin din platoul golaş al vârfului Rusca (1.355 m). În direcţia nord-vest, şi mai departe, apare chelia rotunjită a vârfului Padeş (1.374 m), altitudinea maximă a munţilor Poiana Ruscă.



   În aceste condiţii trebuie să coborâm exact pe unde am urcat. Ne gândim că poate la ultima răscruce, la îmbinarea celor două pârâiaşe, am deviat. Dar acum nu mai căutăm ieşirea spre Gura Bordului, ci ne întoarcem la maşină. Aici au apărut între timp câţiva muncitori forestieri. Nu sunt însă prea vorbăreţi. Am numărat 10 pârâiaşe care alimentează cursul pârâului Miclăuş prin care am mers, iar acesta se uneşte la rândul său cu pârâul Rusca la şoseaua asfaltată.



   Odată ajunşi la această şosea (ora 15), punem în aplicare planul de rezervă. Adică, vom urca spre Tăul Ursului, iar de acolo vom încerca să coborâm în judeţul Timiş, spre Luncanii de Jos. Cam îndrăzneţ planul, dar... emoţiile şi sentimentele sunt cele care ne colorează viaţa! La Tăul Ursului am mai fost în anul 2013 (vezi aticolul Culorile toamnei în munţii Poiana Ruscă), iar în anul 2015 am încercat să şi coborâm spre Luncanii de Jos, dar n-am avut succes. Poate reuşim s-o facem de data aceasta!



   Străbatem satul Ruşchiţa, lăsăm în dreapta cariera de marmură, trecem prin locul numit „Șapte Izvoare”, unde era amplasat cândva „Monumentul Turismului” (acum se află la intrare în Rusca Montană) şi ajungem la intersecţie. La stânga drumul forestier înaintează pe valea Padeşului. Drept înainte drumul urcă spre Tăul Ursului. Mai sunt cam 3 km până acolo. Doar că trebuie să străbatem o porţiune dificilă, cu bolovani, noroi şi apă curgând pe drum. Apoi facem dreapta şi urcăm accentuat, presupunând că am scăpat de partea cea mai grea. Ceva mai sus însă dăm peste o echipă de muncitori care blochează drumul cu buşteni. Aşteptăm minute bune până se eliberează drumul. Într-un final ne urnim din loc şi „înotăm” încet prin noroiul slinos lăsat în urmă de TAF.



   E trecut deja de ora 16 când ne oprim la Tăul Ursului. În ciuda denumirii nu este aici nici un tău, iar urşii nu sunt aşa de sociabili ca la Braşov, încât să vină să cerşească mâncare. Este o coamă întinsă între vârfurile Padeş şi Rusca. Ne aşezăm la masă în foişorul amenajat şi servim o gustare. Am depăşit cu puţin altitudinea de 1.000 de metri. În umbra copacilor mai persistă pete de zăpadă. Ca o noutate a apărut aici un panou din tablă cu denumirea locaţiei, ca şi când ar anunţa o aşezare umană. Nu ştim care ar putea fi utilitatea lui?!



   După circa o jumătate de oră începem coborârea în direcția nord, spre valea Căprișoara, pentru a ajunge la Luncanii de Jos, localitate situată la 17 km de Tăul Ursului. Prima parte a drumului este presărată cu serpentine strânse şi noroi din belşug. Trecem cu bine de locul unde ne-am blocat în 2015 (vezi articolul Barajul Gura Apelor – locul unde se îmbină munţii Ţarcu, Godeanu şi Retezat) şi sperăm să ajungem de data aceasta până la Luncanii de Jos. Dar nu putem să trecem doar aşa pe lângă miracolele pădurii. Oprim să admirăm covorul de ghiocei aşternut pe povârniş, de ambele părţi ale drumului. Florile acestea delicate, gingaşe şi sfioase, înfipte în solul umed, ne poartă sufletul într-o altă lume.



   Continuăm coborârea până la o curbă spre dreapta, plină ochi cu noroi de consistenţa marmeladei. Rămânem pe loc şi pentru câteva clipe suntem fulgeraţi de gândul că nu vom putea trece mai departe. Noroiul pare adânc şi nu avem cum să-l ocolim. Şi totuşi... îndrăznim să ne afundăm în marea de noroi. Bineînţeles că nu reuşim să trecem din prima încercare. Roţile de iarnă intră până la jumătate în această compoziţie argiloasă. Ne mişcăm înainte şi înapoi, încercând să ne eliberăm din strânsoare. Roţile se învârt şi aruncă noroiul în toate direcţiile. După circa 15 minute ieşim cu greu din groapa cu noroi şi răsuflăm uşuraţi. Bine că am făcut cu o zi înainte revizia tehnică!



   Treptat panta devine mai lină şi curbele mai largi. Dar, tot încet suntem nevoiţi să rulăm, pentru că bolovanii şi noroiul încă n-au dispărut din traseu. De acum înainte drumul urmează cursul apei. De la confluența pârâului Căprișoara cu Valea Tăieturii (afluent pe stânga) ne îndreptăm spre nord-est. Mai avem însă de străbătut câţiva kilometri până la Luncanii de Jos. Din loc în loc se văd grămezi de buşteni. Sunt punctele de lucru ale muncitorilor forestieri. Locurile sunt uşor de recunoscut şi după sectoarele de drum pline de noroi. Sunt nişte imagini oribile!



    În stânga drumului auzim la un moment dat zgomotul tunător al apei, ceea ce ne face să oprim. Presupunem că trebuie să fie o cascadă. Într-adevăr, ne apropiem de malul abrupt şi vedem cum apa îşi croieşte albia printre stânci, muşcând furioasă din rocă şi formând în salturi puzderie de perle. Încă un spectacol oferit gratuit de natură! După circa 10 minute trecem peste un pod şi na oprim la confluenţa a două ape. Suntem în locul numit „Între Ape”, unde pârâul ce ne-a însoţit se uneşte cu Valea Stâlpului şi formează Bega Luncanilor. Se văd aici două clădiri cu etaj, cabane pentru muncitorii forestieri, ambele având în apropiere câte o pajişte verde. De aici mai departe drumul este pietruit. Încercăm să ajungem la Luncanii de Jos până se întunecă.



   Tocmai când se înserează, după ora 19, ieșim la asfalt şi apar primele case din Luncanii de Jos. Am avut nevoie de mai mult de 2 ore pentru a coborî de la Tăul Ursului până la Luncanii de Jos, un „drum” de doar 17 km, dar presărat cu multe obstacole. Observăm în stânga biserica ortodoxă, luminată de reflectoare. Oprim şi punem obiectivele aparatelor pe ea. Între timp coboară dintr-o maşină preotul şi ne pofteşte în curte. Ba chiar ne deschide şi biserica şi aprinde luminile. În mod sigur Dumnezeu a vegheat asupra noastră în această zi în mod deosebit. Preotul se miră cum de am venit tocmai de la Ruşchiţa, pe acest drum distrus şi impracticabil până aici. Ne mai informează despre o promisiune a autorităţilor: că acest drum pe care am venit azi, va fi reabilitat! În orice caz, vrem s-o vedem şi pe asta!



   Deja s-a întunecat de-a binelea. Dar, acum suntem pe un drum modernizat şi sperăm că fără capcane. Urmăm cursul apei Bega Luncanilor, lăsăm în dreapta Complexul Turistic Valea lui Liman, trecem prin Tomeşti, Româneşti şi Curtea, iar la Coşava ieşim în şoseaua E673 (DN68A), de unde mergem prin Lugoj până la ultima staţie, Reşiţa. N-am reuşit să trecem din valea pârâului Rusca spre Gura Bordului, n-am putut să ieşim din judeţul Caraş-Severin spre judeţul Hunedoara. Câteva zile mai târziu ne-am dat seama că DJ687D, care ar trebui să ducă la Gura Bordului, se află la circa 2 km mai jos de locul unde am ieșit noi de pe şoseaua asfaltată. Am avut însă şansa să traversăm linia de demarcaţie dintre judeţele Caraş-Severin şi Timiş, coborând de la Tăul Ursului spre Luncanii de Jos. Ne-a durut sufletul la vederea dezastrului provocat de tăietorii de lemne, dar ne-am bucurat de frumuseţea şi forţa naturii care renaşte iarăşi şi iarăşi în fiecare primăvară!



                              https://www.mcdv82.net/
                                                                                                                                                              24 martie 2017                                                                                                                                            Cosmina-Daniela-Vlasta M.
                 

miercuri, 5 aprilie 2017

Aventură în lumea de povești a comunei Bătrâna - Adventure in the wonderland of the commune Bătrâna

Aparate Foto

 

Aventură în lumea de povești a comunei Bătrâna

Adventure in the wonderland of the commune Bătrâna



    Dacă anul trecut am ajuns la Bătrâna venind pe jos dinspre sud (vezi aticolul O localitate cu nume predestinat din Ţinutul Pădurenilor), de data aceasta intenţionăm să ne apropiem de localitatea Bătrâna dinspre nord, mergând cu autoturismul, pentru a putea răzbate distanţa într-o singură zi. Plecăm în dimineaţa zilei de joi, 9 martie 2017 în direcţia municipiului Lugoj. Ceaţa din zorii zilei s-a ridicat şi se anunţă o zi însorită şi plăcută din punct de vedere termic. Pentru a înainta mai repede, vom evita aglomeraţia urbană. Urcăm dealul de la Remetea Pogănici şi deviem la dreapta spre Scăiuş. În desişul pe care-l străbate drumul îngust, dar asfaltat dintre Scăiuş şi Dragomireşti, zărim 2 căprioare. Noi ne uităm la ele, ele se uită la noi. Nu par să fie prea speriate de prezenţa noastră. Traversăm localitatea Ştiuca, iar la Găvojdia trecem calea ferată şi ieşim la şoseaua E70 (DN6). După doar 2 km virăm la stânga spre Nădrag. Lăsăm în urmă Criciova şi Crivaia, chiar înainte de intrarea în Nădrag facem stânga şi începem să urcăm în serpentine prin pădure. Coborâm apoi spre Fârdea, unde ne întâlnim cu lacul Surduc.


    Trecem prin Mâtnicu Mic şi imediat după Drăgşineşti oprim în dreptul unui loc de popas, unde facem o scurtă pauză. Coborând spre Colonia Mică şi Făget, trebuie să încetinim. Un om manevrează un mic utilaj şi se străduieşte să astupe craterele din drum, în timp ce alţi patru „asistă” de pe margine. În Colonia Mică ne atrag atenţia casele noi care se înmulţesc văzând cu ochii. La Făget ne înscriem pe şoseaua E673 (DN68A), destul de aglomerată. După localitatea Coşeviţa intrăm în judeţul Hunedoara şi începem să coborâm în coloană, până la Dobra, pentru că nu se poate depăşi. Fiecare dintre noi avem doar o singură viaţă! Realitatea nu are de-a face nimic cu jocurile stupide unde poţi să faci rost de mai multe vieţi.


    Din localitatea Dobra (ora 12:15) ieşim spre dreapta pe DJ688 şi începem să ne afundăm în pădurile munţilor Poiana Ruscă. La capătul de sus al localităţii Roşcani se termină asfaltul. Drumul se apropie de cursul râului Dobra. Curând ne oprim la inersecţia până la care am ajuns în luna ianuarie (vezi articolul În jurul masivului Poiana Ruscă). Drept înainte drumul duce spre Bătrâna (20 km) şi Vadu Dobrii (30 km). Noi trecem podul peste râu (spre dreapta) şi ne angajăm într-un urcuş tot mai accentuat prin pădure, în direcţia cătunului Faţa Roşie (5 km).


    De aici începe adevărata aventură. Urcăm puţin, având valea râului Dobra în stânga. Apoi, după un viraj strâns, abisul se mută în partea dreaptă, în timp ce partea stângă a drumului îngust este mărginită de abruptul muntelui împădurit. Trecem peste un podeţ şi oprim. Apa ce se strecoară pe sub podeţ provine de la un pârâiaș vioi, se scurge în trepte, printre stânci şi bolovani, săltând zglobie şi formând vârtejuri jucăușe. O imagine idilică, parcă desprinsă din basme!


    Nu durează mult şi prăpastia se mută în stânga noastră. Drumul devine foarte abrupt, plin de noroi şi denivelări după topirea zăpezii şi presărat cu pietroaie. Din această cauză a doua parte a drumului suntem nevoiţi s-o parcurgem cu viteza I. În mod sigur ne ajută şi anvelopele de iarnă. Totuşi, după un viraj la stânga ieşim din pădure şi vedem prima gospodărie. Puţin mai sus oprim lângă două colibe abandonate şi verificăm altitudinea: am depăşit cota de 700 de metri.


    Mai urcăm câteva minute şi ne trezim cu drumul flancat din ambele părţi de gard. De-o parte şi alta a drumului se vede câte o gospodărie. Dar nu vedem nici o suflare de om. Suntem pe o coamă golaşă. Spre răsărit (stânga) se ivesc în depărtare câteva case grupate. Probabil că este satul Merişoru de Munte. În stânga drumului apare o casă ce pare locuită, iar în dreapta sunt grajdurile şi o maşină de teren. Încetinim şi oprim. Din uşa casei se desprinde o femeie încă în putere cu care înfiripăm un dialog.


    Femeia ne confirmă că suntem în cătunul Faţa Roşie şi se miră puţin cum de am urcat pe drumul foarte abrupt. Suntem în Ţinutul Pădurenilor. Sunt aici mai multe gospodării, dar numai 7 sunt locuite (22 de persoane). Drumul care se întinde în faţa noastră este acum mai bun şi duce spre Bătrâna, comună de care aparţine şi acest cătun. Sunt oameni care îşi duc traiul aici tot timpul anului, chiar şi iarna. Căpiţele de fân trădează faptul că pădurenii de aici se ocupă cu creşterea vitelor. Suntem poftiţi să mai venim în zonă.


    Cedăm trecerea unui tractor care vine din faţă, tractând o remorcă încărcată cu fân. Drumul se întoarce spre dreapta şi trece prin dreptul unei alte gospodării. În valea din stânga arde vegetaţia uscată, în timp ce în apropiere paşte o turmă mică de oi, supravegheată de un cioban. Auzim şi glasul unui câine dintr-o curte, dar nu vedem câini vagabonzi aşa cum am văzut în multe localităţi cu statut de oraş. Coborâm uşor şi oprim din nou, de data aceasta în dreptul unei case verzi cu 3 ferestre orientate spre drum. Are lacătul pe uşă şi este aşezată în dreapta drumului. Este fosta şcoală, închisă de mult, după spusele femeii cu care am vorbit. În spatele şcolii se ridică falnic câţiva brazi, iar în stânga drumului răsare o casă părăsită, aproape invadată de vegetaţie.


    Curând vedem şi panoul cu inscripţia localităţii Faţa Roşie, care este orientat spre cei care vin din comuna Bătrâna. Panoul este deosebit, pentru că sub numele localităţii apare şi o poză foarte colorată a zonei. În stânga noastră, dincolo de valea imensă, ne ţine companie un releu de telefonie. Presupunem că este releul amplsat deasupra localităţii Bătrâna. Nu ne ia mult timp să ajungem la o cruce mare din piatră. În faţă observăm câteva case. Nu vedem însă oameni. Abia când lăsăm casele în urmă, un panou ne informează că tocmai am trecut prin cătunul Răchiţaua, în care locuiesc 10 pădureni şi care aparţine şi el de comuna Bătrâna. În circa 5 minute trecem printr-o mică intersecţie. La stânga drumul duce spre cătunul Piatra, iar la dreapta ţinteşte spre Bătrâna.


    În cătunul Piatra mai locuieşte doar o singură familie, formată din 5 membri. Toate aceste 3 cătune (Faţa Roşie, Răchiţaua, Piatra) nu au curent electric. Dar, pe tot parcursul drumului, începând de la urcuşul spre Faţa Roşie, am văzut pe margine un cablu gros, când ieşind din pământ, când atârnând printre crengile copacilor. Acest cablu a apărut din loc în loc şi între cele 3 cătune, prins de câte un stâlp căzut la pământ. Ne-am dat seama rapid că nu este funcţional. Femeia din Faţa Roşie ne-a lămurit că este un cablu de fibră optică pentru... internet! La mirarea noastră ea ne-a replicat: „Nişte bani aruncaţi aşa...”! Cablul de fibră optică a apărut în anul 2010, dar a cedat repede în faţa intemperiilor naturii. Deci, cineva a vrut să le ofere pădurenilor din aceste cătune internet, cu toate că ei se aşteptau mai degrabă să primească curent electric!


    Ne angajăm într-o coborâre până la cursul pârâului Valea Cornetului, unde suntem întâmpinaţi de o nouă răscruce de drumuri. În jos (stânga) drumul coboară spre Dobra (27 km), iar în sus se îndreaptă spre Bătrâna (3 km). Este plasată aici o moară de apă care, după toate aparențele, nu mai funcționează. Pe măsură ce urcăm spre Bătrâna, în stânga se adânceşte valea şi dincolo de ea răsare un perete de stâncă. O raritate în aceşti munţi împăduriţi.


    Trecem printr-o poartă deschisă şi iată-ne, în sfârşit, la capătul inferior al localităţii Bătrâna. Este ora 15. Un monument plasat pe marginea drumului ne urează: „Călătorule, fie că vii, fie că pleci, Dumnezeu să fie cu tine.” Mai trecem printr-o poartă şi ajungem la asfalt. Vizavi de căminul cultural moţăie doi câini. Străbatem uliţa asfaltată şi imediat suntem la marginea superioară a aşezării, unde se termină asfaltul, dar nu şi drumul. Acesta continuă pe o coamă înierbată, apoi intră în pădure şi coboară spre localitatea Poieni din judeţul Timiş. Dar acest drum nu poate fi parcurs în totalitate cu autoturisme de oraş! Noi am parcurs traseul în luna mai a anului 2016, venind dinspre Poieni spre Bătrâna. Ultima parte a traseului am străbătut-o pe jos.


    Suntem lângă releul pe care l-am văzut mereu în stânga noastră. Este un bun punct de reper în această zonă. Lângă releu suntem la altitudinea de aproape 1.000 de metri. Un vânt tăios şi rece ne aminteşte că aici primăvara soseşte ceva mai târziu. De jur împrejur se desfăşoară culmile ondulate, în cea mai mare parte împădurite ale munţilor Poiana Ruscă.


    Ar fi timpul să facem cale întoarsă. Ne abatem prin câteva uliţe secundare şi observăm gospodăriile pădurenilor. Bătrâna are statut de comună, dar nu mai are şcoală din lipsa copiilor. Din grădinile gospodăriilor ne sar în ochi morminte mai vechi sau mai noi. Aşa se procedează pe aici. Aşa se înmormântează membrii familiei. La ieşirea din Bătrâna vedem pe stânga clădirea primăriei. De fapt, tot aici este şi postul de poliţie. Poarta de la intrare este legată cu un lanţ şi ferecată cu un lacăt. Nici urmă de oameni!


    Coborâm până la intersecţia sus-menţionată şi facem o pauză de masă. Între timp se ivesc pe drum 3 căprioare care privesc atent spre noi. Nici nu îndrăznim să respirăm! În câteva clipe căprioarele urcă pe povârniş şi dispar agale în pădure. Pornim pe Valea Cornetului în jos. Apa şerpuieşte de-a lungul drumului, când pe dreapta, când pe stânga, formând numeroase trepte şi căderi spectaculoase. La un moment dat valea se îngustează, iar apa muşcă din bolovani şi stânci. Albia pârâului rămâne sub nivelul drumului. Dincolo de cursul apei se înalţă peretele de stâncă.


    Din loc în loc oprim pentru a admira spectacolul oferit de Valea Cornetului. După 10 km parcurşi din Bătrâna trecem peste un pod şi ne oprim la o nouă răscruce de drumuri. La dreapta noastră drumul urcă spre Vadu Dobrii (20 km), pe când la stânga coboară spre Dobra. Tot în acest punct pârâul Valea Cornetului îşi uneşte apele cu pârâul Bătrâna, formând de aici în aval râul Dobra.


    Noi urmăm cursul apei în jos, oprind pe alocuri şi admirând ghiduşiile râului Dobra. Dintr-o dată... iese din albia râului o căprioară şi dispare cu salturi uriaşe în pădurea de deasupra drumului. Probabil că a fost la adăpat şi am speriat-o. Încercăm să facem socoteala căprioarelor pe care le-am întâlnit azi. Dar... încă nu este timpul pentru aşa ceva, pentru că după câteva minute mai zărim una cam dezorinetată pe drum. Într-o clipită se face nevăzută şi ea.


    După încă 10 km străbătuţi de la confluenţa Bâtrânei cu Valea Cornetului, ajungem la intersecţia cu drumul spre Faţa Roşie. În stânga este podul peste care am trecut la amiază. Aici închidem cercul pe care l-am făcut azi. Un cerc de circa 40 km, pe care l-am parcurs în 5 ore şi jumătate, punând la socoteală şi opririle. Puţin după ora 18 ieşim la Dobra în şoseaua E673 (DN68A) şi ne îndreptăm prin Lugoj spre Reşiţa.


    Am mai descoperit astăzi o fărâmă din Ţinutul Pădurenilor. Pe drum căprioarele s-au jucat cu noi de-a v-aţi ascunselea. Pe înălţimile munţilor Poiana Ruscă am făcut cunoştinţă cu cătunele Faţa Roşie, Răchiţaua şi Piatra, care se zbat să supravieţuiască. Ne-am relaxat ochii şi ne-am înnoit spiritul cu peisajul mirific din jurul acestor aşezări omeneşti. Am revenit în localitatea Bătrâna (86 de locuitori), unde nu se înghesuie nimeni la funcţia de primar. Împreună cu cătunele aparţinătoare comuna abia ajunge la 127 de persoane. În comună nu există şcoală, nu sunt copii... Doar cei îndrăzneţi şi iubitori de singurătate se încumetă să mai zăbovească pe aceste meleaguri!


                              https://www.mcdv82.net/
                                                                                                                                   9 martie 2017
                                                                                                              Cosmina- Daniela-Vlasta M.