joi, 18 mai 2017

Lacul Cinciş, între mit şi realitate - Lake Cinciş, between myth and reality

Aparate Foto

 

Lacul Cinciș, între mit și realitate

Lake Cinciș, between myth and reality



   Suntem la începutul lunii mai, într-o zi însorită de marţi. Greu vine anul acesta primăvara! După zile de ploi şi temperaturi modeste, precum şi după „marea grătăreală” de 1 mai, ne hotărâm să venim mai aproape de natură. În dimineaţa zilei de marţi, 2 mai 2017, plecăm din Reşiţa spre judeţul Hunedoara. Înainte de oraşul Călan ieşim din drumul european E 79 (DN 66) intens circulat şi deviem la stânga, pe drumul DJ 687, în direcţia municipiului Hunedoara. În circa 15 minute intrăm în Hunedoara. Centrul este însă blocat pentru circulaţia maşinilor, aşa că suntem nevoiţi să ocolim pentru a prinde drumul spre lacul Cinciş.


    De fapt, lacul Cinciş (Teliuc) este destinaţia noastră de azi. Ne îndreptăm spre ieşirea din oraş, cu râul Cerna în stânga şi cu castelul Corvinilor (Huniazilor) în dreapta noastră. Nu durează mult să ajungem la o intersecţie. Drept înainte drumul duce spre Govăjdia şi mai departe spre inima munţilor Poiana Ruscă, unde se desfăşoară lumea de poveşti din Ţinutul Pădurenilor. În luna august a anului trecut am urcat pe valea Runcului şi am ajuns până la Vadu Dobrii (vezi articolul Câteva zile la Poiana Mărului şi o zi prin Ţinutul Pădurenilor). Noi vom merge spre stânga, în direcţia Lunca Cernii de Jos. Drumul începe să urce în serpentine. Urmează o altă intersecţie: la stânga se intră în localitatea Cinciş-Cerna, iar la dreapta se coboară spre lacul Cinciş. Coborâm spre lac şi curând oprim pe dreapta. În apropiere, câţiva cetăţeni trecuţi de vârsta a doua, se bucură de mângâierile razelor solare şi se odihnesc. Lacul se întinde jos, în dreapta drumului. Urcăm pe un deal din apropiere pentru a avea o perspectivă mai bună şi mai cuprinzătoare.


    Lacul are o lungime de aproape 5 km şi o suprafaţă de peste 8 km². Are un braţ îngust ce pătrunde adînc între dealuri şi pe care îl vom ocoli pe şosea. Pe malurile apei au răsărit o puzderie de vile, case de vacanţă şi pensiuni. Temperatura medie a apei este de 18º C, ceea ce îi favorizează pe amatorii de înot. Pe partea sudică s-a amenajat şi un loc de campare, cu plajă şi căsuţe de camping. Noi însă nu avem acum de gând să ne bronzăm şi să ne bălăcim în apă. Pe dealurile sud-estice desluşim linia unui drum care ne invită la explorare.


    Ocolim braţul alungit al lacului şi ajungem pe partea lui sudică. Aici construcţiile private de pe malul lacului se înmulţesc, aşa încât este greu să găseşti un loc pe unde să te apropii de apă. În stânga drumului se vede un complex turistic mai vechi, probabil dinaintea anului 1989. Oprim şi coborâm spre lac pe lângă un teren privat, unde se lucrează la amenajarea unor căsuţe de camping. Aici şoseaua se apropie de luciul apei. Când ajungem pe malul lacului, un şarpe de apă, ieşit la plajă, se grăbeşte să plonjeze în apă şi se pierde treptat în adâncurile întunecate ale lacului. Lacul are o adâncime medie de 30 de metri, dar adâncimea lui maximă atinge 48 de metri. Pe luciul apei pluteşte o hidrobicicletă.


    Revenim la drum şi ne îndreptăm spre capătul superior al lacului, de unde vine cursul râului Cerna. Lacul se îngustează, dar vilele sunt prezente şi aici. La un moment dat zărim printre copaci, pe malul opus al lacului, o biserică. De fapt, ce a mai rămas din ea. Acum este chiar la marginea apei, dar după urmele lăsate de apă, se vede că sunt perioade când întreaga fundaţie este în apă. Nu mai are acoperiş, dar zidurile şi turnul rezistă.  Este biserica romano-catolică din fostul sat Baia Craiului, ce a fost inundat odată cu construirea barajului. Puţin mai departe mai observăm o biserică, abia vizibilă printre copaci. Se vede doar turnul... pentru că doar el a mai rămas în picioare. Aceasta a fost o biserică ortodoxă.


    Trecem pe lângă câteva vile, având grijă să nu călcăm un câine tolănit la soare şi imediat după podul peste Cerna, care ne trece pe malul stâng al râului, suntem în dreptul unei intersecţii. Înainte drumul urcă pe valea Cernei, trece prin Lunca Cernii de Jos şi ajunge până la limita judeţelor Hunedoara şi Caraş-Severin. Acolo însă este cap de linie! (vezi articolul Capăt de drum la Gura Bordului). Noi vom urca în dreapta, spre satul Dealu Mic. Drumul nostru îngust, dar asfaltat, urcă abrupt prin pădure pe o distanţă de 3 km. Peisajul din jurul satului este fermecător, cele câteva case fiind risipite în marea de verdeaţă unduitoare. Dealuri, văi, păduri... cât vezi cu ochii! Pe lângă case se vede câte o parcelă de pământ lucrat.


    La capătul drumului asfaltat oprim. De aici mai departe se poate merge doar pe jos şi se poate ajunge în localitatea Ghelari, după doar 3 km. Observăm că se apropie doi bărbaţi cu un cărucior plin de peturi din plastic. În urma discuţiei avute cu ei aflăm că în sat mai trăiesc circa 40 de persoane, dar în weekend-uri populaţia se măreşte. La o mică răscruce un drum coboară în vale, unde se văd câteva case şi un cal muşcând cu nesaţ din iarba grasă. Nu se vede nici o biserică. Ne întoarcem pe acelaşi drum pe care am venit. La ieşire din localitate apare pe dreapta clădirea şcolii, demult închisă. La coborâre, pe stânga, se desprinde un drumeag care duce spre cimitir.


    Chiar după ieşirea din Dealu Mic oprim în dreptul unui foişor şi ne aşezăm la o gustare. În apropiere paşte o mică turmă de capre, supravegheată de doi ciobani. Iezii zburdă prin iarbă şi din când în când caută ugerul mamei. Coborând mai departe, ieşim în dreapta pe un platou, de unde admirăm cu respiraţia tăiată culmile împădurite. O adevărată încântare pentru ochi şi suflet! În valea Cernei, la podul din intersecţie, oprim într-o mică luncă, pe malul stâng al râului. De aici păşim pe o potecă sufocată de vegetaţie. După ce speriem o pereche de raţe sălbatice şi ne strecurăm printre tufe, ne trezim în faţa ruinelor unei biserici. Este biserica ortodoxă, al cărei turn l-am întrezărit de la şosea. De fapt, în afara turnului, mai stă în picioare doar câteva ziduri joase şi tocite de vreme.  O imagine dezolantă a istoriei acestor meleaguri! La întoarcerea noastră la maşină găsim în mica luncă două maşini şi câţiva oameni pregătindu-se de picnic.


    Pornim mai departe pe şosea, de data aceasta cu lacul în stânga noastră. La o răscruce de drumuri virăm la dreapta şi începem să urcăm spre satul Izvoarele. Este drumul pe care l-am văzut întins pe dealurile din partea sud-estică a lacului. Pe măsură ce câştigăm în altitudine, în spatele nostru se lărgeşte panorama lacului Cinciş. Forma lacului putem s-o asemănăm cu un dinozaur, coada foarte lungă întinzându-se în amonte, capul situându-se la baraj, iar piciorul fiind alcătuit de un braţ al apei ce pătrunde spre sud. Din vârful dealului începem acum să coborâm spre vatra satului Izvoarele, alcătuit din case grupate într-o vale încântătoare. În spatele satului se întind pădurile proaspăt înfrunzite, acoperind ca un covor dealurile și văile.


    Urcăm spre mica biserică ce am văzut-o din depărtare, aşezată pe un deal, la marginea cimitirului. Este îngrijită şi ne dă sezaţia de intimitate. În vale se mai vede o biserică. La coborâre întâlnim o femeie cu doi copii. O întrebăm dacă există şcoală în sat. Răspunsul primit ne confirmă bănuielile: clădirea şcolii mai există, dar nu se mai fac cursuri în ea. Copiii fac naveta în comuna Teliucu Inferior. Atunci de ce să ne mai mirăm că satele din România se golesc şi devin treptat muzee fără viaţă?!


    Din satul Izvoarele facem cale întoarsă. Adică, urcăm în vârful dealului şi coborâm încet spre malul lacului Cinciş. Dar, încă nu plecăm! Ocolim braţul îngust al lacului şi urcăm spre crucea ce se înalţă pe dealul Iuba. În faţă avem o altă perspectivă a lacului, iar în spate se ivesc casele din Cinciş-Cerna, dominate de o biserică impunătoare. Se vede chiar şi barajul. Crucea a fost ridicată în anul 2003 în amintirea locuitorilor strămutaţi în 1962 din vechile vetre ale satelor Cinciş, Cerna, Valea Ploştii (Plosca), Baia Craiului, Moara Ungurului şi Ciuleni. Peste 150 de familii (circa 800 de oameni) au fost nevoiţi atunci să-şi abandoneze casele, bisericile, cimitirele şi să se mute pe dealul Iuba, formând localitatea Cinciş-Cerna de azi. În acest sat mai trăiesc câţiva oameni care au trecut prin această dramă şi cărora nu le face plăcere să vorbească despre strămutarea lor.


    Să încercăm să ne imaginăm măcar ce dramă s-a petrecut atunci aici. Autorităţile comuniste de atunci n-au ţinut cont de dorinţa oamenilor, nu le păsa de conservarea bisericilor seculare. Singurul lor scop era realizarea barajului pentru satisfacerea nevoilor combinatului siderurgic din Hunedoara şi industrializarea zonei. În 1964 barajul a fost terminat. Împreună cu cele 2 sate şi 4 cătune, pe fundul lacului au rămas şi cimitirele, precum şi 2 biserici, pe lângă cele 2 ale căror ruine se mai văd azi în amonte. Nici nu e de mirare că circulă atâtea poveşti şi legende în jurul acestui lac, alimentate şi de înecurile care s-au produs aici de-a lungul anilor.


    Facem un mic efort şi ne căţărăm pe un deal ceva mai înalt din apropiere, dominat de un releu telefonic. Spre sud sclipeşte în zare cetatea albă a Retezatului, parcă arătându-ne drumul spre casă. Vizibilitatea nu este prea bună, ceea ce ne obligă să apelăm la filtrul de polarizare pentru a putea face o fotografie bună.


    Intrăm în localitatea Cinciş-Cerna şi ne atrage atenţia un indicator cu inscripţia: mănăstirea Prislop. Să fie o scurtătură accesibilă pe aici spre mănăstire?! Atunci drumul acesta ar trebui să ne ducă spre Haţeg şi mai departe spre casă, fără să mai ocolim prin Hunedoara. Urmăm drumul prosapăt asfaltat care urcă prin sat şi după doar 3 km intrăm în şoseaua DJ 687A. Ne întoarcem spre dreapta şi mergem spre Haţeg. Este într-adevăr o scurtătură foarte folositoare şi foarte recentă. E bine de ştiut!


    La intrare în Haţeg, pentru a nu ne mai îmbulzi prin centrul oraşului, prindem drumul care merge prin comuna General Berthelot până la Densuş. Pe traseu ne însoţesc în stânga abrupturile ameţitoare ale Retezatului. Biserica din piatră de la Densuş (sec. al XIII-lea) am vizitat-o în august 2015 (vezi finalul articolului Barajul Gura Apelor - locul unde se îmbină munţii Ţarcu, Godeanu şi Retezat), prin urmare mergem fără oprire până la Peşteana. Aici oprim în apropierea unui podeţ pentru că intenţionăm să urcăm la mlaştină. Este şi un indicator turistic care încearcă să ne lămurească. Avem de parcurs până acolo 1,3 km.


    Pornim la pas pe o potecă ce urcă. Chiar la început găsim o plăcuţă informativă. Pe măsură ce urcăm pe dealul acoperit de iarbă proaspătă şi flori de fragi, se deschide panorama spre Ţara Haţegului. La mlaştină, numită şi „Tăul Fără Fund”, avem o altă plăcuţă informativă. Mlaştina de la Peşteana este o rezervaţie botanică de 2 hectare, formată pe locul unui lac colmatat. Mlaştina e înconjurată de mesteceni, arini, aluni, plopi și sălcii. Nu se vede apă sau noroi. Abia când păşim pe puntea din lemn, care ne duce spre interiorul mlaştinii, observăm cum apa musteşte sub covorul gros de vegetaţie. Printre altele putem vedea aici bumbăcărița (Eriophorum vaginatum) și roua cerului (Drosera rotundifolia), o plantă carnivoră și un relict glaciar. Dacă n-ar fi plăcuţa informativă, aproape că am fi ratat rezervaţia. La prima vedere nu iese cu nimic în evidenţă.


    Urcăm pe dealul din apropiere, de unde ne delectăm cu imaginea de seară a Retezatului. Având în vedere ora (19), de data aceasta vizibilitatea este mult mai bună. Dacă credeţi că nu merită să urcaţi până aici pentru rezervaţia botanică, atunci trebuie să ştiţi că merită să veniţi până aici pentru panorama nordică a munţilor Retezat. La coborâre găsim în sat o droaie de copii care se joacă afară. E bine că mai sunt copii care lasă „butoanele” telefoanelor şi ale calculatoarelor şi ies şi la aer în timpul liber. Oricum, jocurile în natură sunt mai sănătoase decât cele din faţa calculatorului. De ce să apelăm la realitatea virtuală, dacă avem în faţa noastră realitatea naturală, mult mai frumoasă?


    Din Peşteana mergem pe o scurtătură pietruită şi după doar 5 minute ne intersectăm cu şoseaua care se îndreaptă spre judeţul Caraş-Severin. Este drumul nostru spre casă. Am mai fost în zona lacului Cinciş, dar de fiecare dată ori am fost doar în trecere, seara târziu, ori n-am avut parte de vreme favorabilă. De data aceasta am putut să admirăm lacul mai pe-ndelete şi am putut să explorăm puţin şi împrejurimile. Pentru un simplu turist poate fi un tărâm de vis. Pentru cei care au fost strămutaţi de aici în 1962 lacul poate reprezenta o amintire dureroasă. Am înnoptat odată pe malul lacului. Seara a fost însă o vreme furtunoasă, iar dimineaţa rece şi ceţoasă, ceea ce a creat în mintea noastră o imagine sumbră a lacului. Acum l-am văzut într-o altă lumină. Între imaginea lacului bântuită de mituri, legende şi blesteme şi cea învăluită în soarele blând al primăverii şi dealurile verzi şi împădurite, noi vrem să rămânem cu cea din urmă. Lacul este o poartă de intrare spre Ţinutul Pădurenilor şi un posibil obiectiv în jurul căruia se poate dezvolta turismul civilizat.



                              https://www.mcdv82.net/
                                                                                                                                                                     2 mai 2017                                                                                                                                            Cosmina-Daniela-Vlasta M.