Folclor şi natură pe Valea Cernei
Folklore and nature in the valley Cerna
Natura se împacă foarte bine cu muzica... de
bună calitate. Acest lucru îl dovedeşte şi Festivalul Internaţional de Folclor
Hercules de la Băile Herculane, care a ajuns în acest an la ediţia cu numărul
44. Anul acesta festivalul se desfăşoară în perioada 7-12 iulie. Ce-ar fi să
mergem şi noi? Vom avea ocazia să intrăm în contact cu artişti de pe 4
continente şi cultura pe care o reprezintă şi, de asemenea, vom arunca o
privire iscoditoare şi prin împrejurimile mirifice ale staţiunii.
Trecem prin Anina şi după ieşirea din Staierdorf ajungem la intersecţia cu DN 57B ce vine de la Oraviţa şi merge spre Bozovici. Virăm la stânga şi începem coborârea pe valea Minişului. Curând avem parte de o surpriză. La o curbă uşoară spre stânga, apare în dreapta sus, din pădure, dincolo de râul Miniş, un şuvoi cristalin care coboară vijelios pe stânci şi apoi se contopeşte cu apele Minişului. Este cascada Valea Minișului care în partea inferioară se răsfiră şi formează vreo 3 braţe. Bineînţeles, cascada este acolo demult, doar că nu s-a văzut până acum din cauza copacilor. Acum copacii au fost tăiaţi şi minunea aceasta a devenit vizibilă pentru cei ce trec pe şosea. Imediat lângă cascadă, în partea ei superioară, se vede intrarea de formă triunghiulară a unei peşteri. Coborâm pe o cărare foate timidă până la râu, şi... atât! Nu avem de gând să trecem acum prin apa destul de tumultuoasă a Minişului. Punte nu este, cu toate că se putea încropi una din doi buşteni tăiaţi, care stă acum pe malul apei şi probabil că vor putrezi. În timp ce ne delectăm cu această imagine superbă, pe şosea opreşte o maşină de teren din judeţul Cluj şi un cetăţean ne întreabă cât mai e până la cascada Bigăr.
Urcăm înapoi la şosea şi ne continuăm drumul mai departe. La barajul Gura Golumbului oprim scurt pentru a coborî la luciul apei şi pentru a lua cu noi câteva imagini. Depăşim intersecţia spre stânga care înaintează pe valea Poneasca şi imediat oprim într-o parcare pe dreapta. Aici sunt mai multe maşini, din judeţe mai apropiate sau mai îndepărtate. Dacă până acum râul Miniş îşi croia albia prin munţii Aninei, de la valea Poneasca în jos munţii Aninei rămân pe malul drept al Minişului, iar în stânga apar munţii Semenic. La capătul parcării un indicator proaspăt de lemn ne anunţă că mai avem 200 de m până la cascada Bigăr. Până acolo trebuie să mergem însă pe marginea drumului. Cam riscant, nu vi se pare? Dintr-un microbuz parcat aici coboară un grup de copii care pornesc încolonaţi spre cascadă. Şi trebuie să meargă şi ei pe marginea drumului, pentru că n-au pe unde altundeva să meargă! Ne rugăm doar să nu vină vreun şofer vitezoman sau turmentat.
Apropo de cascada Bigăr. Acum e renumită. Probabil că ştiţi, nu? Au pus-o americanii în topul celor mai frumoase cascade din lume şi a ajuns chiar pe locul întâi (pe site-ul www.theworldgeography.com). Dar ştiţi ce a fost cu ea până atunci? A trecut neobservată de cei mai mulţi trecători, chiar dacă se află la Paralela 45, adică fix la jumătatea distanţei dintre Ecuator şi Polul Nord. Oare de ce? Nu ştim să ne promovăm frumuseţile naturale de care dispunem sau nu suntem luaţi în seamă de conaţionalii noştri dacă le promovăm noi, cei care trăim aici de când ne ştim? Sau poate părerea străinilor care ne descoperă frumuseţile are o greutate mai mare în ochii noştri? Sau poate trebuie să ne deschidă alţii ochii ca să vedem ce natură minunată avem aici? Oricum, câţi dintre cetăţenii acestei ţări ştiau de existenţa acestei cascade, înainte ca americanii să pună ochii pe ea şi mass-media de la noi să înceapă să vorbească de ea şi s-o arate pe ecrane? Anul acesta cascada aceasta a fost calificată de către publicaţia americană „Huffington Post” drept „un loc unic în lume, ca desprins din basme”.
De câte ori am trecut pe aici (şi am trecut cam în toate anotimpurile), niciodată n-am văzut aici, la cascada Bigăr, o asemenea aglomerare de oameni. Parcarea de aici, dacă putem s-o numim aşa, poate cuprinde doar vreo 2-3 maşini. Sunt parcate aici şi motociclete cu turişti din Ungaria. Pe lângă vechile litere care ne anunţă că ne aflăm la Paralela 45, au apărut mai recent o grămadă de tot felul de panouri şi indicatoare despre cascada Bigăr. Jos, în dreapta podului, pe malul drept al Minişului, se desfăşoară minunata cascadă. Nu este înaltă, nu are nici un volum de apă prea mare, dar este spectaculoasă prin forma sa: de sus apa se desface în mai multe fire şi se prelinge pe stânca acoperită de muşchi verde. Trunchiul acesta de con verde pe care se scurge apa, mai îngust în partea superioară şi mai lat în partea inferioară, se termină cam la un metru deasupra Minişului. Este o operă de artă făurită de natură!
La intrarea pe podul de lemn care ne trece peste
râul Miniş, este postat un reprezentant al Ocolului Silvic care împarte bilete
de intrare. Asta e ceva nou! Lângă intrarea pe pod a fost adăugată o balustradă
de lemn pentru siguranţa vizitatorilor. Deasupra cascadei, pe malul drept al
Minişului, pe un mic platou acoperit, au fost refăcute câteva scaune şi mese
care zăceau în paragină la ultima noastră vizită pe care am făcut-o aici în
luna iulie a anului trecut. După ce admirăm încă o dată unica cascadă, urcăm pe
potecă, având apele zglobii ale izbucului Bigăr în dreapta noastră. Pe marginea
potecii a fost amplasat un cablu de care ne putem ţine. Nu cred că e nevoie de
mai mult de 5 minute pentru a ajunge la poalele stâncii de unde ţâşneşte jetul
de apă cristalină al izbucului Bigăr. Dincolo de apele răsfirate şi puţin
adânci ale izbucului a fost amplasată o scară ce urcă spre intrarea unei
peşteri. Dar... pentru a ajunge la ea, trebuie să facem slalom prin albia
pârâului sau pur şi simplu să trecem prin apă! Scara este destul de incomodă şi
pentru a ne păstra echilibrul trebuie să ne ţinem de balustrada metalică. La
terminarea scării mai urcăm câţiva metri ţinându-ne de nişte cabluri şi intrăm
în peşteră. Am urcat circa 50 de m de la albia pârâului. Peştera nu se poate
însă vizita. Imediat după intrare urmează o coborâre accentuată în inima
muntelui, care este blocată cu cabluri. Ochii ni se lipesc de pereţii şi
tavanul peşterii, admirând capodoperele sculptate de mâna iscusită şi dibace a
timpului.
Trebuie să coborâm şi să mergem mai departe. Parcă aşa am plănuit, nu? Oamenii vin în valuri, cu copii, cu telefoane, cu camere foto... Ne amuzăm puţin văzând cum fac echilibristică trecând pârâul la urcare spre peşteră. De fapt, şi noi am dat puţin spectacol pentru alţii atunci când am traversat apa. Ne întoarcem la parcare şi înainte de a pleca mai departe trebuie să ne refacem puterile. Sunt prezenţi aici şi doi angajaţi de la Compania Naţională de Autostrăzi şi Drumuri care... momentan stă la umbră! Nu lipsesc din acest tablou mioritic nici câinii care aşteaptă să le „pice” ceva de la gura noastră.
Ieşind din comuna Bozovici, ne despărţim de râul Miniş care se varsă aici în râul Nera, iar din faţă suntem întâmpinaţi de munţii Almăjului. Virăm la stânga şi intrăm pe valea Almăjului. La ora 14:20 ieşim la drumul DN6 (E70). Am făcut până aici 121 km. După ce escaladăm cu maşina dealul Ciregău şi coborâm în Plugova, ajungem curând la gara din Băile Herculane. Traversăm podul de peste Cerna şi ne întoarcem la gară pe jos. Vrem să vedem mai de aproape clădirea istorică a gării. Clădirea a fost construită între anii 1878-1886 în stil baroc vienez şi reproduce fidel castelul de vânătoare de lângă Viena al împărătesei Maria Tereza. Corpul central al clădirii are formă circulară şi e acoperit de o cupolă cu ţigle multicolore. Din păcate, ca multe alte monumente istorice din această ţară, clădirea gării este „pe ducă”, într-un stadiu avansat de degradare. Peronul este susţinut de nişte colonade monumentale specifice barocului care ne duc cu gândul la gloria de altădată a staţiunii. Acoperişul peronului este format din vegetaţie vie. Frumos, dar cam neîngrijit. N-ar fi de mirare dacă din tavanul peronului, din vegetaţia deasă, ar coborî un şarpe!
La ora 15 suntem în parcul 1 Mai şi mergem să ne
umplem în apropiere bidoanele cu apă. Este aici o fântână amenajată, acoperită
şi foarte practică. Pot să ia apă mai mulţi oameni în acelaşi timp şi jeturile
de apă ţâşnesc cu putere, chiar dacă suntem în luna lui cuptor. Apa are
proprietăţi minerale, dar nu este carbogazoasă. Trecem prin centrul vechi şi
aruncăm o privire spre palatul Elisabeta. Mai ţineţi minte că acum câţiva ani
acest palat a câştigat o campanie de strângere de fonduri pentru monumentele
istorice care ar trebui restaurate? Campania s-a desfăşurat la postul naţional
de televiziune şi au fost prezentate 10 astfel de monumente istorice, printre
ele aflându-se şi calea ferată Oraviţa – Anina. Din păcate, palatul Elisabeta
încă nu este restaurat nici acum. Adică, mai bine zis, tot în ruine zace!
Coborâm spre parcul Vicol, aflat în centrul nou al staţiunii. În grădina de vară de aici se va desfăşura festivalul. Mai avem circa 2 ore până la începerea spectacolului. Ne aşezăm şi servim masa la un restaurant cu autoservire. Sunt foarte binevenite aceste localuri, unde se poate mânca la un preţ accesibil. Apoi ne aşezăm la intrarea principală în grădina de vară (intrarea artiştilor) şi ne amuzăm văzând cum doi oameni încearcă să instaleze în parc câteva indicatoare care să-i direcţioneze pe artişti şi pe spectatori. Ba nu intră stâlpul de lemn în pământ, ba zboară plăcuţa indicatoare de pe stâlp... Între timp, un al treilea personaj dă indicaţii de la distanţă! Când ne apropiem şi noi de poarta de intrare în grădina de vară (intrarea spectatorilor), unde mai aşteaptă şi alţi cetăţeni, deoarece poarta este închisă, se dezlănţuie baierele cerului: tunete, fulgere şi picături mari de ploaie. Reuşim să fugim până la intrarea într-un hotel unde ne adăpostim. Cam o jumătate de oră durează toată această desfăşurare a forţelor naturii. În jurul orei 19:30 suntem deja în grădina de vară. Mai durează vreo jumătate de oră până să înceapă spectacolul. Staţia de amplificare nu vrea să funcţioneze, oficialităţile se adună greu...
În fine, ne ocupăm locurile spălate de ploaie (a se înţelege că ne aşezăm pe scările din beton acoperite cu vopsea de ulei), punem aparatele foto-video pe poziţie şi... nu începe încă spectacolul, ci cuvântările introductive ale oficialilor. Din păcate, nu funcţionează microfoanele. Cică ploaia ar fi de vină! Chiar aşa?! Doar n-o fi prima ediţie a acestui festival. Este ediţia cu numărul 44. Ni se pare că aici organizatorii sunt cam nepregătiţi. Aversele de ploaie nu sunt ceva nou sau rar în această zonă. Prezentatorul festivalului, însoţit de doi copii, urlă cât poate de tare ca să se facă auzit.
Totuşi, până la urmă spectacolul începe cu Fanfara de la Lăpuşnicu Mare. O fanfară cu o tradiţie de 103 ani. Urmează apoi Ansamblul Ivane Javakhishvili Tbilisi State University Folk Dance ”University 2”, o trupă de copii dansatori din Georgia. Rapiditatea şi precizia cu care-şi sincronizează mişcările ne fac să ne întrebăm dacă avem în faţa noastră copii sau roboţei. La apariţia trupei mariachi din Mexic (Ansamblul „Alianza”), în spectatori se trezeşte spiritul latin al poporului român. Artiştii mexicani sunt primiţi cu entuziasm, aplauze şi urale. Solistul trupei, Victor, prezintă un număr de virtuozitate vocală, în ciuda faptului că microfoanele nu funcţionează. Urmează pe scenă copii şi tineri din Ucraina, membri Ansamblului ”Gorgany” din Lvov. Dansurile lor sunt mai lente, dar nu mai puţin frumoase. Trupurile şi sufletele lor se unduiesc amplu şi mlădios în ritmurile muzicii. Cel puţin pentru câteva zile sunt eliberaţi de ameninţarea războiului din ţara lor.
După mozaicul internaţional prezentat de georgieni, mexicani şi ucraineni suntem readuşi pe tărâm românesc de către ansamblul „Doina Timişului” din Timişoara. Asistăm la dansuri bănăţene de cea mai bună calitate, executate de tinerii veniţi din inima Banatului. Şi când credem noi că spectacolul din această seară s-a terminat, apar şi americanii. E adevărat că au venit cu o întârziere de circa 60 de ani, după spusele prezentatorului, dar acum sunt aici! Este un grup de artişti din statul Utah, Ansamblul ”Clog America”, care ne introduc în atmosfera tipică Vestului Sălbatic. Mai lipsesc doar caii şi taurii care trebuie puşi la pământ pentru ca tabloul să fie complet. Reprezentaţia se încheie cu dansurile executate de Ansamblul „Reşiţeana” din Reşiţa, care are 44 ani de existenţă.
Este ora 22:30 când ieşim pe poarta grădinii de vară din parcul Vicol. Nu ne rămâne decât să mergem la culcare. Pentru aceasta ne deplasăm circa 10 km pe DN67D în amonte şi campăm în grădina vechilor noastre cunoştinţe de aici. Gazdele dorm deja. Nici nu e de mirare, deoarece este deja ora 23:30.
Este aici şi o maşină cu rulotă, dar nu se vede şi nu se aude nici o mişcare. Ridicăm cortul cât de silenţios putem şi ne cufundăm în lumea viselor, acompaniaţi în mintea noastră de sunetul muzicii de la spectacol.
**********
Ce poate fi mai frumos decât să te trezeşti în
cort, într-o dimineaţă răcoroasă şi frumoasă, în mijlocul naturii? De un
asemenea deliciu avem parte şi noi în dimineaţa zilei de marţi, 8 iulie 2014.
Ceasul indică ora 7:30, dar noi ieşim deja din cort. Nu vrem să pierdem nimic
din spectacolul naturii, după ce ieri seara am avut parte de spectacolul
oamenilor oferit de artişti români, georgieni, mexicani, ucraineni şi
americani. Vecinii noştri din rulotă încă dorm. Luăm micul dejun pe îndelete,
aşteptând ca soarele care a răsărit înaintea noastră să ajungă până la noi. În
jurul orei 10 se deschide şi uşa rulotei şi încep să apară pe rând 5 chipuri
somnoroase. Nu durează mult şi ne întâlnim şi cu proprietarii terenului. Bineînţeles,
suntem recunoscuţi şi ne bucurăm de revedere.
Suntem hotărâţi să mergem şi în această seară la spectacol. Ne-a plăcut ce am văzut în seara precedentă şi ne aşteptăm la surprize plăcute şi în această seară. Dar, până atunci vom urca cu maşina pe şosea până aproape de vârful lui Stan (1466 m), pentru a vedea ce trasee mai mult sau mai puţin marcate mai există înspre munţii Mehedinţi şi munţii Cernei. Traseul spre cascada Vânturătoarea, care începe chiar de lângă locul nostru de campare, nu figurează în programul nostru de azi.
Deci, pornim pe şosea în direcţia Baia de Aramă şi după circa 1 km, la ora 13, oprim în dreptul pensiunii Dumbrava. De aici urcă pe dreapta, în munţii Mehedinţi, traseul spre cheile Ţăsnei. Pe stânga, traseul trece peste o punte metalică şi urcă prin munţii Cernei până la bisericuţa din Dobraia şi vârful Arjana. Plecăm mai departe şi la ora 13:30 oprim din nou pe marginea drumului. În dreapta drumului, prins de un copac şi greu de remarcat, zace un indicator pe care scrie: „Spre Poiana Prisacina”, dar săgeata indicatorului e îndreptată spre stânga! Ieşim în stânga şoselei şi ajungem la un pod de lemn, pe care apar 3 marcaje: bulină roşie, bulină galbenă şi bandă galbenă. Dincolo de pod este un izvor în apele căruia se scaldă un pui de şarpe.
Ne continuăm drumul şi în scurt timp ajungem la o punte metalică întinsă peste Cerna. Aici apare marcajul bulină albastră şi bulină galbenă. Mai înaintăm puţin pe şosea şi ajungem la un alt podeţ suspendat. În stânga şoselei este un mic adăpost pentru cei care aşteaptă microbuzul sau vreo ocazie. Câteva cuvinte inscripţionate pe o cruce de lemn ne informează că pe aici se poate ajunge la biserica din Ineleţ.
Ne urnim iarăşi din loc, dar nu durează mult şi oprim într-o parcare pe stânga. Aici şoseaua coteşte spre stânga, iar pe dreapta, chiar în curbă, sunt vizibile câteva indicatoare cu trasee turistice. Unul din trasee urcă prin poiana Beletina spre vârful lui Stan. Ajungem la un moment dat şi la intersecţia cu drumul ce duce spre Cerna Sat. Sunt 18 km până acolo. Dacă de la Băile Herculane până aici şoseaua lasă mult de dorit, fiind foarte ciuruită şi peticită, de la această intersecţie în amonte calitatea asfaltului ne mulţumeşte şi e bună.
După ce zărim în urcuşul nostru de câteva ori vârful lui Stan în toată splendoarea sa, până la urmă ajungem în vârful pantei. De aici pleacă în dreapta traseul spre cel mai înalt vârf din munţii Mehedinţi. Marcajul nu este însă vizibil de la şosea, mai ales când pădurea şi vegetaţia sunt în plină dezvoltare. Coborâm câţiva metri pe şosea înspre localitatea Godeanu şi ne oprim pe dreapta lângă un popas turistic, dacă putem să-i spunem aşa, deoarece seamănă mai degrabă cu o colibă. Din căsuţă iese fum iar în faţa ei sunt parcate două motociclete cu turişti din Republica Cehă. Tot aici este amenajat şi un izvor viguros de apă. Pe marginea drumului vedem o tablă care ne aduce la cunoştinţă cam ce putem vizita în Geoparcul Platoul Mehedinţi, în care tocmai intrăm odată ce coborâm spre localitatea Godeanu.
Deasupra muntelui începe să tune. Este ora 15:30 şi noi începem să coborâm, dar nu spre Godeanu, ci înapoi spre Băile Herculane. Şi să ştiţi că încă nu am terminat cu podeţele! Trecem de intersecţia spre Cerna Sat, lăsăm în urmă parcarea de unde porneşte traseul spre vârful lui Stan şi lăsăm în urmă un pod. Imediat apare pe dreapta şoselei, prins de un pom, un indicator de lemn.
Oprim în dreptul unei vile situată în stânga drumului şi pornim înapoi spre pod pe jos. Inscripţia este însă vizibilă numai dacă vii de sus, dinspre Baia de Aramă şi zice că pe aici se urcă spre vârful Vlaşcu Mare (1618 m). Chiar aşa?! Săgeata indicatorului e îndreptată spre Cerna. Trebuie să coborâm în râul Cerna şi să-l traversăm ca să ajungem pe Vlaşcu Mare?! Nu chiar! Puţin mai în amonte este un pod solid din beton peste râul Cerna şi presupunem că pe aici trece traseul. Nu se vede însă nici un fel de marcaj. Deci, am avut în total 6 podeţe peste Cerna, dintre care cel de aici, cel mai în amonte, precum şi primul, de unde urcă traseul spre cascada Vânturătoarea, sunt cele mai solide.
În jurul orei 17 suntem înapoi în staţiune. Ne refacem forţele risipite în această incursiune şi aşteptăm la ca ora 19 să înceapă din nou spectacolul. Doar că tocmai când să intre pe scenă prezentatorul din Bocşa, puţin după ora 19, însoţit de această dată de 3 copii, se porneşte o aversă de ploaie. Lumea adunată se cam împrăştie care încotro. Noi însă nu ne mişcăm din loc. Aversa se potoleşte repede şi ne mai sâcâie doar câteva picături răzleţe. Astăzi prezentatorul este echipat în costum popular, cu tobă şi vestita lui lingură de lemn. De asemenea, are un alt microfon care funcţionează impecabil şi se poate auzi perfect urletul lui specific: „Am zâs!” De asemenea şi microfoanele artiştilor funcţionează, chiar dacă mai picură. Deci, nu ploaia a fost de vină aseară pentru rateul microfoanelor, ci unii oameni care probabil se gândeau că „las’ că merge şi aşa”.
Reprezentaţia din această seară începe cu un grup de artişti din Republica Moldova,
care fac parte din Ansamblul „Lozioara” şi Ansamblul „Cavalerii Armoniei”. Curând
însă părăsim meleagurile noastre mioritice şi intrăm în atmosfera de dans
viguros a copiilor din Georgia. Cu cât mai mult dansează, cu atât mai multă
energie au. Aşa se pare. Ne bucurăm iarăşi de prezenţa trupei mariachi din Mexic, însoţită de solistul
Victor. Trupa este acompaniată şi de câteva dansatoare îmbrăcate foarte colorat
şi pompos. Copiii şi tinerii din Ucraina ne dezvăluie apoi varietatea dansului
ucrainean şi frumuseţea costumelor populare în care sunt îmbrăcaţi. Urmează
artiştii din statul american Utah, însoţiţi şi ei de un grup de dansatori şi
dansatoare, care ne prezintă printre altele o răfuială tipică Vestului Sălbatic,
dar realizată cu încetinitorul.
După acest episod american reintrăm din nou în atmosferă bănăţeană cu ajutorul Ansamblurilor „Satul meu Ramna” din Ramna, „Bocşana” din Bocşa şi „Vermeşana” din Vermeş. Dar, seara folclorică a acestei zile încă nu s-a terminat, deoarece pe scenă apare o trupă de dansatori din Taiwan, Ansamblul ”Aboriginal Dance Culture & Art Grup”, care interpretează un dans războinic şi reuşeşte să aducă spectatorii aproape de delir. Seara se încheie cu dansurile Ansamblului „Zestrea Gugulanior” din Caransebeş.
Festivalul Internaţional de Folclor Hercules continuă până sâmbătă, dar noi trebuie să ne întoarcem acasă. În privinţa drumului de la staţiune până la intersecţia spre Cerna Sat, trebuie să spunem că încă nu suntem luaţi în seamă de către autorităţi, noi, cei care plătim taxe şi circulăm pe aceste drumuri. De altfel, drumul prin staţiune este la fel de jalnic şi prăpădit. Cât mai avem de aşteptat? În ceea ce priveşte festivalul, ne aşteptam la o organizare mai bună. De asemenea, şi grădina de vară din parcul Vicol ar merita modernizată. Dar, se pare că avem pretenţii cam mari... sau nu?! Am uitat că la împărţirea bugetului, culturii din ţara noastră îi revine doar ceea ce mai rămâne... dacă mai rămâne ceva! Ce-o fi aia cultură?
După spusele prezentatorului, la festival sunt prezenţi peste 1.000 de artişti de pe 4 continente. Iată şi un lucru demn de a fi apreciat. Am remarcat că toate cântecele şi dansurile au fost acompaniate de instrumentişti prezenţi chiar la faţa locului, pe scenă. S-a văzut că artiştii prezenţi şi-au dat sufletul pe scenă pentru a-i încânta pe spectatori. Artiştii mexicani şi cei americani s-au tăvălit chiar şi pe jos, acolo unde o cerea momentul artistic, pe scena udă şi murdară, pentru că nici măcar scena nu avea vreun acoperiş. Artiştii au cântat şi au dansat pe scenă chiar şi în ploaie, în timp ce mulţi spectatori o rupeau la fugă la primele picături de ploaie. La ora 23:15 reuşim să plecăm din staţiune înspre Caransebeş şi peste 2 ore suntem acasă. Obosiţi, dar mulţumiţi şi încântaţi de spectacolul omenirii şi al naturii, oferit în parte de oameni şi în parte de natură.
