Lacul Cinciș, între mit și realitate
Lake Cinciș, between myth and reality
Suntem la începutul lunii mai, într-o zi însorită de marţi. Greu vine
anul acesta primăvara! După zile de ploi şi temperaturi modeste, precum şi după
„marea grătăreală” de 1 mai, ne hotărâm să venim mai aproape de natură. În
dimineaţa zilei de marţi, 2 mai 2017, plecăm din Reşiţa spre judeţul Hunedoara.
Înainte de oraşul Călan ieşim din drumul european E 79 (DN 66) intens circulat
şi deviem la stânga, pe drumul DJ 687, în direcţia municipiului Hunedoara. În
circa 15 minute intrăm în Hunedoara. Centrul este însă blocat pentru circulaţia
maşinilor, aşa că suntem nevoiţi să ocolim pentru a prinde drumul spre lacul
Cinciş.
De fapt, lacul Cinciş (Teliuc) este destinaţia noastră de azi. Ne
îndreptăm spre ieşirea din oraş, cu râul Cerna în stânga şi cu castelul
Corvinilor (Huniazilor) în dreapta noastră. Nu durează mult să ajungem la o
intersecţie. Drept înainte drumul duce spre Govăjdia şi mai departe spre inima
munţilor Poiana Ruscă, unde se desfăşoară lumea de poveşti din Ţinutul
Pădurenilor. În luna august a anului trecut am urcat pe valea Runcului şi am
ajuns până la Vadu Dobrii (vezi articolul Câteva zile la Poiana Mărului şi o zi prin Ţinutul Pădurenilor). Noi vom merge spre
stânga, în direcţia Lunca Cernii de Jos. Drumul începe să urce în serpentine.
Urmează o altă intersecţie: la stânga se intră în localitatea Cinciş-Cerna, iar
la dreapta se coboară spre lacul Cinciş. Coborâm spre lac şi curând oprim pe
dreapta. În apropiere, câţiva cetăţeni trecuţi de vârsta a doua, se bucură de
mângâierile razelor solare şi se odihnesc. Lacul se întinde jos, în dreapta
drumului. Urcăm pe un deal din apropiere pentru a avea o perspectivă mai bună
şi mai cuprinzătoare.
Lacul are o lungime de aproape 5 km şi o suprafaţă de peste 8 km². Are un braţ îngust ce
pătrunde adînc între dealuri şi pe care îl vom ocoli pe şosea. Pe malurile apei
au răsărit o puzderie de vile, case de vacanţă şi pensiuni. Temperatura medie a
apei este de 18º C, ceea ce îi favorizează pe amatorii de înot. Pe partea
sudică s-a amenajat şi un loc de campare, cu plajă şi căsuţe de camping. Noi
însă nu avem acum de gând să ne bronzăm şi să ne bălăcim în apă. Pe dealurile
sud-estice desluşim linia unui drum care ne invită la explorare.
Ocolim braţul alungit al lacului şi ajungem pe partea lui sudică. Aici
construcţiile private de pe malul lacului se înmulţesc, aşa încât este greu să
găseşti un loc pe unde să te apropii de apă. În stânga drumului se vede un
complex turistic mai vechi, probabil dinaintea anului 1989. Oprim şi coborâm
spre lac pe lângă un teren privat, unde se lucrează la amenajarea unor căsuţe
de camping. Aici şoseaua se apropie de luciul apei. Când ajungem pe malul
lacului, un şarpe de apă, ieşit la plajă, se grăbeşte să plonjeze în apă şi se
pierde treptat în adâncurile întunecate ale lacului. Lacul are o adâncime medie
de 30 de metri, dar adâncimea lui maximă atinge 48 de metri. Pe luciul apei
pluteşte o hidrobicicletă.
Revenim la drum şi ne îndreptăm spre capătul superior al lacului, de
unde vine cursul râului Cerna. Lacul se îngustează, dar vilele sunt prezente şi
aici. La un moment dat zărim printre copaci, pe malul opus al lacului, o
biserică. De fapt, ce a mai rămas din ea. Acum este chiar la marginea apei, dar
după urmele lăsate de apă, se vede că sunt perioade când întreaga fundaţie este
în apă. Nu mai are acoperiş, dar zidurile şi turnul rezistă. Este biserica romano-catolică din fostul sat Baia
Craiului, ce a fost inundat odată cu construirea barajului. Puţin mai departe
mai observăm o biserică, abia vizibilă printre copaci. Se vede doar turnul...
pentru că doar el a mai rămas în picioare. Aceasta a fost o biserică ortodoxă.
Trecem pe lângă câteva vile, având grijă să nu călcăm un câine tolănit
la soare şi imediat după podul peste Cerna, care ne trece pe malul stâng al
râului, suntem în dreptul unei intersecţii. Înainte drumul urcă pe valea Cernei,
trece prin Lunca Cernii de Jos şi ajunge până la limita judeţelor Hunedoara şi
Caraş-Severin. Acolo însă este cap de linie! (vezi articolul Capăt de drum la Gura Bordului). Noi vom urca în
dreapta, spre satul Dealu Mic. Drumul nostru îngust, dar asfaltat, urcă abrupt
prin pădure pe o distanţă de 3 km. Peisajul din jurul satului este fermecător,
cele câteva case fiind risipite în marea de verdeaţă unduitoare. Dealuri, văi,
păduri... cât vezi cu ochii! Pe lângă case se vede câte o parcelă de pământ
lucrat.
La capătul drumului asfaltat oprim. De aici mai departe se poate merge doar
pe jos şi se poate ajunge în localitatea Ghelari, după doar 3 km. Observăm că
se apropie doi bărbaţi cu un cărucior plin de peturi din plastic. În urma
discuţiei avute cu ei aflăm că în sat mai trăiesc circa 40 de persoane, dar în
weekend-uri populaţia se măreşte. La o mică răscruce un drum coboară în vale,
unde se văd câteva case şi un cal muşcând cu nesaţ din iarba grasă. Nu se vede
nici o biserică. Ne întoarcem pe acelaşi drum pe care am venit. La ieşire din
localitate apare pe dreapta clădirea şcolii, demult închisă. La coborâre, pe
stânga, se desprinde un drumeag care duce spre cimitir.
Chiar după ieşirea din Dealu Mic oprim în dreptul unui foişor şi ne
aşezăm la o gustare. În apropiere paşte o mică turmă de capre, supravegheată de
doi ciobani. Iezii zburdă prin iarbă şi din când în când caută ugerul mamei. Coborând
mai departe, ieşim în dreapta pe un platou, de unde admirăm cu respiraţia
tăiată culmile împădurite. O adevărată încântare pentru ochi şi suflet! În
valea Cernei, la podul din intersecţie, oprim într-o mică luncă, pe malul stâng
al râului. De aici păşim pe o potecă sufocată de vegetaţie. După ce speriem o
pereche de raţe sălbatice şi ne strecurăm printre tufe, ne trezim în faţa
ruinelor unei biserici. Este biserica ortodoxă, al cărei turn l-am întrezărit
de la şosea. De fapt, în afara turnului, mai stă în picioare doar câteva ziduri
joase şi tocite de vreme. O imagine
dezolantă a istoriei acestor meleaguri! La întoarcerea noastră la maşină găsim
în mica luncă două maşini şi câţiva oameni pregătindu-se de picnic.
Pornim mai departe pe şosea, de data aceasta cu lacul în stânga noastră.
La o răscruce de drumuri virăm la dreapta şi începem să urcăm spre satul
Izvoarele. Este drumul pe care l-am văzut întins pe dealurile din partea sud-estică
a lacului. Pe măsură ce câştigăm în altitudine, în spatele nostru se lărgeşte
panorama lacului Cinciş. Forma lacului putem s-o asemănăm cu un dinozaur, coada
foarte lungă întinzându-se în amonte, capul situându-se la baraj, iar piciorul fiind
alcătuit de un braţ al apei ce pătrunde spre sud. Din vârful dealului începem
acum să coborâm spre vatra satului Izvoarele, alcătuit din case grupate într-o
vale încântătoare. În spatele satului se întind pădurile proaspăt înfrunzite,
acoperind ca un covor dealurile și văile.
Urcăm spre mica biserică ce am văzut-o din depărtare, aşezată pe un
deal, la marginea cimitirului. Este îngrijită şi ne dă sezaţia de intimitate.
În vale se mai vede o biserică. La coborâre întâlnim o femeie cu doi copii. O
întrebăm dacă există şcoală în sat. Răspunsul primit ne confirmă bănuielile:
clădirea şcolii mai există, dar nu se mai fac cursuri în ea. Copiii fac naveta
în comuna Teliucu Inferior. Atunci de ce să ne mai mirăm că satele din România
se golesc şi devin treptat muzee fără viaţă?!
Din satul Izvoarele facem cale întoarsă. Adică, urcăm în vârful dealului
şi coborâm încet spre malul lacului Cinciş. Dar, încă nu plecăm! Ocolim braţul îngust
al lacului şi urcăm spre crucea ce se înalţă pe dealul Iuba. În faţă avem o
altă perspectivă a lacului, iar în spate se ivesc casele din Cinciş-Cerna,
dominate de o biserică impunătoare. Se vede chiar şi barajul. Crucea a fost
ridicată în anul 2003 în amintirea locuitorilor strămutaţi în 1962 din vechile
vetre ale satelor Cinciş, Cerna, Valea Ploştii (Plosca), Baia Craiului, Moara
Ungurului şi Ciuleni. Peste 150 de familii (circa 800 de oameni) au fost
nevoiţi atunci să-şi abandoneze casele, bisericile, cimitirele şi să se mute pe
dealul Iuba, formând localitatea Cinciş-Cerna de azi. În acest sat mai trăiesc
câţiva oameni care au trecut prin această dramă şi cărora nu le face plăcere să
vorbească despre strămutarea lor.
Să încercăm să ne imaginăm măcar ce dramă s-a petrecut atunci aici. Autorităţile
comuniste de atunci n-au ţinut cont de dorinţa oamenilor, nu le păsa de
conservarea bisericilor seculare. Singurul lor scop era realizarea barajului
pentru satisfacerea nevoilor combinatului siderurgic din Hunedoara şi
industrializarea zonei. În 1964 barajul a fost terminat. Împreună cu cele 2
sate şi 4 cătune, pe fundul lacului au rămas şi cimitirele, precum şi 2
biserici, pe lângă cele 2 ale căror ruine se mai văd azi în amonte. Nici nu e
de mirare că circulă atâtea poveşti şi legende în jurul acestui lac, alimentate
şi de înecurile care s-au produs aici de-a lungul anilor.
Facem un mic efort şi ne căţărăm pe un deal ceva mai înalt din
apropiere, dominat de un releu telefonic. Spre sud sclipeşte în zare cetatea
albă a Retezatului, parcă arătându-ne drumul spre casă. Vizibilitatea nu este
prea bună, ceea ce ne obligă să apelăm la filtrul de polarizare pentru a putea
face o fotografie bună.
Intrăm în localitatea Cinciş-Cerna şi ne atrage atenţia un indicator cu
inscripţia: mănăstirea Prislop. Să fie o scurtătură accesibilă pe aici spre
mănăstire?! Atunci drumul acesta ar trebui să ne ducă spre Haţeg şi mai departe
spre casă, fără să mai ocolim prin Hunedoara. Urmăm drumul prosapăt asfaltat
care urcă prin sat şi după doar 3 km intrăm în şoseaua DJ 687A. Ne întoarcem
spre dreapta şi mergem spre Haţeg. Este într-adevăr o scurtătură foarte
folositoare şi foarte recentă. E bine de ştiut!
La intrare în Haţeg, pentru a nu ne mai îmbulzi prin centrul oraşului, prindem
drumul care merge prin comuna General Berthelot până la Densuş. Pe traseu ne
însoţesc în stânga abrupturile ameţitoare ale Retezatului. Biserica din piatră
de la Densuş (sec. al XIII-lea) am vizitat-o în august 2015 (vezi finalul articolului
Barajul Gura Apelor - locul unde se îmbină munţii Ţarcu,
Godeanu şi Retezat), prin urmare mergem fără oprire până la
Peşteana. Aici oprim în apropierea unui podeţ pentru că intenţionăm să urcăm la
mlaştină. Este şi un indicator turistic care încearcă să ne lămurească. Avem de
parcurs până acolo 1,3 km.
Pornim la pas pe o potecă ce urcă. Chiar la început găsim o plăcuţă
informativă. Pe măsură ce urcăm pe dealul acoperit de iarbă proaspătă şi flori
de fragi, se deschide panorama spre Ţara Haţegului. La mlaştină, numită şi „Tăul
Fără Fund”, avem o altă plăcuţă informativă. Mlaştina de la Peşteana este o
rezervaţie botanică de 2 hectare, formată pe locul unui lac colmatat. Mlaştina
e înconjurată de mesteceni, arini, aluni, plopi și sălcii. Nu se vede apă sau
noroi. Abia când păşim pe puntea din lemn, care ne duce spre interiorul
mlaştinii, observăm cum apa musteşte sub covorul gros de vegetaţie. Printre
altele putem vedea aici bumbăcărița (Eriophorum vaginatum) și roua cerului
(Drosera rotundifolia), o plantă carnivoră și un relict glaciar. Dacă n-ar fi
plăcuţa informativă, aproape că am fi ratat rezervaţia. La prima vedere nu iese
cu nimic în evidenţă.
Urcăm pe dealul din apropiere, de unde ne delectăm cu imaginea de seară
a Retezatului. Având în vedere ora (19), de data aceasta vizibilitatea este
mult mai bună. Dacă credeţi că nu merită să urcaţi până aici pentru rezervaţia
botanică, atunci trebuie să ştiţi că merită să veniţi până aici pentru panorama
nordică a munţilor Retezat. La coborâre găsim în sat o droaie de copii care se
joacă afară. E bine că mai sunt copii care lasă „butoanele” telefoanelor şi ale
calculatoarelor şi ies şi la aer în timpul liber. Oricum, jocurile în natură sunt
mai sănătoase decât cele din faţa calculatorului. De ce să apelăm la realitatea
virtuală, dacă avem în faţa noastră realitatea naturală, mult mai frumoasă?
Din Peşteana mergem pe o scurtătură pietruită şi după doar 5 minute ne
intersectăm cu şoseaua care se îndreaptă spre judeţul Caraş-Severin. Este
drumul nostru spre casă. Am mai fost în zona lacului Cinciş, dar de fiecare
dată ori am fost doar în trecere, seara târziu, ori n-am avut parte de vreme
favorabilă. De data aceasta am putut să admirăm lacul mai pe-ndelete şi am
putut să explorăm puţin şi împrejurimile. Pentru un simplu turist poate fi un
tărâm de vis. Pentru cei care au fost strămutaţi de aici în 1962 lacul poate
reprezenta o amintire dureroasă. Am înnoptat odată pe malul lacului. Seara a
fost însă o vreme furtunoasă, iar dimineaţa rece şi ceţoasă, ceea ce a creat în
mintea noastră o imagine sumbră a lacului. Acum l-am văzut într-o altă lumină. Între
imaginea lacului bântuită de mituri, legende şi blesteme şi cea învăluită în
soarele blând al primăverii şi dealurile verzi şi împădurite, noi vrem să
rămânem cu cea din urmă. Lacul este o poartă de intrare spre Ţinutul
Pădurenilor şi un posibil obiectiv în jurul căruia se poate dezvolta turismul
civilizat.
