O oază de liniște pe Valea Radului
An oasis of tranquility on Valea Radului
Chiar dacă majoritatea oamenilor se întorc la muncă după pauza
Rusaliilor ortodoxe, noi plecăm azi, marţi, 29 mai 2018, spre satul Tincova,
situat la extremitatea nord-vestică a judeţului Caraş-Severin. Vom explora o
vale foarte puţin cunoscută din apropierea acestui sat. Plecăm, ca de obicei,
din Reşiţa. Pentru a evita forfota municipiului Lugoj, deviem spre Scăiuş, de
unde pe un drum îngust, dar asfaltat, intrăm în judeţul Timiş (localitatea
Dragomireşti). Trecem prin localităţile Ştiuca şi Găvojdia, traversăm calea
ferată şi ieşim la şoseaua E 70 (DN 6). Întoarcem la dreapta, spre Caransebeş
și după localitatea Jena revenim în judeţul Caraş-Severin. Aproape de ieşirea
din comuna Sacu virăm la stânga. Înaintăm încet pe un drum pietruit şi
traversăm podul peste râul Timiş. La poalele dealurilor împădurite răzbate din
frunziş turnul unei biserici din Tincova. În doar 10 minute suntem în sat.
Mergem spre stânga pe uliţa principală a satului. Înainte de podul peste
pârâul Valea Radului, unde este amplasată o cruce, facem dreapta şi ne înscriem
pe vale, cu pârâul în stânga noastră. După 1 km de la pod lăsăm în urmă ultima
casă şi urcăm uşor pe un drum îngust. Curând intrăm în pădure şi ne bucurăm de
răcoarea binevenită. Pe alocuri persistă bălţile formate în urma ploilor. Ne
aflăm pe malul pârâului Valea Radului, pe un drum ce odinioară făcea legătura
între localităţile din depresiunea Caransebeşului şi Nădrag, când încă nu
exista cel din valea Nădragului ce leagă comuna Nădrag de şoseaua E 70 (DN 6). Din
loc în loc se mai văd parapeţii din piatră.
Ajungem în dreptul unei intersecţii unde este şi un mic loc de odihnă.
Un drum forestier se desprinde spre stânga. Noi însă urmăm mai departe cursul
pârâului Valea Radului, care este acum în dreapta noastră. Deodată privirile ne
sunt atrase de un fir de apă care se aruncă de pe stâncă. Oprim şi coborâm
circa 20 de m. Ajungem deasupra unei cascade nu prea înalte (circa 2 m), formate
dintr-un singur fir, dar totuşi spectaculoase. Un perete de stâncă interpus în
calea apei a dus la formarea acestei cascade. Apa se adună într-un jgheab
natural format în stâncă pentru ca apoi să sară în gol.
Valea se îngustează într-atât, încât lumina zilei scade simţitor. Versanţii
împăduriţi se apropie foarte mult unul
de altul. Pe povârnişul vestic pădurea este cufundată în semiîntuneric, chiar
dacă soarele mai are drum lung până la apus. Continuăm deplasarea în amonte
până ajungem la un foişor pentru observarea animalelor sălbatice. Imediat în
apropiere se găseşte un alt loc de odihnă, de unde se bifurcă spre stânga un alt
drum forestier.
Lăsăm în dreapta un loc îngrădit (pepiniera Pelniţ) şi iată-ne în
dreptul unei alte cascade, aflată sub nivelul drumului. Ne facem loc prin
vegetaţia bogată, uitându-ne cu grijă pe unde călcăm. Ne oprim în partea
inferioară a căderii de apă. Firul de apă se aruncă de pe peretele de stâncă,
de la circa 4 m înălţime, prezentând un spectacol zgomotos şi înspumat. La baza
cascadei s-a format o mică acumulare de apă pavată cu nisip. Spaţiul din jurul
acestei cascade este mult mai larg. Cu toate acestea, razele soarelui îşi
găsesc loc cu greu prin frunzişul copacilor pentru a ajunge la apă.
După circa 1 km ne oprim în apropierea unor utilaje de exploatare
forestieră. Drumul urcă uşor şi coteşte spre dreapta. De la podul din sat până
aici am parcurs 5 km. De aici facem cale întoarsă. Albia pârâului este dominată
de bolovani îmbrăcaţi în muşchi verzui. Apa reflectă cu fidelitate verdele
muşchilor şi al vegetaţiei din jur amestecat din loc în loc cu azuriul cerului.
Ieşim din satul Tincova şi înainte de podul peste Timiş cotim la stânga.
Oprim pe malul drept al Timişului pentru o pauză de refacere a forţelor. Ne
aşezăm la umbră. Apa râului e tulbure şi din când în când poartă cu ea „urmele nefaste
ale mitocăniei”: sticle din plastic, cutii... Încercăm să facem abstracţie de
aceste deşeuri menajere şi ne delectăm cu concertul gratuit al păsărelelor.
Ne întoarcem în satul Tincova, facem dreapta şi oprim în apropierea
bisericii. Presupunem că aici este centrul localităţii. Biserica se
întrezăreşte printre copaci, la capătul unei uliţe în pantă. De-a lungul
aceleiaşi uliţe se întinde clădirea şcolii. Lângă noi este un monument din
marmură ridicat în memoria ostaşilor căzuţi în cele două războaia mondiale. La
câţiva paşi de noi, doi bărbaţi îşi umple bidoanele cu apă de la o cişmea.
Taversăm podul peste pârâul Tincova şi ieşim din localitate. Drumul
pietruit ne poartă printr-un ţinut deluros. În stânga coboară terminaţiile
sud-vestice ale munţilor Poiana Ruscă, iar în dreapta şerpuieşte apa Timişului.
Locurile prin care trecem sunt îmbietoare. Aproape că ne vine să poposim într-o
poieniţă înverzită, mărginită de tufe şi moviliţe, într-o linişte întreruptă
doar de trilul fermecător al păsărilor. Dar soarele se apropie deja de apus şi
trebuie să ajungem acasă.
Coborâm de pe deal şi trecem prin albia pârâului Vălişoara (Vălişorul). Grinzile
de lemn ale podului, aşezate pe o structură metalică, nu mai garantează
travesarea în siguranţă a vehiculelor. Pe jos însă podul poate fi străbătut,
dar cu băgare de seamă. Suntem la o răscruce de drumuri. La dreapta drumul duce
spre comuna Constantin Daicoviciu, după ce trece podul peste Timiş. La stânga,
unde vom merge şi noi, drumul ne conduce spre localitatea Peştere.
Drumul devine mai lat. Străbatem două sate apropiate, Peştere şi Maciova.
După Peştere începem să ne îndepărtăm de râul Timiş, iar după ieşirea din
Maciova ne trezim în câmp deschis. Râul Timiş a rămas mult în dreapta. De
asemenea, ne-am îndepărtat şi de munţii Poiana Ruscă. În faţă, la orizont, dincolo
de valea Bistrei, se conturează înălţimile masivului Ţarcu. În dreapta observăm
chiar vârful Ţarcu (2.190 m), partea din mijloc este acoperită de cupola
Muntelui Mic (1.802 m), iar în stânga se întinde partea nordică a masivului.
Dacă din Tincova până aici drumul a fost acceptabil, din satul Maciova
drumul este plin de gropi. Până la urmă ajungem în satul Ciuta. Din Tincova
până aici am trecut pe lângă 4 turme de oi, dar nu prea mari. Din Ciuta apucăm
un drum betonat, lăsăm în urmă un pod construit peste râul Bistra şi în câteva
minute ajungem în localitatea Iaz. Aici suntem deja la şoseaua DN 68 care ne
conduce spre Caransebeş, iar de acolo mai avem de mers mai puţin de o oră până
acasă.
De multe ori frumuseţea naturii este chiar lângă noi, dar nu o putem
observa până nu ne îndepărtăm puţin sau până nu ne atrage atenţia asupra
acestui fapt un om venit de pe alte meleaguri. Nu trebuie să megem neapărat
prea departe ca să ne bucurăm de frumuseţea naturii. Aşa s-a întâmplat şi cu
noi acum. Am mai descoperit un colţ de natură minunat aflat aproape de noi. Cam
aşa se întâmplă şi atunci când suntem într-o situaţie dificilă şi căutăm un ţap
ispăşitor pentru ceea ce ni se întâmplă, dar nu ne trece prin minte să ne uităm
în interiorul nostru. Poate că acolo ar trebui să căutăm cauza, greşeala sau
vinovatul!
