În umbra Parângului Mic - In the shadow of the Parângul Mic peak

 

În umbra Parângului Mic

In the shadow of the Parângul Mic peak

    Suntem la începutul unei noi săptămâni și la începutul lunii august, într-o zi de luni, 3 august 2020. Vrem să explorăm în aceste zile un areal mai puțin umblat de noi până acum: munții Parâng. De aceea plecăm spre Petroșani, unde ajungem în după-amiaza zilei de 3 august. Cerul este curat și sperăm că vom avea parte de vreme bună. Depresiunea Petroșani este bogată în oferte montane, peste tot ochii ți se opresc în pereții masivelor înconjurătoare. De aici se poate urca în masivul Parâng și în munții Șureanu (vezi articolul Povestea din inima munților Șureanu); de asemenea, tot din Petroșani ne putem sui în munții Vâlcan (vezi articolul Drumul montan uitat și redescoperit, Transvâlcan) sau în Retezatul Mic. Noi suntem hotărâți acum să descoperim o parte din piscurile Parângului.

 

    Din municipiul Petroșani ne înscriem pe șoseaua DN 7A care duce spre Obârșia Lotrului, un loc mirific. La un moment dat șoseaua principală deviază spre stânga, iar noi continuăm drept înainte (direcția sud) pe drumul DJ 709F și urcăm tot mai abrupt spre hotelul Rusu. În fața hotelului, la 1.168 m altitudine, ne oprim și încercăm să ne lămurim ce se întâmplă aici. Pe porțiunea de drum rămasă până la Complexul Turistic Parâng se lucrează „pe rupte”, cât ține lumina zilei. Se vede că se apropie alegerile locale! De sus coboară încet un autoturism. După o pauză prelungită în care stăm cu ochii pe utilajele care scormonesc drumul, ne facem curaj și începem să urcăm, sperând că vom putea trece. Imediat ne trezim într-o coloană de vreo 4 mașini care așteaptă ca drumul să fie eliberat. Din fericire, nu stăm prea mult. Înaintăm în serpentine, scrâșnind din roți, prin norul de praf stârnit de mașinile din față.

 

   Aproape de intrarea în stațiune drumul devine asfaltat, dar numai pe o porțiune foarte scurtă. La final drumul presărat cu pietre devine destul de dificil pentru o mașină de oraș. Oprim pe un platou, lângă capătul superior al telescaunului. În apropiere se înalță un releu uriaș, clădit pe o fundație solidă. Am ajuns la 1.685 m. 

 

   După o scurtă recunoaștere a terenului hotărâm să ne cazăm la vila Iulian, vizavi de releu, chiar dacă aveam și cortul la noi. Lăsăm bagajele într-o cameră de la ultimul etaj și urcăm spre partea superioară a stațiunii, unde se găsește un alt releu. Priveliștea care se deschide de aici este impresionantă. Privirile ne sunt atrase spre vest, unde soarele se pregătește să se ascundă după culmile Retezatului Mic. Sud-vestul este ocupat de munții Vâlcan, despărțiți de Parâng prin Defileul Jiului, iar la nord-vest se întind munții Șureanu, care nu-ți dau de bănuit că ajung la altitudinea de 2.130 de metri în Vârful lui Pătru.

 

    În timp ce coborâm, un motociclist înfipt ambalează de zor motorul urcând pe munte și împrăștiind în urma sa pietre. Privind înapoi, nu putem să trecem cu vederea la nord-est un vârf impunător și măreț: Cârja (2.405 m). La capătul stației de telescaun aruncăm o privire în vale. Se apropie ora 21, soarele deja a dispărut de pe cer și în Petroșani încep să sclipească luminițele. În extremitatea dreaptă vedem valea care desparte munții Parâng de Șureanu, unde se află și orașul Petrila. În stânga deslușim intrarea în Defileul Jiului, precum și valea Jiului de Vest, presărată cu mai multe așezări umane. Este imaginea cu care ne urcăm în cameră și ne pregătim de odihnă. Mâine va fi o nouă zi pe care o așteptăm cu nerăbdare.

 

 **********

 

    După o noapte luminată de lună, luminițele din vale încep să se stingă pentru a face loc sursei principale de lumină a Pământului:

 

Soarele. În timp ce Retezatul Mic și munții Vâlcan sunt deja mângâiați de razele soarelui, creasta Parângului blochează pentru moment pătrunderea acestora în stațiune. Așa începe ziua de marți, 4 august 2020. 

 

    Deocamdată vom face un mic tur al complexului turistic. Cum ieșim afară, suntem întâmpinați de doi câini vânjoși, dar prietenoși, care se hârjonesc în răcoarea dimineții. Parcă ar fi un spectacol pe care-l dau pentru noi! În spatele Parângului Mic lumina devine tot mai puternică, semn că peste puțin timp va apărea de acolo soarele. 

 

    După gardul care împrejmuiește releul din apropiere patrulează câțiva câini Husky. Așezările umane din vale, scăldate deja de soare, par să se trezească la viață. Începe o nouă zi de forfotă urbană! Din fericire, noi suntem aici sus, unde domnește calmul și liniștea.

 

    În jurul orei 13 ieșim din nou, de data aceasta echipați de drumeție și hotărâți să urcăm pe creasta Parângului. Lăsăm în stânga sediul Salvamontului și urcăm abrupt pe lângă câteva cabane până la releul din partea superioară a stațiunii. Din când în când ne întoarcem ca să admirăm priveliștea din depresiunea Petroșani. 

 

    Puțin mai sus, unde staționează și o mașină a Salvamontului, ne oprim. Suntem în Aria Naturală Protejată Piatra Crinului, unde crește o plantă de stâncă denumită Potentilla haynaldiana, pe care o mai putem găsi și în munții Mehedinți. De aici un traseu urcă drept înainte spre vârful din apropiere, Parângul Mic (2.074m). Un alt traseu, pe care-l vom urma și noi, ocolește acest vârf prin dreapta și iese în creastă. 

 

    Pornim pe cărarea care ne duce spre piscurile muntelui. În dreapta se cască un abis monumental decorat cu pădure de brad, în timp ce în față privirea ne este atrasă de masivul Cârja. Orizontul sudic se deschide tot mai mult. Panorama devine tot mai cuprinzătoare.

 

    Ieșim pe culme în Șaua Izvorul, la 2.050 m altitudine. La nord, dincolo de cheile Jiețului, se întind parcă la nesfârșit liniile domoale ale munților Șureanu. Ne bucurăm de priveliștea superbă, nefiind deranjați nici de claxoane, nici de sirene și nici măcar de vânt. Vremea este ideală pentru drumeție. Puținii drumeți pe care-i întâlnim nu distorsionează cu nimic spiritul muntelui. 

 

    Plimbându-ne privirile în stânga și în dreapta ajungem în circa 15 minute în Șaua Scurtu (2.125 m). În față răsare vârful Scurtu (2.203 m). Spre stânga o cărare taie coasta muntelui și se îndreaptă spre lacul Mija. Noi ocolim vârful pe traseul din dreapta care urmărește creasta Parângului. 

 

    Urcăm, urcăm ușor și ne oprim în Șaua Caprelor (2.195 m). De aproape, vârful Cârja, situat chiar în fața noastră, ne copleșește cu grandoarea sa. Ne simțim așa de mici! În stânga se adâncește o căldare, ale cărei pereți sunt brăzdați de intemperii. Sunt urmele ploilor și ale zăpezilor care dăinuie aici până la începutul verii. 

 

    La ora 17 trecem pe lângă refugiul Cârja, un adăpost improvizat, pitit după o stâncă, aflat într-o stare avansată de degradare. Din acest moment vom urca tot mai abrupt, urmând o potecă șerpuită, pentru a ieși pe vârful Cârja.

 

    După mai multe pauze scurte ieșim în vârf, unde flutură steagul național. Din Șaua Caprelor până aici am străbătut o diferență de nivel de peste 200 m. Suntem la altitudinea de 2.405 m. Ne așezăm și scrutăm orizontul. Imaginile care ni se dezvăluie sunt uimitoare. Chiar la picioarele vârfului este cuibărit lacul Cârja, iar puțin mai departe, spre dreapta, sunt înșirate lacul Verde, lacul Mic și lacul Slivei. 

 

    La răsărit continuă creasta muntelui cu piscurile sale atrăgătoare: Stoienița (2.421 m), Gemănarea (2.437 m) și Parângul Mare (2.519 m). Ultimul dintre ele este al patrulea vârf din România, fiind depășit doar de Moldoveanu, Negoiu și Viștea Mare din masivul Făgăraș. 

 

    Am putea rămâne aici la nesfârșit, în această lume aproape ireal de frumoasă. Vârfurile de pe creasta principală sunt ademenitoare. Dar deja e trecut de ora 18 și trebuie să ne întoarcem. Suntem hotărâți însă să revenim. 

 

    Coborâm cu grijă pe cărarea șerpuită, lăsăm în urmă refugiul Cârja și ne îndreptăm pe creasta muntelui spre vest. Din când în când ne plimbăm privirea pe culmile munților Șureanu, mângâiate acum de soarele ce coboară spre apus. 

 

    În Șaua Izvorul se vede o turmă de oi. Ne gândim la strategia pe care trebuie s-o adoptăm vizavi de câinii ce păzesc turma. Până la urmă scăpăm destul de ieftin. La vederea noastră câinii dă alarma, dar se potolesc numaidecât la îndemnul ciobanilor. Poate și-au dat seama că nu vrem să le furăm oile?! 

 

    Pe cărarea de sub Parângul Mic pasc în voi câțiva cai. Liberi și fără griji! E trecut de ora 20. Toată coasta sudică a muntelui e învăluită de lumina caldă și roșiatică a apusului de soare. În jurul orei 20:30 suntem în stațiune. La noapte în mod sigur vom dormi buștean. Mai ales după berea care ni s-a părut a fi cea mai bună bere băută vreodată!

 

********** 

 

    Azi, miercuri, 5 august 2020, vom coborî din stațiune. Vremea se anunță bună și astăzi. Doar că planurile nu se potrivesc întotdeauna cu realitatea din teren. Imediat după ieșirea din stațiune suntem nevoiți să oprim lângă un autoturism. Proprietarii lui se plimbă pe lângă

 

drum și ne anunță că nu se poate trece până la ora 16, pentru că se toarnă beton la zidul de sprijin al drumului. 

 

    Coborâm din mașină și constatăm că într-adevăr se lucrează și drumul e blocat de o betonieră. Ce-i de făcut? Telescaunul s-a pus în mișcare, transportând turiști în sus. Un parapantist se învârte în aer privindu-ne de sus. Aflăm că ar exista un drum ocolitor pe lângă telescaun pe care am putea evita blocajul. Pentru o mașină de teren ar fi practicabil. Doar că nu găsim acel drum. 

 

    La un moment dat coboară un Duster care e nevoit să se întoarcă din cauza drumului blocat. Șoferul oprește și ne spune să-l urmăm, dacă vrem să coborâm. Se pare că el cunoaște varianta ocolitoare. Într-adevăr, ne întoarcem până la intrarea în stațiune, de unde deviem spre dreapta și ne înscriem pe un drum abia schițat ce coboară abrupt pe lângă telescaun. Așa se face că după circa 2 ore de așteptare am avut noroc cu acest localnic și am reușit să coborâm. La ora 13 am ajuns la capătul de jos al telescaunului. 

 

    Ne îndreptăm spre valea Jiului de Vest. Am vrea să ajungem la Băile Herculane pe drumul (șosea nu putem să-i spunem!) DN 66A. Cu toate că are statut de drum național, porțiunea din amonte de Câmpu lui Neag și Cerna Sat este dificilă și greu abordabilă chiar și pentru o mașină de teren. Am parcurs acest drum în vara anului 2015 cu un Logan, dar în sens invers, când am venit dinspre comuna Padeș spre Izbucul Cernei (vezi articolul Cum am ajuns la Izbucul Cernei). 

 

    Înaintăm prin șiragul de așezări odinioară populate de mineri: Vulcan, Lupeni, Uricani. După satul Valea de Brazi ajungem în localitatea Câmpu lui Neag. În dreapta drumului se întinde lacul cu același nume, format pe locul fostei cariere de huilă. Are o adâncime maximă de peste 70 de metri și este împrejmuit cu gard. În colțul estic al lacului a apărut și o mănăstire.

 

    Încă suntem pe drum asfaltat când ne oprim în apropierea unei intersecții. Spre dreapta se ramifică un drum ce duce spre campingul din Valea Iarului. Pe marginea drumului sunt întinse corturi. Înaintăm câțiva metri și ajungem în zona amenajată de curând. Pe o pajiște înconjurată de brazi câteva corturi de diferite dimensiuni tronează pe câte un podium din lemn. Primim un pliant și aflăm că aici se poate sta la corturi de 5 stele! Adică în interior totul este amenajat ca la hotel. Corturile sunt și încălzite cu panouri solare. Doar că prețurile la cazare sunt cam piperate, de la 200 de lei în sus pe noapte. Dar, este o idee inedită, pusă în practică într-un loc fermecător. Vom ține minte acest loc! Un indicator turistic informează trecătorii că pe aici se poate ajunge în valea Soarbele și șaua Paltina, la limita Retezatului Mic cu munții Godeanu. 

 

    Deja e trecut de 16:30, ceea ce înseamnă că trebuie să mergem mai departe. Curând se termină asfaltul și începem să urcăm pe un drum pietros. Șoferul unei mașini ce vine din sens invers ne spune că drumul spre Băile Herculane este rupt de viituri. A aflat și el de la alții.  Noi totuși ne continuăm urcușul până ieșim într-un platou. Aici este o altă mașină care face stânga împrejur, adică se întoarce spre Câmpu lui Neag. 

 

    După o scurtă consfătuire decidem să mergem înainte. De acum încolo vom fi doar în coborâre. Deocamdată drumul este practicabil. Pe la 17:30 ajungem într-un loc unde drumul taie stâncile și cotește spre stânga. În dreapta se adâncește prăpastia. Un autoturism de teren vine vijelios din față, ceea ce ne dă speranțe! Dacă el a putut trece, oare noi nu am putea?! Tot cu o mașină de teren suntem și noi. 

 

    La viraje, unde drumul cotește spre dreapta, dăm peste câteva aglomerări de pietre venite de pe munte în urma viiturilor. Dar, reușim să trecem. În dreapta apare un panou de informare turistică, care ne anunță că suntem în Situl Natural Ciucevele Cernei din cadrul Parcului Național Domogled-Valea Cernei. 

 

    La 17:45 ne oprim în fața celei mai dificile porțiuni de drum, după cum ne-am dat seama mai târziu. Viitura venită de pe munte a smuls chiar și tubul de beton amplasat inițial sub drum. Acum tubul zace în vale, alături de zidul de sprijin, rupt și el. A rămas doar o porțiune îngustă pe care se poate trece, acoperită și ea de pietre și înclinată. Deci, în stânga avem un bolovan, iar în dreapta este valea. Totuși, ne gândim că nu mai mult până la Izbucul Cernei și hotărâm să trecem cu grijă. Zis și făcut! Reușim să trecem în 2 etape. E adevărat că am transpirat din abundență și acum e momentul să ne revenim puțin.

 

    Drumul este în continuare brăzdat de șanțuri adânci. Din față vedem o luminiță. Este o motocicletă. Oprim și ne apropiem de motociclist, care nu pare să fie de pe la noi. După ce aflăm că este din Germania, trecem pe limba germană. Omul se bucură că ne putem înțelege și ne arată repede o hartă pe telefonul său, întrebându-ne dacă e pe drumul cel bun spre Vulcan. Nici nu e de mirare că are îndoieli, de vreme ce pe hartă arată frumos și apare ca un drum național (ceea ce și este, de fapt!). Problema e că nimeni nu se așteaptă, mai ales un străin din vestul Europei, ca un drum național să arate așa cum arată acest drum! Șoc și groază! 

 

    Într-un final, la 18:15, suntem la Izbucul Cernei. Conform unui indicator amplasat aici, de la Câmpu lui Neag până în acest loc sunt doar 14 km. Nouă ni s-a părut o distanță mult mai mare, având în vedere că a trebuit să mergem încet și uneori chiar să și oprim. Am făcut mai mult de o oră și jumătate pe acest drum național! Timpul însă nu permite să zăbovim prea mult și să ne apropiem de izbuc, așa cum am făcut-o în urmă cu 5 ani. După o scurtă oprire suntem nevoiți să ne continuăm drumul. 

 

    Curând zărim coada superioară a lacului Valea lui Iovan (denumit pe unele hărți și Acumularea Cerna). Urmează un braț lung al lacului pe care drumul trebuie să-l ocolească. Încercăm să mergem mai repede, deoarece nu mai e mult până se întunecă. Luciul apei se vede în puține locuri din cauza vegetației. Din când în când ne îndepărtăm de apă, fiind nevoiți să evităm numeroasele brațe ale lacului. Un autoturism de teren venind din față ne face semn să oprim. Pe scaunele din față se află un bărbat și o femeie. Vor să știe dacă merg în direcția bună spre Petroșani. Bineînțeles că merg în direcția bună, dar nu și pe drumul cel mai bun! Le spunem că starea drumului național este deplorabilă, dar cu mare grijă se poate trece. 

 

    Urmează cel mai lung braț al lacului pe care trebuie să-l ocolim și iată-ne la baraj. Este ora 18:15, ceea ce înseamnă că cei peste 20 de km de la Izbucul Cernei până aici i-am străbătut în circa o oră și jumătate. Lacul se află la altitudinea de peste 680 m și are o adâncime maximă de peste 100 m. 

 

    Coborâm de la baraj pe bucăți de beton și pământ care poartă denumirea de drum național, urcăm și coborâm din nou spre Cerna Sat. La intrare în localitate, la cheile Corcoaia, se odihnește o turmă de oi. Aici am înnoptat în vara anului 2017, tot înconjurați de o turmă de oi (vezi articolul „Micul paradis” din valea Cernei).

 

    Este aproape ora 21. Se înserează de-a binelea. Ne îndreptăm acum spre șoseaua asfaltată DN 67D, care ne va conduce spre Băile Herculane. La circa 10 km în amonte de stațiune ne oprim în grădina gazdelor noastre deja cunoscute, în dreptul traseului spre cascada Vânturătoarea și ne ridicăm cortul. E timpul pentru odihnă. 

 

**********

    Azi, joi, 6 august 2020, vom rămâne pe loc. Avem nevoie de o pauză după aventura de ieri. De dimineață soarele poleiește crestele munților Cernei. Mult mai târziu ajunge și la noi care suntem ascunși în spatele unui perete vertical al munților Mehedinți. Mai sunt aici 

 

și alte corturi, dar nu putem spune că ar fi înghesuială. Prin aer plutesc diferite arome gastronomice. Fiecare familie încearcă să-și desfete cât mai bine papilele gustative. 

 

    Pe parcursul zilei se opresc mai multe mașini în dreptul podului ce traversează lacul de acumulare Prisaca de pe Cerna. Turiștii se plimbă încolo și încoace, dar puțini sunt cei care se încumetă să urce spre cascada Vânturătoarea. Probabil că urcușul abrupt și căldura îi descurajează.

 

    Spre seară soarele luminează crestele munților Mehedinți, unde crește în cele mai abrupte locuri pinul negru de Banat. În jurul orei 20 coboară din munții Cernei o pereche de turiști germani, care se pare că au petrecut toată ziua la înălțime. Ne pregătim pentru încă o noapte la cort cu somn odihnitor, în aerul curat al munților ce ne înconjoară.  

 

********** 

    Nu ne grăbim să părăsim locul nostru de campare, pentru că ne simțim bine aici. Se pare că va fi o zi frumoasă și astăzi, vineri, 7

 

august 2020, când ne vom întoarce acasă. Am ajuns deja spre sfârșitul săptămânii. Ieșim la șoseaua E 70 (DN 6) și ne oprim abia la Caransebeș.

 

   În orașul de la confluența râurilor Sebeș și Timiș intrăm în parcul Teiuș. Denumirea i se trage probabil de la pădurile de tei ce creșteau cândva pe dealurile din apropiere. Locația este ideală pentru plimbare și relaxare. Aleile sunt mărginite de copaci înfloriți. Există și locuri de joacă pentru copii. De asemenea, tot aici se găsește și stadionul municipal. Oaza de verdeață este presărată din belșug cu sculpturi din lemn de stejar și gorun, executate între anii 2003-2009. Pot fi admirate 33 de sculpturi monumentale. 

 

    La capătul sudic al parcului găsim un pod peste râul Timiș, acoperit cu mochetă verde. De pe placa de marmură fixată aici citim că aceasta este „Puntea Revoluționarilor”, inaugurată în decembrie 2008 și are o lungime de 63 m. Pe balustrada podului, cam la jumătatea distanței dintre cele 2 maluri, apar 2 inimi de care sunt agățate câteva lacăte. Simbolul unor jurăminte de iubire. Ne întrebăm dacă aceste jurăminte făcute cândva aici mai dăinuie undeva în inimile acelor oameni?! La extremitatea estică a fost ridicată o bisericuță din lemn înconjurată de un gard. 

 

    Prima atestare documentară a parcului provine din sec. al XVI-lea. După 1900, pe lângă gospodăriile țărănești, au început să apară clădirile destinate agrementului. Între 1920-1933 au fost construite multe reședințe de vară. În 1932 Teiuș este declarat stațiune climaterică și dispune de ștrand, plajă, bărci, terenuri de tenis. Iarna erau amenajate 2 lacuri pentru patinaj, pârtie pentru schi, pârtii pentru săniuțe. 

 

    După 1940 și odată cu venirea la putere a comuniștilor, stațiunea a început să decadă. După 1989 s-a investit ceva în această locație, dar nu suficient. Mereu uităm însă, că nu ajunge să investim în ceva și să construim ceva. Ceea ce am construit sau amenajat trebuie în permanență întreținut și îngrijit. Din păcate, la noi sunt destule exemple negative în acest sens. Parcul Teiuș are nevoie și el de îngrijire permanentă și de investiții mult mai mari pentru a se apropia măcar de gloria zilelor de altădată. 

 

    E trecut de ora 14 și e timpul să ne retragem spre casă, unde vom procesa tot ceea ce am văzut și vom retrăi clipele fermecate și emoțiile acestor zile. De la aerul înălțimilor de peste 2.400 m din Parâng am traversat culoarul Jiu-Cerna cu multe emoții, ne-am oprit în locul nostru îndrăgit dintre munții Cernei și Mehedinți și am ajuns până pe malul râului Timiș. Ajungând acasă, am simțit că spiritul nostru a devenit mai bogat. În imaginația noastră încă mai eram acolo sus, pe creasta muntelui și admiram lumea noastră frumoasă! 

 

             

                              https://mcdv1504.wixsite.com/vlasta82 

                                                                                                                                                        
                                                                                                                                                             3-7 august 2020                                                                                                                                                                        Cosmina-Daniela-Vlasta M.