THE WORLD SEEN THROUGH THE LENS: Pe Muntele Mic

Pe Muntele Mic

On the Muntele Mic

Vineri dimineaţa, 27 ianuarie 2012. Plecăm cu maşina din Reşiţa – bineînţeles acompaniaţi de rucsacul foto şi cel video. Plecăm spre staţiunea de pe Muntele Mic, via Caransebeş – telescaun Valea Craiului. Deci, destinaţia finală e Muntele Mic, care nici nu e aşa de... mic (1.802 m), deoarece îl depăşeşte pe vecinul său Piatra Goznei (1.447 m) din Semenic. În ultima localitate, Borlova, luăm şi trei salvamontişti care se grăbesc spre staţiune. Zăpada devine tot mai consistentă pe măsură ce ne apropiem de punctul de plecare al telescaunului. Parcăm maşina într-un colţişor, lângă un microbuz care tocmai a sosit ticsit cu turişti.

Drumul spre staţiune este asfaltat de câţiva ani, dar nu este curăţat de zăpadă. Singurul mijloc de a ajunge acum, iarna, spre staţiune este telescaunul. Luăm două cartele pentru dus-întors şi sărim în şa... adică pe o banchetă, care alunecă pe un cablu. La plecare angajaţii aruncă peste noi o pătură! Nu ca să ne scoată din ringul de box, când se aruncă prosopul, ci ca să ne protejeze de frig. Să nu uităm că linia de telescaun de aici are 3.498 de metri, fiind cea mai lungă din ţară. Cu o pătură sub noi şi alta peste noi, începem să alunecăm pe cablu în sus şi realizăm primele cadre.

Sus găsim soare, aşa cum bănuiam, şi un strat de zăpadă considerabil. Condiţiile de fotografiere sunt excelente, soarele fiind într-o concurenţă continuă cu pătura de ceaţă. Când se luminează o parte a muntelui, când alta. Peisajul se schimbă cât ai clipi din ochi, luminile şi umbrele dau un adevărat spectacol, spre deliciul nostru. Suntem aproape mereu cu aparatele la ochi.

Pornim spre bisericuţa din staţiune cu... escorta după noi! Este un rottweiler foarte educat şi prietenos. Apoi mai apare un câine, la fel de pietenos şi politicos. Ambii câini se străduiesc să ne intre în graţii şi se dau în spectacol, parcă special ca să pozeze şi să ne impresioneze.

Urcăm pe marginea pârtiei. Suntem ajunşi de un mastodont huruitor care aranjează pârtia. Ne oprim, privim spre dreapta şi aşteptăm momentul magic. Răsplata noastră nu întârzie prea mult. Voalul ceţii plutitoare se dă la o parte şi în faţa noastră apar crestele Ţarcului, în toată splendoarea lor hibernală. Conturul Ţarcului apare şi dispare şi noi ne întrebăm dacă visăm sau într-adevăr asistăm la un spectacol al naturii. Cu picioarele „bocnă”, dar totuşi fericiţi şi învioraţi, ne îndreptăm spre punctul de îmbarcare al telescaunului. Tocmai când urcăm spre telescaun, ne lovim de un puhoi de turişti, care se târăsc cu bagajele spre locurile de cazare.

Începem să alunecăm cu telescaunul în jos. Ţarcul îşi mai descoperă o dată vârfurile în faţa noastră, ca de rămas bun.
De jos băncuţele vin încărcate cu turişti şi bagaje. Pe traseu intrăm din nou în ceaţă.

Jos intrăm în maşină şi încercăm să plecăm, şerpuind prin „parcarea” care s-a aglomerat între timp. Pe drum ne mai încălzim la picioare, mai luăm câteva imagini cu noi şi... abia aşteptăm să revenim!