Paradisul alb dintre Bucegi şi Piatra Craiului
The white paradise between Bucegi and Piatra
Craiului
După aproximativ un an de tatonări şi cercetări
pe internet, ne-am înscris, în sfârşit, la un workshop foto în zona satului
Peştera din judeţul Braşov. Workshop-ul începe joi seara, 7 februarie şi se
termină duminică la amiază, 10 februarie.
Plecăm din Reşiţa în dimineaţa zilei de joi, 7
februarie 2013, în jurul orei 7 dimineaţa, înarmaţi cu mult entuziasm şi o
groază de aşteptări. Pentru ca totul să fie mai interesant, ne îndreptăm spre
Petroşani, iar de acolo prin cheile Jieţului în sus. Aici admirăm formaţiunile
de gheaţă formate pe versanţii de pe marginea drumlui. În Petroşani deja ninge,
iar în pasul Groapa Seacă stratul de zăpadă este destul de consistent. La
Obârşia Lotrului şi lacul Vidra suntem
întâmpinaţi de o iarnă adevărată. Înainte de a coborî spre Voineasa şi Brezoi,
oprim să ne „spălăm ochii” cu peisajul hibernal din jurul nostru. Este ceva de
poveste! Jos, în valea Oltului, nu mai avem zăpadă. Luăm direcţia nord, pe
valea Oltului în sus, până ne intersectăm cu DN1. De aici mergem spre răsărit,
spre Braşov. Scrutăm cu privirea vârfurile din zare, acoperite cu căciuli albe
de nea.
Pentru a ocoli
aglomeraţia urbană din Braşov, de la Şercaia „o tăiem” direct spre Zărneşti.
Trecem prin Bran, iar de la Moeciu de Jos urcăm abrupt 4 km până la Peştera, destinaţia
nostră finală. Nici urmă de zăpadă pe aici, iar vremea este mohorâtă. Ne
întâlnim pentru prima dată cu M. M., organizatorul workshop-ului şi
suntem cazaţi la pensiune. Suntem peste 20 de participanţi, aşa încât suntem
împărţiţi la două pensiuni. În jurul orei 18 avem o prezentare susţinută de
M. M., iar după cină suntem tot acolo la analiza fotografiilor aduse
de participanţi. Seara începe să ningă. Abia în jurul orei 23 ajungem în
camerele noastre pentru a ne odihni.
**********
A doua zi, vineri, 8 februarie, participăm la o
tură pe dealurile de la poalele munţilor Piatra Craiului. A nins toată noaptea şi ninge în
continuare. Îmbrăcaţi corespunzător, echipaţi şi încărcaţi cu
aparatură, pornim în explorarea îmrejurimilor satului Peştera şi în căutarea
unor posibile subiecte fotografice. Este aproape ora 10. Nu vedem absolut nimic
din munţii Bucegi sau din Piatra Craiului. Totul este învăluit în ceaţă. Trecem
pe la gospodăriile câtorva săteni, coborâm prin nămeţi, urcăm prin nămeţi. Ceea
ce vedem în faţa noastră este ca o carte poştală, o vedere de la munte, un fragment
de basm. Facem multe opriri şi încercăm să oprim timpul şi să imortalizăm locul
apăsând pe declanşator. Ne oprim la un mic magazin sătesc pentru o scurtă
gustare, unde suntem acompaniaţi şi de câteva patrupede.
Apoi începem coborârea
până la un pârâu. Şi dacă coborârea am făcut-o aproape dându-ne drumul pe fund
în jos, trebuia să ne aşteptăm la un urcuş la fel de abrupt! Într-adevăr,
văzând abruptul pe care trebuie să-l urce, unii paticipanţi au început să
murmure şi să se revolte. Dar nu le-a fost de nici un ajutor, pentru că tot au
trebuit să urce povârnişul. În sfârşit, odată cu lăsarea întunericului, am
ieşit pe coama unui deal, de unde zăream luminiţele aprinse la casele din sat. Ninsoarea
se oprise şi ea. Câţiva dintre noi am avut şi lanterne cu noi, pe care le-am aprins,
pentru că între timp s-a întunecat de-a binelea. Aşa am ajuns la pensiune, în
jurul orei 18:30. După cină a urmat o nouă rundă de analiză a fotografiilor,
care a durat până pe la miezul nopţii. Nu apucăm însă să ne culcăm înainte de
ora 1, pentru că descărcăm fotografiile făcute în timpul zilei.
**********
Sâmbătă, 9 februarie, după micul dejun, avem
puţină teorie şi prelucrare de fotografii pe PC. După prânz, când vremea se
înseninează, avem programată o ieşire până la peştera din sat (probabil că de la aceată
peşteră provine şi numele satului). Abia după ora 15:30
reuşim să ne urnim din
faţa pensiunii şi să plecăm spre peşteră, într-o nouă tură. Ceaţa care se
ridică, razele soarelui care se strecoară printre nori, precum şi vârfurile
Bucegilor acoperiţi cu zăpadă proaspătă care se ivesc deasupra norilor, toate
acestea ne creează condiţii prielnice pentru fotografii reuşite.
De la intrarea în
peşteră avem o panoramă impunătoare a Bucegilor. Din păcate, Piatra Craiului nu
ne învredniceşte de nici măcar un moment de splendoare, fie el cât de scurt. Munţii
Piatra Craiului rămân învăluiţi în nori. După ieşirea din peşteră, aproape
toată gaşca aşteaptă cu aparatele pe trepied şi îndreptate spre Bucegi apusul
soarelui. După ce capturăm munţii coloraţi de lumina caldă a apusului, aşteptăm
în continuare ora albastră. Aşa se face că ajungem la pensiune iarăşi pe
întuneric. Aici analiza fotografiilor se prelungeşte de data aceasta până
aproape de ora 1 după miezul nopţii.
**********
Duminică, 10 februarie, participăm la o nouă
şedinţă de prelucrare a fotografiilor. După masa de prânz, în jurul orei 15, se
încheie workshop-ul şi reuşim să ne urnim din loc. Ninge abundent. De data
aceasta alegem să mergem pe culoarul Rucăr-Bran, apoi ne
îndreptăm spre
Câmpulung, Curtea de Argeş, Râmnicu Vâlcea, ocolim oraşul Târgu Jiu prin Novaci
şi ieşim la drumul din Defileul Jiului, care ne duce spre Petroşani. Ajungem
acasă, la Reşiţa, în jurul orei 2 după miezul nopţii. Pe drum am fost însoţiţi
în permanenţă de ceaţă, lapoviţă şi ploaie.
S-a întâmplat însă să ne întoarcem de la
workshop cu un gust destul de amar. Am avut parte şi de experienţe pozitive,
dar şi de experienţe negative. Dar s-o luăm pe rând. Am fost încântaţi de
peisajul care ne-a însoţit pe drum până acolo. De asemenea, am fost fascinaţi
şi de peisajul de iarnă în care am trăit acolo, la Peştera. Am avut ocazia să
cunoaştem oameni pasionaţi de fotografie. Am mai învăţat câte ceva despre
fotografie, dar nu prea multe. Am avut parte de practică pe teren.
Dar, ne aşteptam la mai mult. În primul rând ne
aşteptam la un program mai riguros şi mai exact şi la mai multă punctualitate.
De obicei, ora anunţată pentru plecare în tură sau petru începerea unei sesiuni
în sală se decala cu mai mult de o jumătate de oră. O întârziere prea mare!
Analiza fotogafiilor nu a fost destul de obiectivă, pertinentă şi de multe ori
totul s-a lungit nepermis de mult. Nu a fost un workshop dens şi concentrat,
aşa cum s-a anunţat, ci unul rarefiat şi lungit târziu în noapte fără rost. S-a
tras mult de timp, s-a vorbit mult fără rost. Am avut impresia uneori că suntem
la o bodegă unde cei „afumaţi” îşi povestesc
păţaniile şi toată lumea vorbeşte cu toată lumea.
Workshop-ul a lăsat mult de dorit în privinţa
organizării şi a temelor concrete abordate. De fapt, de joi seara până duminică
la amiază nu sunt 4 zile aşa cum s-a anunţat şi s-a spus şi acolo, ci 2 zile şi
jumătate. Preţul a fost destul de piperat, faţă de ce am primit, adică 780 lei
pentru cazare într-o cameră cu două paturi. Cazarea şi masa au fost
ireproşabile, dar restul? Doar am venit la workshop foto, nu? Şi în acest preţ n-au
fost incluse nici mesele de prânz. Acest workshop mi s-a părut mai mult a fi o
autopromovare şi o autoreclamă. De asemenea, la tot pasul am fost „bombardaţi”
de Nikon, firma care probabil îl sponsorizează pe domnul M. Tot timpul i
se făcea reclamă acestei firme, uitându-se că erau prezenţi acolo şi oameni cu
aparate de la alte firme: Canon, Fuji, Sony. De fapt, noi am fost singurii cu
Sony. Mi s-a părut o lipsă de respect la adresa celor care nu aveau aparate
Nikon, ci alte mărci. Doar fiecare este liber să aleagă, nu? Tot respectul
pentru fotograful M. M. Dar una e să ştii şi alta e să predai altora
ceea ce ştii. Una e să fii om de ştiinţă şi alta e să fii pedagog. Ca să
organizezi un workshop, unde te întâlneşti cu oameni şi lucrezi cu oameni,
trebuie să fii un cunoscător al oamenilor şi trebuie să ştii să te porţi cu
oamenii. La acest capitol workshop-ul mi s-a părut foarte deficitar. Mi s-a
părut mai mult o autopromovare, o raclamă pentru firma Nikon şi, în ultimă
instanţă, o chestiune strict comercială. Adică, să iasă din asta cât mai mulţi
bani şi cât mai repede! Din păcate, asta este ceva tradiţional românesc!
Ca să închei însă
într-un ton mai optimist, aş vrea să spun că „celor care îl iubesc pe Dumnezeu
toate li se întorc spre bine”. Dumnezeu este destul de puternic ca să întoarcă
şi răul spre bine. Am fost consideraţi ciudaţi pentru că suntem altfel şi avem
principii. „Celor mai mulţi dintre noi,
oamenii de principiu le apar, de regulă, înspăimântători” (David Hurn).
O relaxare,
chiar şi numai de câteva clipe, e oricând binevenită. Echipaţi de primăvară, cu
rucsacurile în spinare şi aparatele de fotografiat atârnate de gât, plecăm să înconjurăm
lacul. Soarele ne mângâie cu razele sale blânde, însoţindu-ne mereu cu mesajul
că primăvara e aproape. Păsările ciripesc, vântul abia îşi facea simţită prezenţa,
copacii se reflectă în apa lacului – totul pare o poezie. Fotografiem lacul, discutăm
despre natură şi timpul pacă zboară pe lângă noi. Dorim să mergem la ruinele
unei cetăţi din împrejurimi, dar nu găsim nici un fel de indicator sau potecă. Pe
lângă pensiune se vede un drum de ţară care urcă domol prin pădure. Drumul însă
e stăjuit cu străşnicie de câţiva câini care latră la noi şi care ne conving să
renunţăm la explorarea drumului. Ne hotărâm să facem câţiva paşi prin pădure şi
ne trezim cu păsări zburând deasupra capului nostru. Ne întoarcem la maşină şi mergem
pe jos până la celălalt ochi de apă. Ne strecurăm tiptil pe lângă lac ca să nu
speriem raţele sălbatice, fotografiem spectacolul naturii timp de câteva minute,
apoi ne întoarcem la maşină. 
