Cum se vede Ţarcul de pe Muntele Mic
The Mountains Țarcu seen from the ridge Muntele Mic
În localitatea Peştera din judeţul Braşov, în
faţa lanţului muntos al Bucegilor, cineva ne spunea că Ţarcul nu este aşa de
spectaculos. Dacă abordăm lucrurile în acest fel, atunci riscăm să trecem pe
lângă frumuseţile naturii fără să le observăm şi fără să le descoperim. Noi
credem că munţii nu trebuie comparaţi unii cu alţii, ci admiraţi fiecare în
parte. Munţii nu concurează între ei. Noi, oamenii, suntem cei care vrem să-i
facem concurenţi. Fiecare munte are personalitatea lui, la fel ca oamenii. Fiecare
vârf are farmecul lui particular. Există locuri pe care le-am vizitat de mai
multe ori fără să ne plictisim de ele. De fiecare dată am văzut acolo ceva ce
n-am observat până atunci şi am descoperit întotdeauna ceva nou. Nu este normal
şi corect să desconsiderăm un munte în favoarea altui munte, considerat de noi
mai frumos. Fiecare munte are frumseţea lui, indiferent dacă noi o vedem sau nu
şi indiferent de aprecierea noastră. Ar trebui să învăţăm să vedem fiecare loc,
peisaj, munte în unicitatea lui, ca o minune unică a naturii, fără să fim
părtinitori şi fără să le comparăm instantaneu cu alte locuri, peisaje, munţi.
Zăpada este cam scumpă la vedere în acest sezon. Chiar dacă în Reşiţa nu mai este zăpadă, sus, pe Semenic şi în Ţarcu ne gândim că trebuie să mai fie un strat din această minune albă şi rece. După „lungi şi grele deliberări”, ne hotărâm să urcăm pe Muntele Mic. Dimineaţa zilei de miercuri, 5 februarie 2014, se anunţă însorită. De la Caransebeş până la Borlova drumul este curat şi acceptabil. Odată ce intrăm însă în strânsoarea munţilor şi valea se îngustează, apare pe carosabil zăpadă bătătorită şi chiar gheaţă. Se vede că aici soarele nu poate să pătrundă ca să topească zăpada de pe drum. La telescaun oprim în parcarea nu prea aglomerată, unde se află şi un autobuz. Telescaunul nu funcţionează, dar oricum nu aveam de gând să urcăm pe Muntele Mic cu el. Drumul spre munte este deschis de data aceasta. O luăm puţin la pas pe drum în sus pentru a vedea în ce stare se află. Asfaltul este acoperit de un strat de zăpadă lustruită. Nu este ca vara, dar pornim prudent şi „bine înfipţi” cu maşina în sus. Roţile de iarnă într-adevăr ne ajută aici. Cu cât urcăm mai sus şi ajungem în bătaia soarelui, zăpada începe să dispară de pe carosabil. Prima oprire o facem la intersecţia şoselei cu drumul forestier ce urcă spre staţia meteo Cuntu şi cu drumul forestier care coboară spre staţiunea Poiana Mărului. Aici apar în faţa noastră primele vârfuri ale Ţarcului. Până ajungem în staţiune, mai oprim de vreo trei ori.
Sus, la intrarea în staţiune, găsim o mulţime ce maşini parcate care încotro. Soarele ne mângâie uşor cu razele sale şi pe fundalul azuriu al cerului se înalţă cetatea Ţarcului. Înainte de a porni la vânătoarea de imagini, luăm o scurtă gustare, în timp ce ne aruncăm privirile spre valea Timişului. Aerul este curat şi vizibilitatea este foarte bună. Pe pârtii alunecă la vale mai mulţi schiori. Zăpada este cam puţină şi întărită. Ne strecurăm printre maşini şi utilajele de deszăpezire şi începem să urcăm pe lângă pârtie. În dreapta noastră se văd culmile ninse ale Ţarcului: vârful Ţarcu (2.190 m) cu staţia meteo şi în stânga lui vârful Căleanu (2.190 m). Pe măsură ce ne apropiem de vârful muntelui, unde este amplasat un releu, începe să ne brăzdeze feţele un vânt rece dinspre munţii Ţarcu. De fapt, vârful Muntelui Mic nu este un vârf, ci este o cupolă domoală. Totuşi, această cupolă atinge altitudinea de 1.802 m. Din vârful acestei cupole privirile noastre se plimbă prin valea Bistrei, situată la picioarele noastre, în direcţia nord. Undeva spre nord-est, în vale, se ascunde staţiunea Poiana Mărului, iar deasupra ei tronează vârfurile Baicu (2.123 m) şi Bloju (2.165 m). O imagine fascinantă a Ţarcului la început de februarie! Înspre est, vârfurile Ţarcului sunt urmate de înălţimile Godeanului. Înspre sud, la limita orizontului, se văd şi culmile Cernei.
Cu mâinile cam îngheţate, hotărâm să ne retragem, coborând spre cruce. Zăpada este aşa de întărită încât ne susţine greutatea fără să ne afundăm în ea. Din depărtări, dinspre valea Cernei, începe să înainteze spre noi şi să se ridice ceaţa. Şi valea Timişului începe să fie invadată de ceaţă, care se prelinge pe nesimţite spre Caransebeş. Între timp pârtiile s-au mai animat. Sunt o grămadă de princhindei care urcă şi coboară. Se vede treaba că cei mici au o săptămână de vacanţă şi vor să profite de ea din plin. Până să ajungem însă la maşină, suntem surprinşi de un val de ceaţă care toarnă peste noi câţiva fulgi de nea. Dar această „furie albă” nu durează decât vreo 3 minute. Repede a venit, repede a şi plecat. Este o vreme tipică de munte, adică foarte schimbătoare. Mai este circa o oră până la apusul soarelui. Mai aruncăm o privire spre lanţul de munţi pregătindu-se să înnopteze, înainte de a coborî şi de a ne îndrepta spre casă.
E bine să cunoaştem locul nostru natal şi să nu uităm niciodată de unde am plecat. Dar ni se pare o stupiditate şi îngustime de vedere să ne ridicăm în slăvi doar meleagurile natale sau doar tradiţiile noastre populare, spunând că acestea sunt cele mai frumoase. Trebuie să învăţăm să vedem frumuseţea fiecărui loc şi să apreciem tot ce este frumos în acest univers, fără a mai adăuga de fiecare dată în mod răutăcios sau trufaş că regiunea noastră este totuşi „mai frumoasă” sau portul nostru popular este totuşi „cel mai frumos”. Este un subiectivism care doar ne îngustează orizontul şi ne tulbură vederea. Să privim aceste lucruri într-un mod cât mai obiectiv, văzând în ele reflexia Frumosului absolut. Toate frumuseţile naturale nu sunt ale noastre, ele nu sunt în posesia noastră. Ele există în univers independent de noi. Ele fac parte din univers, din care facem parte şi noi. Să nu degradăm frumuseţea naturii considerând-o mai frumoasă în regiunea noastră decât în alte regiuni. Natura este deasupra oricărei regiuni, ţări şi naţiuni. Natura nu ţine cont nici măcar de graniţele trasate de oameni, care din când în când se modifică. Ea rămâne, în esenţă, aceeaşi.