Piatra Ilovei, strajnicul ilovenilor
Piatra Ilovei, the guardian of Ilova villagers
Acolo unde apele Timişului ies din strânsoare şi valea se lărgeşte, imediat după popasul Piatra Scrisă şi satul Sadova Veche, răsare în dreapta noastră, la poalele Ţarcului, un vârf izolat şi falnic. Faţa lui sudică, vizibilă când venim pe şoseaua E 70 de la Băile Herculane spre Caransebeş, îşi expune la soare stâncile golaşe şi ne atrage privirile. Este Piatra Ilovei, cetatea naturală care veghează deasupra satului Ilova, ascunzătoarea de odinioară a haiducului Pătru Mantu.
În ziua de joi, 22 ianuarie 2015, când coborâm din maşină la capătul satului Ilova şi ne dezmorţim oasele, vremea seamănă mai degrabă cu o primăvară timpurie. Suntem la altitudinea de 490 m, la poalele vârfului Piatra Ilovei. Este ora 11 şi suntem decişi să urcăm până în vârf. Tocmai vine din sat un cetăţean cu drujba. Omul ne explică cum putem ajunge până în vârf. În timp ce iloveanul pleacă mai departe, noi rămânem să admirăm şi să fotografiem mica, dar specatculoasa cascadă formată chiar aici. De fapt, mergând pe drum, pe lângă firul pârâului Ilova în sus, vedem că volumul de apă destul de mare generează din loc în loc mai multe mini-cascade. Este un adevărat spectacol al naturii!
Omul cu drujba dispare din raza noastră vizuală. După câţiva paşi întâlnim pe drum un tânăr cu rucsacul în spate. Se pare că este mai degrabă un turist. Puţin mai departe ne intersectăm cu un flăcău însoţit de un cal vânjos, care trage după el o legătură de lemne. Este un tablou al vieţii cotidiene, aşa cum decurge ea într-un sat de munte, într-o zi de ianuarie. După cal şi legătura de lemne vine şi o tânără, probabil perechea bărbatului.
Ajungem la o intersecţie. Drept înainte drumul merge spre pădure. Acolo se duc cei doi săteni care ne ajung din urmă, însoţiţi de un cal înhămat la un atelaj. Omul din faţa calului are în mână un topor. E clar că oamenii se duc după lemne de foc. Nu cred că-şi permit să se încălzeasă cu energie electrică. Noi mergem pe drumul care coteşte spre dreapta şi începe să urce. Cei doi bărbaţi ne confirmă faptul că mergem bine spre vârf. La întrebarea noastră dacă se poate ajunge de aici spre vârful Ţarcu, cei doi bărbaţi ne avertizează că e mult de mers (8-9 ore) şi că acum „neaua” este mare acolo.
Urcăm pe drum cu soarele în faţă, în timp ce în dreapta noastră se adânceşte tot mai mult valea pârâului Ilova. Pe măsură ce urcăm începe să se deschidă perspectiva spre sat. Facem o buclă mare spre stânga şi deodată apare în faţa noastră cleanţul. Pe marginea stâncii se conturează o cruce. Curând ieşim într-o şa înverzită, unde simţim din plin curenţii de aer. În dreapta coboară abrupt o cărare largă. Din această parte vârful nu poate fi escaladat fără echipament special. Ne continuăm ascensiunea mergând pe drumul ce ocoleşte vârful prin stânga. Această parte a drumului şi a muntelui este ferită de razele soarelui. Aşa se explică şi petele de zăpadă care mai dăinuie pe aici.
În depărtare, în stânga noastră, răsare cupola ninsă a Muntelui Mic, parţial însorită. Mai încolo, după valea Bistrei, distingem clar conturul munţilor Poiana Ruscă. Părăsim drumul şi ne întoarcem spre dreapta. Urcăm pe o cărare înzăpezită. După câteva minute suntem în vârf. Este ora 13:25. Suntem la alitudinea de 870 m. În spatele nostru, dincolo de culmea Pleşa (1413 m), se întrezăresc vârfurile albe ale Ţarcului. Suntem convinşi că se poate urca de la capătul satului până aici într-o oră. Noi am făcut aproape două ore şi jumătate. Dar noi nu ne antrenăm pentru vreun maraton, ci savurăm din plin spectacolul oferit de natură, oprindu-ne foarte des şi făcând multe şedinţe foto.
Dincolo de cruce muntele devine abrupt şi stâncos. Jos se cască un hău ameţitor, iar după dealuri se întrezăresc în lumina soarelui streşinile caselor din satul Sadova Nouă. Spre pasul Domaşnea (535 m), valea Timişului este îndesată cu pâcle alburii. Parcă avem la picioarele noastre o întindere de ape. Spre vest se văd culmile Semenicului. Distingem clar pasul Brebu Nou, unde se suie drumul proaspăt asfaltat dinspre Slatina-Timiş. Spre nord-vest stau înşiruite localităţile din valea Timişului, care dormitează la poalele Semenicului. În depărtare, unde valea se lărgeşte, apar şi clădirile din Caransebeş. O imagine antologică a văii Timişului! O adevărată încântare pentru ochi şi suflet! Tabloul este completat cu imaginea satului Ilova, desfăşurat în formă de cruce, chiar la poalele vârfului pe care ne aflăm.
După ce ne potolim foamea sufletului cu imaginile frumoase din valea Timişului, este timpul să ne hrănim şi trupul. Ne aşezăm la o masă de lemn, deasupra căreia tremură în bătaia vântului un acoperiş subţire. După ce ne refacem puterile, urcăm înapoi spre partea mai înaltă a culmii şi ne luăm rămas bun de la vârfurile ninse ale Ţarcului. Lăsăm în urmă cupola îndepărtată a Muntelui Mic şi coborâm la poalele blocului de stâncă. De aici schimbăm direcţia: nu mai mergem pe drumul pe care am urcat, ci coborâm spre stânga pe o pantă abruptă şi înverzită, ţinându-ne aproape de poalele muntelui. Terenul este puternic erodat şi brăzdat de şuvoaie. Coborâm până la locul unde se formează un pârâiaş. Din când în când ne întoarcem să privim cleanţul Ilovei. Partea dezgolită este acum luminată de soarele care se apropie de apus. Suntem martorii unui veritabil spectacol al naturii! Crucea din vârf se profilează pe cerul albastru şi devine tot mai mică pe măsură ce ne îndepărtăm.
În momentul în care poteca ne conduce uşor spre dreapta, muntele dispare din raza noastră vizuală. Tot coborând pe potecă, având în dreapta dealul pe care l-am tăiat la urcare, iar în stânga valea pârâului zămislit sub ochii noştri, zărim în dreapta drumul pe care am urcat şi curând ajungem la locul de unde am plecat. Este ora 16. Traseul pe care am coborât este mai scurt, dar mai abrupt. În schimb, drumul pe care am urcat este mai lin şi mai lung.
Dacă tot suntem pe teritoriul administrativ al comunei Slatina-Timiş, ne gândim să urcăm pe şoseaua nouă spre Brebu Nou, iar de acolo, prin pasul Prislop, să coborâm la Reşiţa. Am putea prinde apusul soarelui chiar în vârful pantei, înainte de a coborî spre Brebu Nou. Dar... planul nu ne iese! De ce?! Pentru că la ieşire din Slatina-Timiş şoseaua cu asfalt proaspăt este barată cu câţiva parapeţi din beton şi grămezi de zăpadă. Oprim, întoarcem şi coborâm. Lângă drum este o casă, de unde ne întâmpină lătrând doi căţei. Din casă iese o femeie în vârstă care potoleşte câţeii şi ne anunţă cu mândrie cât a costat căţelul mai mic, care a fost adus din Italia de fiica ei: 500 de euro!
Femeia ne mai informează că drumul este închis, deoarece undeva mai sus s-a produs o alunecare de teren şi drumul este acoperit de zăpadă, bolovani, pământ şi copaci. Dacă ne amintim bine, prima şi ultima ninsoare din acest sezon a avut loc aici înainte de Anul Nou. Se poate ca drumul să fie închis de atunci?! Se pare că autorităţile n-au interesul să deschidă acest drum până la primăvară. Mare păcat! Cât a ţinut minunea acestui drum? Cam 6 luni! Puţin, prea puţin! Această şosea, terminată în vara anului trecut, supranumită „Transalpina Banatului”, trebuia să uşureze accesul celor care iubesc sporturile de iarnă spre Semenic. În condiţiile în care această cale de acces spre Semenic este închisă tocmai în sezonul de iarnă, ea nu-şi mai poate îndeplini scopul pentru care a fost creată. Cum vrem atunci să atragem turiştii spre staţiunea Semenic şi să dezvoltăm turismul în Banat? Nu ne rămâne decât să ne întoarcem acasă prin Caransebeş, pe unde am şi venit.
Piatra sau Cleanţul Ilovei, cu cei peste 800 de metri ai săi, este un adevărat turn de control al văii Timişului. De aici se vede tot ce mişcă în vale. Imaginea surprinsă din Piatra Ilovei este fascinantă. Piatra Ilovei este un crâmpei din scânteia divină care a căzut pe planeta Pământ. Nouă, oamenilor, ne revine sarcina de a păstra şi ocroti acest monument al naturii, pentru ca şi cei care vin în urma noastră să poată respira aerul curat al acestui loc.
Cosmina-Daniela-Vlasta M.
