O peșteră ascunsă în munții Locvei
A hidden cave in the mountains Locvei
Astăzi plecăm în munţii Locvei. N-aţi auzit de ei? Se poate. De obicei, la buletinul meteo de la TV munţii din această parte a ţării sunt luaţi la grămadă sub denumirea de Munţii Banatului. Doar că aceşti munţi din Banat sunt formaţi din mai multe grupe, destul de întinse. În fine... Munţii Locvei, înghesuiţi între munţii Almăjului, munţii Aninei şi fluviul Dunărea, sunt cea mai mică grupă muntoasă din Banat. Nici altitudinea lor maximă, atinsă de vârful Corhanul Mare (735 m), nu este prea ademenitoare. Dar au şi aceşti munţi frumuseţile lor. Trebuie doar să-i străbatem cu mintea şi inima deschisă, cu răbdare şi calm, să observăm frumuseţea din spatele lucrurilor vizibile. Atunci vom vedea adevăratul lor farmec, ceea ce un turist însetat de „senzaţii tari“ nu poate vedea: ape repezi şi cristaline care apar şi dispar în măruntaiele pământului, cascade asurzitoare, flori gingaşe şi viguroase, peşteri misterioase, cleanţuri răsărite în mijlocul pădurii... De fapt, clima submediteraneeană îşi face simţită din plin influenţa sa binefăcătoare asupra florei locale.
Este o zi minunată de miercuri, 4 martie 2015. Dacă ziua de 4 martie 1977 a fost o zi tristă şi devastată de cutremur în România, ziua de azi, miercuri, 4 martie 2015 este o zi minunată. Primăvara se simte în aer. O simţim şi noi în sufletele noastre. Plecăm în drumeţia noastră de la ruinele minei Suvarov din Moldova Nouă. La ora 11:15 abandonăm maşina la prima intersecţie, unde drumul urcă spre stânga în direcţia localităţii Padina Matei. Noi mergem de aici drept înainte pe un drum îngust, având în stânga noastră un pârâu zglobiu. Trecem printr-un sector de chei scurte şi după câteva minute ajungem la un baraj. Apa din baraj are o culoare verzuie. Pădurea din jur n-a înverzit încă. Să se datoreze atunci această culoare vegetaţiei de pe fundul lacului?! La ieşire din lac apa şi-a săpat o albie adâncă şi formează acum o cascadă. Intrăm în pădure. Pârâul a tăiat stânca şi curge zgomotos la o adâncime considerabilă sub drum. La un moment dat depăşim un podeţ şi pârâul trece pe partea dreaptă a drumului. În stânga drumului încep să apară vestitorii primăverii: ghiocei, viorele şi măseaua ciutei.
Ajungem la un pod de piatră unde drumul face o curbă strânsă spre dreapta şi urcă mai accentuat. Aici vedem pe un copac pătratul galben şi o mică bulină galbenă atipică. Pătratul galben ne semnalează că suntem în Rezervaţia Naturală Valea Mare, unde găsim floră şi faună submediteraneeană. Părăsim drumul şi urcăm drept înainte pe o potecă largă. După numai câţiva metri poteca traversează pe un podeţ pârâul Ogaşul Găurii şi ne oprim lângă un izvor. Apa ţâşneşte cu putere prin ţeava montată într-un mic perete de piatră amenajat. Marcajele amintite sunt prezente şi aici. De la izvor urcăm susţinut cu pârâul în stânga noastră. Florile au dispărut din peisaj. Soarele se ascunde după nori subţiri şi albicioşi. După circa 15 minute apare în stânga o mică despicătură în stânci de unde iese apa pârâului. Aşa se face că în următoarele 10 minute de mers nu mai vedem pârâul. După încă circa 10 minute ieşim într-o poieniţă. De aici reintrăm în pădure şi după câţiva metri vedem din nou în stânga Ogaşul Găurii.
Aici apa intră în peştera Gaura Haiducilor. Localnicii de etnie cehă din zonă o denumesc Turecká Díra (Gaura Turcească). Portalul peşterii este impresionant, având o înălţime de circa 10 m. În stânga deschiderii principale este şi o intrare mult mai mică prin care trecem şi noi. Coborâm pe fundul peşterii, unde pârâul intră în măruntaiele pământului, şi admirăm această cavernă din munţii Locvei. La intrarea apei în peşteră înregistrăm altitudinea de 540 m. Apoi ieşim prin deschiderea principală şi urcăm înapoi pe cărare. Peştera Haiducilor a fost cartată de Silviu Constantin şi are o lungime totală de 1370 m. Sunt aici şi 2 indicatoare turistice făcute de... turiştii cehi. Oare autorităţile române responsabile cu turismul cu ce se ocupă? Primul indicator (bandă albastră orizontală!) ne scoate după 2 km într-o poiană cu o frumoasă belvedere, iar cel de-al doilea (bandă roşie orizontală!) ne conduce după 6 km spre comuna Gârnic.
Începem să urcăm abrupt şi în circa 15 minute deviem spre dreapta pentru a ieşi într-o poieniţă. Ne aruncăm privirile în depărtare şi ne tragem sufletul. Revenim la cărare, lăsăm în stânga un gard dărăpănat şi coborâm. Curând cărarea se transformă într-un drum de căruţe şi face o cotitură de 180º spre dreapta. După circa 500 de metri de mers pe drum ne întoarcem. Drumul coboară, iar noi vrem să urcăm. De la cotitura de 180º mergem drept înainte, având în dreapta un firicel de apă. Pe stâncă este inscripţionat „Svatá Helena” (adică Sfânta Elena) şi săgeata indicatoare este îndreptată în jos, în direcţia în care am deviat adineaori. Bineînţeles, este vorba aici despre satul populat în majoritate de etnici cehi Sfânta Elena, situat la 12 km de Moldova Nouă. Turiştii cehi au dezvoltat în această zonă o reţea de indicatoare bine pusă la punct, care leagă între ele satele de etnici cehi (vezi Banatul cehilor). Urcăm din nou abrupt pe cărarea barată în două locuri de fagi doborâţi de intemperiile naturii. Ultima parte a potecii este flancată pe dreapta de un gard.
Ieşim într-o poiană străbătută de un drum desfundat şi mocirlos, străjuit de ambele părţi de gard. Pentru a evita să ne afundăm în noroiul din drum, pătrundem prin gardul din dreapta, unde se vede şi o parcelă de pământ arată şi înaintăm pe lângă drum până ajungem în mijlocul poienii. Răsuflăm uşuraţi şi privim uimiţi în jurul nostru. Spre nord se desfăşoară spinarea domoală, acoperită cu nea şi relativ dreaptă a Semenicului. Spre est se înalţă spre cer cele două vârfuri asimetrice din munţii Almăj, Svinecea Mare (1224 m) şi Svinecea Mică (1143 m). Înspre sud zărim o bucăţică lucioasă din Dunăre şi vârfurile care se ridică dincolo de fluviu, în Serbia.
Ne întoarcem pe partea opusă a drumului la locul de unde am ieşit în poiană şi... descoperim un copac cu 3 indicatoare turistice, realizate tot de turiştii cehi. Panglica albastră indică direcţia de unde am venit, 2 km până la peştera Haiducilor. Panglica roşie înaintează spre nord, cale de 4 km, spre comuna Gârnic, apoi ajunge la punctul „U Petra” (8 km) şi se termină în satul Ravensca (19, 5 km). Tot panglica roşie însoţeşte şi drumul ce străbate poiana şi arată direcţia spre Gărâna (5,5 km) şi Sfânta Elena (10 km). Locul denumit Gărâna nu trebuie confundat cu satul Gărâna din munţii Semenic. În stânga drumului ce duce spre Sfânta Elena se deschide o vale care se lărgeşte tot mai mult pe măsură ce coboară spre Dunăre, iar în dreapta răsar pe dealuri monştri cu elice plantaţi de mâna omului, eolienele pentru producerea curentului electric.
Pornim pe drum, dar nu spre Sfânta Elena, ci în direcţia opusă. Urcăm preţ de câteva minute, coborâm şi iarăși urcăm. Aici, unde drumul se bifurcă şi începe să coboare, ne oprim şi ne întărim puterile. Suntem la altitudinea de 720 m, la poalele vârfului Corhanul Mare (735). Este ora 16:15 şi nu mai avem timp să zăbovim pe aici. Timpul nu ne mai permite să facem alte devieri sau explorări, aşa că ne întoarcem la maşină exact pe acelaşi traseu pe care am venit. Mai admirăm o dată deschiderea imensă a peşterii Haiducilor şi apoi coborâm pe nişte scări din beton la luciul apei de la baraj. Apa este tot verde, dar mai închisă la culoare. Lumina zilei este aproape pe terminate când ne urnim cu maşina din loc.
Nu am întâlnit azi în drumeţia noastră nici un suflet de om. Am învăţat că nici un munte, fie el cât de mic, nu trebuie tratat superficial şi nu trebuie subestimat. Credem că este o regulă nescrisă a drumeţiilor pe munte. Munţii Locvei mai ascund şi alte comori care aşteaptă să fie descoperite şi admirate, dar nu şi vandalizate! Există foarte puţine informaţii despre aceşti munţi. Poate că aceste rânduri vor călăuzi pe cineva în explorarea lor şi-l vor ajuta să-i îndrăgească pentru totdeauna.
https://www.mcdv82.net/
4 martie 2015
Cosmina-Daniela-Vlasta M.
