sâmbătă, 7 martie 2015

Cănicea - satul de sub culme - Cănicea, the village under the ridge

Aparate Foto

Cănicea - satul de sub culme

Cănicea – the village under the ridge



   Suntem în aşteptarea primăverii, dar nu stăm cu mâinile în sân. Avem de gând să luăm o gură de aer curat chiar sub Culmea Cănicei şi să planificăm o viitoare ascensiune în zonă. În dimineaţa zilei de joi, 19 februarie 2015, când plecăm la drum, soarele ne zâmbeşte din înaltul cerului, dar temperatura care se învârte în jurul valorii de 0º C nu este prea generoasă. Imediat ce părăsim municipiul Caransebeş urmăm cursul râului Timiş în amonte pe şoseaua E 70. Trecem de popasul Piatra Scrisă, ieşim din strânsoarea munților, traversăm podul peste râul Timiş şi după ce lăsăm în urmă localitatea Armeniş, intrăm în comuna Teregova. Aici ne despărţim de râul Timiş. Urcăm spre pasul Poarta Orientală (535 m) şi coborâm spre comuna Domaşnea. Ocolim localitatea pe drumul de centură care este în sfârşit deschis. După câţiva kilometri, chiar lângă o staţie de alimentare, cotim la stânga spre satul Cănicea.

   După circa 4 km suntem la intarea în sat. Ieşim din maşină şi luăm primele cadre foto. Ne dăm seama că vântul tăios şi rece ne va da de furcă. Culmea Cănicei (1344 m) este acoperită cu zăpadă. Satul este cuibărit la poalele culmii, în partea sa vestică. Urcăm drumul abrupt prin sat şi oprim la capătul de sus al localităţii. Suntem aici la altitudinea de 740 m. După câţiva paşi ieşim din sat şi vedem un panou care ne anunţă că drumul forestier care urcă spre culme a fost realizat cu foduri europene în anul 2008. Iarăşi cu fonduri europene? Chiar de sub acest panou ţâşneşte cu putere din pământ un jet de apă. Probabil că s-a fisurat o conductă de apă. Dar îi pasă cuiva? După sculpturile de gheaţă din jur e clar că jetul acesta de apă e activ de ceva timp. Fotografiem câteva formaţiuni de gheaţă, sculpturi suprarealiste şi efemere, care vor dispărea odată cu încălzirea aerului.

    Pornim pe drumul forestier într-o scurtă recunoaştere. Pe alocuri drumul este acoperit cu zăpadă şi gheaţă. Pe măsură ce urcăm, ni se dezvăluie în dreapta, în vale, casele din sat, iar în depărtare se desfăşoară culmile domoale ale munţilor Semenic. Vântul devine din ce în ce mai violent. Pur şi simplu ne taie respiraţia. După prima curbă strânsă spre stânga ne oprim. Am ajuns la altitudinea de 320 m. Dincolo de şoseaua E 70 desluşim satul Verendin, pitit la poalele Semenicului. Spre sud, unde depresiunea Domaşnea se intersectează cu depresiunea Almăjului, se vede abia schiţat conturul munţilor Almăj. Peisajul ne încântă privirile, dar vântul rece ne determină să coborâm înapoi în sat.

   La ieşire din sat oprim pentru o scurtă gustare. Între timp vine de jos, probabil de la Domaşnea, maşina poliţiei. Şeful de post ne urează „Poftă bună!” şi ne întreabă ce facem pe aici, sperând că n-am venit să facem probleme. Îl liniştim pe poliţistul de la volan și pe colegul său din dreapta, spunându-le că suntem doar turişti mai atipici, din zona Banatului, chiar dacă maşina noastră are număr de Arad. Ni se pare totuşi justificată această îngrijorare a poliţistului la apariţia unor feţe necunoscute în localitate, având în vedere faptul că nu chiar toţi oamenii sunt de bună-credinţă.

    Ieşim la drumul european E 70 şi mergem până la intersecţia spre localitatea Cruşovăţ. Virăm la dreapta , trecem peste calea ferată, lăsăm în stânga satul Cruşovăţ, mai virăm o dată la dreapta şi ne îndreptăm spre comuna Mehadica. Drumul aflat într-o stare deplorabilă, şerpuieşte la poalele Semenicului. Urcuşurile alternează cu coborâşurile. La ieşire din Mehadica oprim pe o culme lângă cimitir şi admirăm pentru câteva clipe aşezarea pitorească a caselor aflate în vale. Megând mai departe, în dreapta noastră apare din când în când Culmea Cănicei. Când ieşim din comuna Luncaviţa, oprim pentru a ne delecta cu piscurile încărcate cu zăpadă ale Ţarcului. Dacă în stânga noastră, în Semenic, cerul este albastru, deasupra Ţarcului cerul este gri închis.

    În sfârşit, ajungem la Teregova, unde ne intersectăm din nou cu drumul european. Noi pornim însă pe firul râului Timiş în amonte, într-o scurtă recunoaştere. Întâlnim un tânăr cu o maşină de teren care ne confirmă că drumul forestier, lung de circa 23 km, urcă până la lacul Trei Ape. Dar drumul nu poate fi abordat decât cu o maşină de teren sau pe picioare. Fiind lămurită şi această problemă, ne întoarcem la maşină şi ieşim la şoseaua E 70.

    Ieşim din Armeniş și cotim la dreapta spre localitatea Feneş. După circa 3 km parcurşi de la drumul principal ajungem în sat. Străbatem localitatea şi înaintăm pe firul pârâului Alb. Trecem pe lângă centrala electrică Pârâul Alb şi ajungem până la cabana silvică Dragota. Aici ne oprim. Drumul forestier înaintează spre inima munţilor Ţarcu. Ne întoarcem şi înainte de podul peste pârâul Alb prindem un drumeag spre dreapta. La următoarea intersecţie mergem din nou spre dreapta, depăşim câteva colonii parţial locuite şi vedem în dreapta noastră mănăstrirea sfântul Nectarie, aflată în construcţie. Drumul este secondat de pârâul Lung şi, după cum am aflat puţin mai târziu, pe aici se poate ajunge la cătunul Plopu şi la rezervaţia de zimbri aduşi aici anul trecut. Nu mai avem timp pentru această incursiune. Ne întoarcem la Feneş, trecând pe lângă grămezi imense de bușteni stivuiți pe marginea drumului. Drumul este făcut „varză” de utilajele grele care lucrează aici! 

    La intersecţia cu drumul european, pe partea cealaltă, este deschis un centru de informare turistică. În faţa centrului staţionează o maşină de teren. Mai sunt câteva minute până la ora 16. Intrăm în vorbă cu 2 tineri care se pregătesc să plece şi care ne dau informaţii despre cătunul Plopu şi despre zimbri plasaţi în aceea zonă. Ar fi dispuşi să ne ducă până acolo. Dar ziua se apropie de sfârşit şi în decurs de 2 ore se va însera. Prin urmare, fotografiem numerele de telefon afişate aici şi plecăm spre Slatina-Timiş.

    De ce mergem la Slatina-Timiş? În speranţa că drumul spre Brebu Nou a fost deschis şi noi vom putea ajunge la Reşiţa prin pasul Prislop. Când am coborât în 22 ianuarie de pe Piatra Ilovei (vezi articolul Piatra Ilovei, strajnicul ilovenilor) şi am vrut să urcăm pe aici, drumul era închis. Acum însă cei responsabili s-au trezit şi drumul este deschis. Urcăm alene, urmărind serpentinele, însoţiţi de pârâul Slatina. Sus, pe culme, aruncăm o privire înapoi, spre Muntele Mic şi spre Ţarcu. Dacă cel dintâi se lasă văzut, munţii Ţarcu în schimb sunt ascunşi sub o pătură groasă de nori. La urcare spre pasul Prislop, o vulpe, venită probabil în inspecţie la coteţele găinilor din Gărâna, o ia la sănătoasa. În coborâre spre Văliug, apa barajului Gozna ne întâmpină cu ultimele reflexii aurii ale amurgului.

    Chiar dacă n-am reuşit să facem o drumeţie mai lungă, am punctat câteva obiective pe care intenţionăm să le vizităm pe îndelete în viitor: Culmea Cănicei, satul Verendin, valea Timişului de la Teregova până la lacul Trei Ape, cătunul Plopu şi rezervaţia de zimbri. După toate acestea, ne întoarcem acasă, în mod paradoxal, obosiţi, dar totuşi revigoraţi!

 
        www.wix.com/mcdv1504/photography
   
                                                                                  19 februarie 2015

                                                                                  Cosmina-Daniela-Vlasta M.


Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu