vineri, 17 iulie 2015

Ce a mai rămas din cătunul Plopu - What's left of the hamlet Plopu

Aparate Foto

 

Ce a mai rămas din cătunul Plopu

What's left of the hamlet Plopu



    După câteva zile de ploaie, cerul dimineţii de sâmbătă, 27 iunie 2015, anunţă o zi frumoasă. Ne împachetăm în grabă şi plecăm să vedem ce a mai rămas din cătunul Plopu (județul Caraș-Severin). Din comuna Armeniş, de care aparţine şi cătunul, facem stânga spre satul Feneş. În stânga şi în dreapta drumului vedem primele căpiţe de fân, semn că pe aici oamenii se ocupă cu creşterea animalelor. Chiar de la intrarea în Feneş mergem spre stânga. Un indicator ne anunţă că ne îndreptăm spre mănăstirea sf. Nectarie. Ajungem într-o zonă aglomerată cu buşteni. Drumul este plin de „cacao cu lapte”, un amestec letal de noroi subţire, care dă de furcă atât maşinilor cât şi drumeţilor. Este rezultatul exploatării forestiere şi al trailerelor care vin încărcate cu buşteni din pădure. Depăşim dezolaţi această zonă critică şi ajungem la mănăstirea sf. Nectarie, aflată în construcţie.

    Câţiva metri mai sus oprim lângă un izvor de apă amenajat şi marcat cu o cruce din marmură. Dăm jos de pe noi câteva rânduri de haine, ne răcorim cu apa limpede şi ne continuăm drumul. Suntem pe valea râului Lung, apele acestuia aflându-se în dreapta drumului. Curând trecem peste un pod, râul se mută în stânga şi ieşim într-o poiană largă. Drumul este brăzdat de roţile mari ale camioanelor cu buşteni. Mai înaintăm puţin şi ajungem în dreptul unei grămezi de buşteni, păzite de un cetăţean. Zona este aşa de distrusă, încât avem impresia că mergem pe o arătură şi nu pe un drum. În stânga, dincolo de pârâu, zărim câteva vile. De sus se apropie pe drum un bărbat. Îl întrebăm dacă vine vreun camion din pădure. Drumul este aşa de îngust încât n-am avea cum să trecem dacă ne-am întâlni cu un camion. Aflăm că va veni un trailer de sus, dar abia cam peste o oră.

    Avansăm tot mai greu pe drumul plin de noroi. Se văd consecinţele ploilor din ultimele zile, dar şi urmele maşinilor grele care circulă pe aici. Urmele lăsate de roţi sunt tot mai adânci, mijlocul drumului este înalt, iar drumul devine tot mai îngust. Trecem din nou peste un pod, râul se mută în dreapta şi apar câteva case. Am ajuns în cătunul Plopu. Dar, nu există nici un indicator care să anunţe acest lucru. Înaintăm încet şi căutăm cu privirea casele răsfirate în dreapta şi în stânga. Unele sunt aproape de drum, altele sunt mult mai îndepărtate, dar toate par abandonate şi nelocuite. Una singură, în stânga, proaspăt văruită în verde şi dotată cu antenă satelit, pare locuită. Unele gospodării au fost transformate în stâne de oi şi capre. 

    Oprim în dreptul unei case aflate în stânga, deasupra drumului şi hotărâm ca de aici înainte să mergem pe jos. Drumul arată tot mai jalnic. Punem maşina la umbra unui măr, în dreptul unei băncuţe. Lângă gard cineva a sădit flori. Din Feneş şi până aici am parcurs cam 10 km. Ar mai fi încă 10 km până la poiana Zloaba. Din faţa casei ne iau în primire doi căţei de poşetă, care latră înverşunat. Apare la poartă o femeie cu care închegăm o discuţie. Femeia a venit cu căruţa din Armeniş şi se ocupă aici cu muncile câmpului. Casa este locuibilă, dar femeia ne asigură că o foloseşte acum doar pe post de colibă în timpul verii. Spre seară se va întoarce la Armeniş. Între timp se arată la poartă încă o femeie, mai în vârstă decât prima. 


    Ne împrospătăm la izvorul firav din faţa casei şi plecăm pe drum în sus, cu rucsacul în spinare şi nelipsitele aparate foto-video. Am fost inspiraţi când ne-am încălţat cu bocanci, deoarece drumul este plin de noroi şi băltoace. Trecem iarăşi peste pod (al treilea) şi după un sector de drum îngust ieşim într-o poiană primitoare. În dreapta, deasupra drumului, se află o casă transformată în stână. În stânga o punte solidă traversează râul şi duce spre câteva case dărăpănate. 

    Drumul se îngustează tot mai mult, iar versanţii muntelui devin foarte abrupţi. Ne afundăm în pădurile munţilor Ţarcu. Avem parte şi de un festin aromat şi gustos, oferit de fragii crescuţi într-un loc însorit. Marginea drumului este tivită cu coada calului (Equisetum arcevse), o plantă medicinală cu multiple beneficii terapeutice. În dreapta drumului atârnă un colţ de stâncă gata-gata să se desprindă, împreună cu copacii crescuţi deasupra. Apele râului sunt tot mai zgomotoase şi zglobii, formând din loc în loc minicascade spectaculoase. Fiind preocupaţi cu fotografierea şuvoaielor de apă, nici nu observăm când apare lângă noi un trailer încărcat cu buşteni şi cu o remorcă plină ochi. 

    După circa o oră de mers ajungem în punctul unde drumul trece prin apă şi continuă pe partea opusă. Până aici ne-a fost! Apa este mare, curenţii sunt rapizi, iar de vreun pod sau punte nici urmă. În aceste condiţii nu putem să ne continuăm drumeţia, deoarece nu suntem echipaţi corespunzător şi nici nu suntem dispuşi acum să intrăm la apă. Nu ne rămâne decât să facem cale întoarsă. Ne cunoaştem limitele şi nu ne luăm la trântă cu forţele naturii. La întoarcere observăm zidul de sprijin care susţine drumul la contactul cu apele râului. Este o dovadă a faptului că suntem pe terasamentul unei căi ferate forestiere demult dispărute. Calea ferată urca până în poiana Zloaba. Din această poiană se poate ajunge până la poiana Strigoniu, iar de acolo într-o oră se poate urca până la staţia meteo Cuntu.

    Ne oprim în poiana primitoare amintită mai sus, trecem peste punte pe celălalt mal al râului şi aruncăm o privire spre gospodăriile fără stăpân. Apoi urcăm pe povârnişul dealului, ne aşezăm la umbra unui prun îmbătrânit şi desfacem rucsacul cu merinde. E ora mesei şi a odihnei. Pe partea cealaltă, pe lângă stână, urcă un drum până la o vilă ce se înalţă la liziera pădurii. De la stână îşi face apariţia un bărbat şi o femeie. Tot pe partea cealaltă, puţin mai jos, o mică turmă de oi coboară spre râu. După circa o jumătate de oră de pauză coborâm la drum pentru a ne întoarce la maşină. După încă o jumătate de oră suntem în dreptul casei unde am lăsat maşina. 

    Lătratul câinilor de poşetă le aduce din nou la poartă pe gazdele casei, cele două femei. În grădina alăturată o vacă paşte relaxată. Aflăm că există un plan de reabilitare a acestui drum în scopul stimulării turismului în zonă. Ne gândim însă cât ar putea să reziste drumul modernizat în condiţiile în care vor circula pe el şi în continuare camioane de mare tonaj. De fapt, şi Radio Reşiţa a transmis recent ştirea că un grup de voluntari vor restaura casele părăsite de la Plopu, pentru a le introduce în circuitul turistic. Vom vedea când şi cum se vor materializa aceste proiecte! Casele din Plopu n-au avut niciodată curent electric şi nu au nici în momentul de faţă.

    În această zonă au fost aduși în primăvara anului 2014 câțiva zimbri (Bison bonasus). Ei au fost plasați într-o zonă de aclimatizare, iar în toamna anului 2014 au fost transferați într-o zonă de semilibertate (un țarc de circa 160 de ha). În luna iunie a acestui an acești zimbri, 17 la număr, au fost eliberați în sălbăticie, ei fiind primii zimbri care trăiesc în libertate în Carpații Meridionali din sec. al XVIII-lea încoace. Există intenția de a repopula zona cu aceste mamifere, cele mai mari mamifere terestre din Europa.

    Ne clătim bocancii plini de noroi şi pornim înapoi spre Feneş. Oprim din când în când, cercetăm cu privirea casele abandonate şi le imortalizăm cu aparatele foto. Încet-încet ajungem la grămada de buşteni pe lângă care am trecut la urcare. Drumul este blocat de un trailer cu remorcă care încarcă buştenii. Un om lucrează şi alţi doi îl asistă. Cu greu se înduplecă şoferul să mute camionul ca să putem trece şi noi. Înainte de intrarea în Feneş cotim la stânga pentru a evita sectorul de drum uns cu noroi. Trecem prin localitatea Feneş şi ieşim la şoseaua E 70 în comuna Armeniş.

    Dar încă e prea devreme să mergem acasă, nu?! De aceea virăm la dreapta şi ne luăm după un indicator care ne direcţionează spre satul Sub Margine. Drumul este îngust, dar asfaltat. Sătenii au ieşit la strângerea fânului, profitând de vremea favorabilă. Aici nu contează că este sâmbătă, zi în general liberă la oamenii angajaţi de la oraşe. Nu contează că este weekend, fânul trebuie strâns dacă avem parte de o zi însorită. Ce să mai zicem de bronzat... Aceşti oameni nu trebuie să se ducă la mare ca să se bronzeze. Ei se bronzează vrând-nevrând în timpul muncii desfăşurate pe câmp! Sunt cam 4 km până la bisericuţa din sat. Dar casele sunt înşirate pe tot parcursul drumului. Localitatea este mărginită de dealurile care fac trecerea spre zona muntoasă a Ţarcului. Peisajul este idilic şi încântător. La capătul drumului asfaltat ne întoarcem şi ieşim din nou la şoseaua E 70. 

    De la Slatina-Timiş urcăm în serpentine pe valea râului Slatina. Odată ieșiți pe culme, coborâm şi intrăm în localitatea Brebu Nou pe primul drum pietruit. Prin apropiere se aude un ATV. Trecem prin Brebu Nou privind în stânga şi în dreapta la casele renovate, odinioară locuite de etnicii germani care s-au repatriat. Este o localitate renăscută şi revigorată, cel puţin în sezonul cald. La ieşire din Văliug ne mai oprim o dată pentru a mai gusta ceva la umbra pădurii. În jurul orei 19 suntem la Reşiţa, unde sunt în plină desfăşurare Zilele Oraşului (sf. Petru şi Pavel). Nu ne mai arde de aşa ceva!  Nu vrem să intrăm din nou la înghesuială după ce am respirat aerul libertăţii în mijlocul naturii. 


      www.wix.com/mcdv1504/photography
   
                                                                                  27 iunie 2015

                                                                                  Cosmina-Daniela-Vlasta M.
   

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu