vineri, 15 aprilie 2016

Orizonturi sălbatice la limita nordică a masivului Ţarcu - Wild horizons at the northern limit of the massif Ţarcu

Aparate Foto

 

Orizonturi sălbatice la limita nordică a masivului Țarcu

  Wild horizons at the northern limit of the massif Țarcu



    Dacă ne luăm după calendar, atunci suntem deja la începutul primăverii. Aceasta se face simțită prin copacii înfloriți, dar și prin căldura soarelui ce prinde putere pe zi ce trece. Dar, pe crestele munților, încă se vede o fâșie albă de zăpadă, destul de lată. Oare acolo încă n-a venit primăvara?! Pentru a ne lămuri mai bine, decidem să urcăm pe munte și să vedem cu ochii noștri, la fața locului, cum se prezintă acolo situația. Așa se face că în ziua de vineri, 1 aprilie 2016, într-o zi încălzită de soarele primăvăratic, plecăm cu intenția de a urca în munții Ţarcu.

    Plecăm din Reșița în direcția Caransebeș, străbatem valea Bistrei, trecem prin Poarta de Fier a Transilvaniei (700 m) și coborâm în Sarmizegetusa. Aici virăm la dreapta spre satul Hobiţa-Grădişte. Din sat începem să urcăm pe un drum forestier reabilitat. Aproape de cabana a doua care ne iese în cale, oprim ca să admirăm covorul de brândușe așternut pe panta dealului din stânga drumului, dincolo de pârâu. Suntem înviorați și fermecați de această priveliște minunată, călcând cu grijă prin puzderia de flori de culoare mov. Unele formează adevărate buchețele, altele cresc izolat. Sunt printre ele și câteva brândușe albe.

    După ce ne delectăm cu covorul mov de brândușe și terminăm și ședința foto, ne continuăm drumul. Urcăm încet o pantă foarte abruptă și atacăm ultimii 200-300 de metri. Aproape că „înotăm” pe această porțiune prin noroiul rămas după topirea zăpezii. Dar, cu ajutorul anvelopelor de iarnă, reușim să ieșim în dreptul unei stâne, într-o zonă defrișată. Până aici am ajuns și în luna ianuarie a acestui an, când totul era acoperit cu zăpadă și semăna cu un basm de iarnă (vezi articolul În zona nordică a munților Ţarcu).

     De la Sarmizegetusa până la Hobiţa-Grădişte, pe o distanță de 2 km, drumul este asfaltat. Din sat până la stână drumul forestier are o lungime de 8,5 km. Abandonăm mașina pentru moment și începem să urcăm pe lângă stână, care încă nu este populată, pentru a ieși din nou la drum. Înspre sud-est vedem acum culmea Lolaia și vârful Retezat (2.482 m), încă acoperite de nea. Între timp o mașină de teren coboară pe drum.

    Suntem hotărâți să explorăm această zonă mai departe. Astfel că înaintăm pe drumul ce ne duce spre sud. Trecem printr-o poieniță perfectă pentru o relaxare în natură. Curând trecem prin dreptul unei căbănuțe, ridicată chiar sub drum, în dreapta. După urme ne dăm seama că aici s-a întors mașina de teren pe care am văzut-o. După circa 500 de metri descoperim în noroiul drumului urme de urs, destul de proaspete. Nu ne mirăm însă prea mult, deoarece știm că prin aceste păduri de molid animalele sălbatice sunt la ele acasă. Deci, noi suntem aici doar oaspeți și trebuie să ne comportăm ca atare. Puțin mai încolo întâlnim și pete de zăpadă care acoperă drumul. Și prin petele de zăpadă se văd clar urme de urs. După circa o jumătate de oră de mers, în dreapta noastră se deschide priveliștea până jos spre valea Bistrei. După încă 10 minute ne oprim în dreptul unei cruci de lemn, amplasată printre stânci, în dreapta noastră, deasupra drumului. Tot aici vedem lângă drum o baracă, folosită probabil de tăietorii de lemne. Pe pajiștea din dreapta drumului este o altă stână, neocupată nici ea la această dată. Găsim din nou insulițe înflorite de brândușe, dar de data aceasta amestecate cu ghiocei.

    GPS-ul indică altitudinea de 1.550 m. Din acest punct drumul intră adânc în pădure și începe să coboare. Tocmai de aceea nu vom merge mai departe pe drum. În stânga drumului, adică spre sud-est, se ridică deasupra pădurii o culme golașă, acoperită cu un strat alb de zăpadă. Ne decidem să urcăm acolo, căutând o cale de acces. Găsim un fel de culoar destul de larg prin pădure, folosit, se pare, de turmele de oi. Ne avântăm pe culoar în sus, sperând că nu ne vom înfunda undeva. Pe măsură ce urcăm, încep să apară în calea noastră tot mai des petice de zăpadă. La un moment dat se deschide un culoar spre dreapta. Nu ne lăsăm însă ademeniți în aceea direcție și continuăm să urcăm drept înainte. Zăpada este moale și se topește sub razele soarelui. Încercăm să ocolim pe cât posibil peticele de zăpadă.

    Vine însă și momentul când nu mai putem ocoli zăpada și trebuie să trecem direct prin ea. Zăpada cedează sub greutatea noastră și ne afundăm în ea tot mai mult. De multe ori ne afundăm până la brâu. Înaintarea devine tot mai greoaie. Facem pauze scurte și dese. Bocancii noștri cedează și „intră la apă”. Simțim ceva ud la picioare. Și asta încă nu este tot!  Rafale violente de vânt ne taie respirația și vor cu tot dinadinsul să ne doboare. Dar... noi mergem înainte, spre creastă. Facem o cotitură spre dreapta, apoi ieșim din pădure. În dreapta noastră apar crestele nordice ale Ţarcului. În stânga vedem o bucățică din împărăția Retezatului. Fixăm cu privirea vârful muntelui din fața noastră și pornim asaltul final. Nu prea mai avem pe unde să ocolim zăpada, pentru că este aproape omniprezentă.

    Într-un final, suntem sus! De fapt, vârful pe care am ajuns, este un platou destul de întins și se numește Petreanu (1.904 m). Zăpada se topește sub ochii noștri și avem impresia că mergem printr-o mlaștină. Deci, de la drumul forestier până aici am străbătut o diferență de nivel de peste 350 m, întinsă pe o distanță de circa 1.500 m. Chiar dacă vântul vrea să ia hainele de pe noi, considerăm că a meritat efortul depus. 

    În fața noastră, adică spre sud-est, stau înșirate crestele nord-vestice ale Retezatului, acoperite încă de pătura albă a zăpezii. Se zărește și vârful Retezat. Ne desparte de aceste creste valea adâncă a Râului Mare, pe unde șerpuiește drumul ce duce la barajul Gura Apelor. La sud-vest se înalță extremitatea nord-estică a masivului Țarcu (muntele Bloju), cu căldarea lacului Bistra în prim-plan, unde își are obârșia râul cu același nume. Între Ţarcu și Retezat, dincolo de barajul Gura Apelor, pe care nu putem să-l vedem, orizontul este ocupat de culmile sălbatice ale munților Godeanu. Toate vârfurile sunt încă sub imperiul zăpezii. 

    În direcția nord-est se conturează în depărtare înălțimile Șureanului, împodobite și ele cu o căciulă albă. Spre nord distingem jos, în Țara Hațegului, unul din barajele de acumulare construit pe Râul Mare. Partea nord-vestică este ocupată de „spinările” împădurite ale munților Poiana Ruscă, de care ne desparte valea Bistrei. Munții Poiana Ruscă s-au eliberat deja de povara zăpezii. În plan mai apropiat, tot în această direcție, coboară spre valea Bistrei culmi prelungi, tăiate de văi adânci, care formează munții Bistrei, o subdiviziune a masivului Țarcu. Ne învârtim de jur împrejur și nu ne mai săturăm privind aceste minuni ale naturii!

    Zăpada apoasă plescăie sub picioarele noastre, care sunt acum ude în totalitate. Parcă am fi mers prin albia unui râu. Dar nu prea ne mai pasă! Căutăm un loc mai ferit de vânt și o insuliță de pământ mai uscat, unde zăpada deja s-a topit. Ne așezăm pe o tufă de afine, cu fața spre masivul Țarcu, și savurăm gustarea adusă cu noi. Apoi, mai vine vremea să și coborâm. Ceasul indică ora 15:45 când începem coborârea. Suntem sub impresia imaginilor ce tocmai au defilat sub ochii noștri.

    La ora 16:30 suntem jos, la drumul forestier, lângă crucea de lemn. Dacă urcarea a durat cam o oră și jumătate, pentru coborâre am avut nevoie doar de 45 de minute. Ne întindem la soare, lăsându-ne mângâiați de razele calde, ne curățăm plămânii cu aerosolii produși de pădurea de rășinoase, ne refacem psihicul stresat de „civilizație” cu liniștea profundă a naturii sălbatice și ne uscăm picioarele. 

    Până la urmă, la ora 17, plecăm relaxați pe drumul de întoarcere. În circa o jumătate de oră ne oprim deasupra stânei unde am lăsat mașina. În apropierea stânei mai zăbovim câteva momente, tolăniți la soare. Ce desfătare... Apoi coborâm încet cu mașina, urmând firul pârâului. Abia acum ne dăm seama că ne-am bronzat pe față și... pe nas. Pe înserate ajungem acasă. A fost 1 aprilie, dar munții Țarcu, totuși, nu ne-au păcălit de data aceasta! Pe de o parte, animalele sălbatice au și ele o casă (pădurea), pe care nu trebuie s-o invadăm și s-o distrugem; pe de altă parte, avem nevoie de oxigen ca să supraviețuim, iar pădurea este plămânul verde al Pământului, care purifică aerul. Dacă tăiem pădurea, ne tăiem craca de sub picioare! 

 
                
                     www.wix.com/mcdv1504/photography

                                                                                                      1 aprilie 2016
                                                                                  Cosmina-Daniela-Vlasta M.


Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu