Câteva zile la Poiana Mărului şi o zi prin Ţinutul Pădurenilor
Several days in Poiana Mărului and one day by the Country of the Woodsmen
După tura mai solicitantă de săptămâna trecută în munţii Făgăraş (vezi
articolul Făgăraş, între soare şi nori), avem de gând să petrecem
câteva zile în staţiunea Poiana Mărului, aflată la o distanţă de circa 25 km de
oraşul Oţelu Roşu, în judeţul Caraş Severin. În după-amiaza zilei de duminică,
31 iulie 2016 în jurul orei 14 ajungem la capătul superior al lacului de
acumulare. Malul lacului este împânzit de oameni iubitori de soare şi apă. Iată
că nu este neapărat nevoie să mergi până la Mamaia, să stai la înghesuială şi
să cheltuieşti sume exorbitante pentru a face plajă! Pe luciul apei alunecă
câte o barcă, iar pe pajiştea din apropiere ies fumuri de grătare şi răsună
muzica. Ne retragem spre marginea pajiştii, la umbra copacilor, în apropierea
unui gard ce împrejmuieşte o fâneaţă. Pe pajişte vedem şi o colibă, unde
trebăluieşte un ţăran împreună cu soţia sa, alături de animalele din ogradă.
Staţiunea a început să se dezvolte în perioada interbelică. După ce în 1936 Poiana Mărului a fost declarată staţiune turistică climaterică, un an mai târziu a fost inaugurată vila Bistra, construită de timişoreni. Transportul de la Zăvoi până în staţiune, pe o distanţă de 21 km, era asigurat de un tren forestier, la care se ataşau vagoane pentru turişti. Între anii 1984-1992 a fost construit barajul de pe cursul râului Bistra Mărului, ceea ce a dus la apariţia lacului, o atracţie suplimentară a staţiunii. După anul 2000 au început să răsară aici tot mai multe case de vacanţă şi pensiuni. În prezent construcţiile din staţiune continuă să se înmulţească, într-un ritm moderat, după câţiva ani de recul înregistrat în perioada aşa-numitei „crize financiare”.
Cortul nostru l-am ridicat la altitudinea de 620 m. Aerul din staţiune este foarte curat, el fiind foarte potrivit pentru cure de sănătate şi contribuind la întinerirea organismului. Pe vremuri chiar şi împăratul de la Viena venea până aici pentru a se trata. Cândva a funcţionat la Poiana Mărului şi un sanatoriu TBC, ceea ce demonstrează calităţile aerului din zonă. Patru factori asigură calitatea de excepţie a aerului din staţiune: ozonul, ionii negativi, aerosolii naturali şi puritatea crescută. Ozonul este cel mai pur oxidant şi dezinfectant, care poate distruge bacteriile şi viruşii din aer şi apă. Se foloseşte în domeniul medical. În timp ce „vedetele” scot bani grei pentru tratamente cu ozon (injecţii intravenoase, insuflaţii rectale), la Poiana Mărului tratamentul cu ozon este natural şi gratuit! Zona beneficiază şi de o puternică ionizare negativă. Ionii negativi sunt supranumiţi „vitaminele aerului”, deoarece influenţează pozitiv sistemul respirator şi cardiac. Aşa se explică somnul reconfortant şi adânc de care avem parte la munte. Dacă în oraşele mari găsim doar 150 de ioni negativi pe cm³, în zonele muntoase ei pot ajunge până la 1500-4000 de unităţi pe cm³. Aerosolii naturali se compun dintr-un mediu gazos combinat cu o substanţă lichidă sau solidă. Aerosolii de pădure întâlniţi la Poiana Mărului au în componenţă uleiuri volatile emise de răşinoase şi au un efect benefic asupra stresului şi insomniilor. Din nou trebuie să remarcăm că mulţi oameni folosesc aerosoli artificiali pentru a se trata, în timp ce la Poiana Mărului aerosolii sunt cât se poate de naturali! În fine, cel de-al patrulea factor ce contribuie la calitatea aerului din staţiune este puritatea ridicată. Probabil că şi lipsa industriei din împrejurimi păstrează aerul curat. Dacă ar fi să dăm crezare cercetătorilor francezi, aerul din Poiana Mărului este chiar mai curat decât cel din zona cascadei Niagara sau cel din staţiunea elveţiană Davos. Adică ionizarea negativă este de 10 ori mai mare. Fapt este că aerul din staţiune este foarte bun, am simţit-o pe proprii plămâni, pe propria inimă şi pe propriul creier!
Spre seară zarva din jurul lacului se domoleşte, majoritatea turiştilor retrăgându-se spre casele lor. Pornim într-o plimbare pe malul lacului. Un biciclist încărcat până la limită caută un loc pentru a înnopta. La întoarcere spre cort ne oprim lângă un grup de 4 motociclişti din Cehia care studiază harta. Turiştii au plecat dimineaţa tocmai din satul de etnici cehi Eibenthal (vezi Banatul cehilor) şi acum se uită după un loc de campare. Îi îndrumăm cu plăcere, băieţii fiind bucuroşi că au găsit pe cineva cu care pot conversa în limba lor maternă. Înainte de culcare suntem avertizaţi de ţăranul de la coliba din apropiere că s-ar putea să apară aici noaptea câţiva cai fără stăpân şi să nu lăsăm nimic în jurul cortului. Da... sunt caii cu care ne-am mai întâlnit în vara anului 2014, când am coborât de pe Culmea Nedeii (vezi articolul Vedere de pe Culmea Nedeii) şi am dormit la cort. Sunt doar nişte cai care caută compania oamenilor şi aşteaptă să primească ceva delicatese! Înainte de a adormi stăm cu ochii ridicaţi spre cerul plin de stele şi încercăm să le numărăm, dar... nu ajungem prea departe cu numărătoarea! Ne adâncim într-un somn adânc şi odihnitor.
**********
Începem luna august şi o nouă săptămână la cort, în vecinătatea lacului
de la Poiana Mărului. Ce ne-am putea dori mai mult?! E dimneaţa zilei de luni,
1 august 2016. În apropiere se opreşte o maşină şi în scurt timp răsare lângă
ea un cort
mare. După-amiază mergem după apă la un izvor ascuns în spatele colibei
din poiană, la rădăcina câtorva brazi. Abia ne întoarcem la reşedinţa noastră
când cerul începe să se întunece. Dinspre Muntele Mic se apropie o furtună. Între
orele 15-17 suntem sub asediul furtunii şi al ploii. Apoi, însă, cerul se
degajează şi apare din nou soarele. Seara facem o plimbare până în staţiune. Pe
marginea drumului găsim un panou turistic nou, care ne informează despre traseul
tematic „La mesteceni”. Traseul se întinde pe o distanţă de 1 km şi urcă până
deasupra releelor de telefonie. La întoarcere spre cort observăm cum de pe
vârfurile învecinate începe să coboare spre noi ceaţa. Semn că vom mai avea
parte de ploaie. De fapt şi buletinul meteo de azi a anunţat ploaie pentru ziua
de mâine.
**********
După o noapte bântuită de mai multe reprize de ploaie, ne trezim în
dimineaţa zilei de marţi, 2 august 2016 cu un cer mohorât deasupra noastră. Se
pare că azi nu vom vedea soarele. Cu toate acestea putem să ne bucurăm şi aşa de aerul
binefăcător pe care-l respirăm. Reprizele de ploaie continuă şi în
cursul zilei. Dar în pauzele dintre ploaie reuşim să ieşim în poiană şi să
surprindem câte un cadru foto în care subiectul principal este ceaţa ce
pluteşte în jurul nostru. Chiar şi în asemenea condiţii se pot face fotografii,
chiar fotografii impresionante. Admirăm perseverenţa şi tenacitatea pescarilor
care în ciuda ploii rezistă pe lac, visând la marea captură. La lăsarea
întunericului se aprinde în depărtare o luminiţă la capătul opus al lacului.
Este lumina de pe baraj. Chiar dacă azi nu vedem stelele din cauza norilor,
ştim că ele sunt acolo şi că le vom revedea odată.
**********
Ziua de miercuri, 3 august 2016 începe cu un vânt moderat care împrăştie
norii. Încetul cu încetul soarele îşi face loc printre nori şi până la urmă
iese învingător. Norii rămaşi pe cer sunt doar pentru decor. În partea opusă a poienii îşi instalează
cortul o familie de timişeni cu doi copii. În vecinătatea
noastră se opreşte o maşină. O doamnă ne întreabă dacă sunt pe aici şerpi,
urşi... O liniştim spunându-i că n-am văzut asemenea animale în poiană. Doamna
împreună cu soţul ei vin din judeţul Dâmboviţa, sunt doar în trecere şi vor să
înnopteze la cort. Uscăm cortul afectat de ploaie şi facem băi de soare şi aer.
Ne împachetăm lucrurile, pentru că mâine vrem să plecăm. Se întâmplă ca în
amurg să observăm că ne-am descărcat acumulatorul maşinii. Din cauza ladei
frigorifice ce am ţinut-o pornită. Suntem însă ajutaţi de vecinii noştri de
cort din Dâmboviţa, precum şi de familia din Timiş şi de ţăranul de la colibă
să rezolvăm problema. Din fericire, solidaritatea umană încă funcţionează! Seara
avem parte iarăşi de un cer încărcat cu stele mai mari şi mai mici, mai
apropiate şi mai îndepărtate. Adormim liniştiţi, ştiind că cineva acolo sus
veghează mereu asupra noastră!
**********
Azi, joi, 4 august 2016 ne întoarcem acasă. N-o vom face însă aşa de
repede şi aşa de direct. Temperatura începe să urce din nou. Mulţumim încă o
dată vecinilor noştri de cort din Dâmboviţa care ne-au ajutat să ne repunem
maşina în mişcare şi
pornim pe drumul ce urmăreşre conturul lacului. Coborâm spre comuna
Zăvoi şi ne angajăm pe valea Bistrei în sus. La intrare în comuna Băuţar virăm la
dreapta pe un drum îngust, dar proaspăt asfaltat. După doar câteva minute suntem
în centru comunei Marga. Suntem la poalele munţilor Ţarcu. Consultăm un
indicator şi pornim pe valea unui pârâu în sus. Ar trebui să ajungem la o
mănăstire. Nu avem acum timp să explorăm acest drum în întregime. De aceea,
după circa 10 km parcurşi din centrul comunei şi după ce ajungem deja în zona
pădurii de conifere, ne întoarcem şi oprim în dreptul unui izvor amenajat.
Ne răcorim cu apă proaspătă, părăsim maşina şi urcăm circa 300 m până la mănăstirea „Izvorul Tămăduirii”. De fapt, după cum ne anunţă inscripţiile, acesta ar trebui să fie Centrul medical-creştin „Izvorul Tămăduirii”, adică un loc de recuperare pe cale naturală a sănătăţii trupeşti şi sufleteşti. Piatra de temelie a fost pusă în 2003. În 2008 a fost sfinţită biserica şi clădirea alăturată. Biserica însă nu este finalizată, în interior mai este destul de lucru. Singura călugăriţă care apare în uşa clădirii alăturate ne îndrumă spre biserică şi dispare. Am vrea să aflăm mai multe, dar parcă măicuţa a fugit de noi. Clădirea pare a fi mai degrabă locuinţa măicuţelor, nicidecum un centru de reabilitare a sănătăţii. Sau acest centru medical-creştin să fi rămas doar la stadiul de proiect?! Pare doar o titulatură pompoasă şi atât.
Ne întoarcem la şoseaua de pe valea Bistrei, trecem prin pasul Poarta de Fier a Transilvaniei (700 m), coborâm în judeţul Hunedoara şi ne oprim tocmai la Haţeg pentru a ne completa rezerva de alimente. Apoi căutăm să ne înscriem pe pitorescul drum DJ 687A în direcţia oraşului Hunedoara. La Silvaşu de Jos deviem spre stânga, trecem prin Silvaşu de Sus şi apoi oprim în marea parcare din faţa mănăstirii Prislop. Ne atrage atenţia o inscripţie ciudată referitoare la fumat care trădează o minte foarte îngustă... Ultima parte a drumului, de la Silvaşu de Sus până la mănăstire, pe o distanţă de circa 3 km, este un dezastru. Asfaltul este fărâmiţat de utilaje grele ce lucrează la lărgirea drumului. Carosabil îngust, praf, gropi, circulaţie intensă... Să ne oprim deocamdată la atât!
Intrăm în curtea mănăstirii. Ne sar în ochi jandarmii şi baricadele metalice folosite de aceştia. Pelerinii sau turiştii sunt destul de numeroşi, veniţi aprtoape din toate colţurile ţării. Străini nu vedem. Mergem pe alee până în faţa bisericii ce îşi are originile în sec. al XIV-lea. În apropiere, într-un loc mai înalt, se găseşte altarul pentru celebrarea slujbelor religioase în aer liber. Urcăm pe alee spre pădure şi ne oprim lângă mormântul părintelui Arsenie Boca. Oamenii stă la rând să se reculeagă la mormânt. Din nou ne sare în ochi un agent de pază de la o firmă privată care supraveghează mulţimea. În sec. al XVIII-lea mănăstirea aparţinea bisericii greco-catolice. În 1948, când regimul comunist a interzis cultul greco-catolic în România şi greco-catolicii au fost nevoiţi să supravieţuiască în umbră, mănăstirea a fost preluată de biserica ortodoxă şi a fost adus aici Arsenie Boca care a devenit stareţul mănăstirii. În 1950 au fost aduse la mănăstire călugăriţe, A. Boca a devenind îndrumătorul lor spiritual. În 1959 comunitatea a fost desfiinţată şi A. Boca a ajuns la Bucureşti la domiciliu forţat. Mănăstirea a fost reînfiinţată în 1976, iar în 1989 a murit aici Arsenie Boca. Urcăm câţiva paşi prin pădure, apoi coborâm pe o cărare îngustă şi ajungem la peştera unde a trăit în sec. al XVI-lea pustnicul Ioan de la Prislop. Pe marginea cărării vedem diferite inscripţii care-i îndeamnă pe oameni să nu arunce bani în pădure sau în prăpastie! Fără comentarii...
Ieşim din nou la şoseaua DJ 687A ce ne conduce spre Hunedoara. Din Hunedoara ne întoarcem spre Teliucu Inferior, unde un panou turistic ne urează bun venit în Ţinutul Pădurenilor şi ne propune 7 trasee. Intrăm pe valea Runcului şi ne îndreptăm spre localitatea Govăjdia. În acest sector sunt câteva obiective ce merită văzute, majoritatea lor amintind de trecutul industrial al zonei din jurul oraşului Hunedoara. Noi ne oprim în dreptul bisericii romano-catolice din Govăjdia. O biserică micuţă, suită deasupra drumului, care are pe post de uşă un grilaj din fier prin care putem privi înăuntru.
De la Govăjdia ne continuăm periplul pe valea Runcului pe un drum pietruit până în satul Runcu Mare. Un sat tipic de munte, cu case risipite şi mult spaţiu liber în jurul lor. Pe drum ne întâlnim cu câţiva oameni călare pe caii lor. Se pare că pe aici calul este un mijloc de transport de nelipsit. Încercăm să aflăm dacă putem trece cu maşina spre satul Vadu Dobrii. Până la urmă ne aventurăm spre Vadu Dobrii, pe un drum de căruţe, destul de dificil, cu multe şanţuri. Urcăm, urcăm până ieşim pe o culme despădurită, de unde putem să ne plimbăm privirea în depărtări. În faţă avem o casă ce aparţine de Vadu Dobrii. De fapt, de la Hunedoara încoace n-am întâlnit nici un panou cu numele localităţilor. Ne ghidăm după harta noastră şi după spusele localnicilor.
În dreptul unei case un om taie lemne. La această altitudine sezonul rece începe mai devreme şi durează mai mult. Îl întrebăm pe om dacă am putea ajunge în comuna Bătrâna. Intenţia noastră este să ajungem la Bătrâna, iar de acolo să ieşim în comuna Dobra la şoseaua DN 68A. Omul însă nu ne recomandă să ne aventurăm pe drumul desfundat de ploi ce ne-ar scoate la Bătrâna. Ne sfătuieşte, în schimb, să coborâm spre Lunca Cernii de Jos. Deoarece deja este ora 19, acceptăm sfatul localnicului. Urcăm pe un drum abrupt şi brăzdat de şanţuri. De pe culme, de la altitudinea de 1.130 m, facem stânga pe un drum pietruit şi lăsăm în dreapta o turmă de oi.
Ne deplasăm tot pe culme, în coborâre uşoară şi încercăm să cuprindem cu privirea culmile şi văile împădurite ale masivului Poiana Ruscă. Chiar înainte de localitatea Meria facem o întoarcere de 180 de grade spre dreapta şi drumul devine mai abrupt. Intrăm într-o vale împădurită, iar drumul devine ceva mai larg. Încă avem parte de lumina zilei când ajungem la Lunca Cernii de Jos. De aici deja cunoaştem drumul. După ce trecem prin tunelul scurt din cheile Cernei, facem o pauză de masă. Am şi uitat că trebuie să mâncăm!
Alunecăm prin localităţile Hăşdău, Dăbâca şi Topliţa şi ne trezim cu oglinda lacului Cinciş în stânga. Deja s-a înserat de-a binelea. Ultima noastră incursiune la lacul Cinciş am făcut-o în toamna anului 2013, când am vrut să trecem de la Gura Bordului spre Rusca Montană. N-am reuşit, însă, pentru că drumul se termină la limita judeţului Caraş-Severin (vezi articolul Capăt de drum la Gura Bordului). Situaţia a rămas neschimbată de atunci, ceea ce ne obligă să facem un ocol prin Hunedoara şi Haţeg pentru a ajunge la Reşiţa. Puţin după miezul nopţii suntem acasă.
Aer curat puternic ionizat la Poiana Mărului pentru întărirea trupului, reculegerea de la mănăstirile Marga şi Prislop pentru purificarea sufletului, urmate de o incursiune palpitantă în Ţinutul Pădurenilor... Am avut parte de toate acestea şi suntem hotărâţi să repetăm experienţele ori de câte ori vom avea ocazia. Staţiunea Poiana Mărului va rămâne pentru noi întotdeauna un loc de refacere cu peisaje încântătoare, iar Ţinutul Pădurenilor, întins pe culmile şi văile masivului Poiana Ruscă, va reprezenta pentru noi o veşnică provocare!
