Spre Valea Iarului
To Iarului Valley
Începem săptămâna pa valea Cernei. Este luni, 19 iulie 2021. Ieșim din
cort în grădina gazdelor noastre și admirăm trezirea munților Cernei. Suntem la
intersecția șoselei DN 67D ce urcă duce Baia de Aramă cu traseul ce urcă spre cascada
Vânturătoarea. Vălătucii de ceață se plimbă deasupra crestelor și ne oferă un
adevărat spectacol.
Nu putem să neglijăm însă nici pereții de stâncă din spatele nostru care aparțin munților Mehedinți și sunt tiviți cu pinul negru de Banat. Dacă ne gândim la locurile abrupte unde crește acest arbust, atunci trebuie să apunem că pinul negru de Banat este un adevărat alpinist!
Azi nu vom urca spre cascada Vânturătoarea. Traversăm podul peste Cerna și mergem spre stânga. Pe un marcaj turistic și un panou mai recent vedem că la 4 km distanță vom găsi cascada Fecioara Maria. Vremea este plăcută. Drumul ne conduce când la umbra copacilor, când sub cerul liber și însorit. Este nevoie de apă potabilă, chiar dacă e un traseu ușor. Lacul de acumulare Prisaca format pe râul Cerna este în stânga noastră. Dincolo de apă șerpuiește șoseaua, iar deasupra ei tronează impunător munții Mehedinți. Din când în când oprim să înregistrăm acest spectacol al naturii oferit gratuit. Sunt pauze utile și pentru a lua câte o gură de apă.
După circa o oră ajungem într-un mic golf, de unde se scurge un fir de apă. Urcăm câțiva pași în dreapta și ne găsim față în față cu minunea: cascada Fecioara Maria. Cascada se desfășoară în 2 trepte și are o înălțime de circa 5 metri. În apropiere este o statuie a Fecioarei Maria, de unde provine și denumirea cascadei. Farmecul este accentuat de cele 2 iazuri de la poalele celor 2 trepte ale cascadei. Apa este rece, cristalină și reflectă verdele vegetației din jur. Probabil că de aceea i se spune Tăul Verde. Zăbovim la poalele acestei minunății și ne răcorim. Este un loc liniștit, ascuns și fermecător.
Pe drumul de întoarcere avem în față partea de sus a văii, străjuită de
stânci falnice. Pe măsură ce ne apropiem de pod, apa Cernei se îngustează și
din lac de acumulare se transformă în râu. La o cotitură a drumului se
desfășoară în fața noastră în toată splendoarea sa pajiștea în care am înnoptat
și noi. A doua parte a zilei ne-o petrecem în grădina gazdelor noastre, aflată
la poalele munților Mehedinți. Ne odihnim, respirăm aerul curat și facem
planuri pentru ziua următoare.
**********
Marți, 20 iulie 2021. Vremea este nehotărâtă. Peste culmile munților
plutesc nori joși, dar pe alocuri se întrevăd și petice de cer
albastru. Urcăm pe șoseaua DN 67D pe lângă vârful lui Stan, apoi schimbăm direcția spre est și coborâm prin localitatea Godeanu spre Baia de Aramă.
De la Baia de Aramă ajungem după mai puțin de 5 km la Ponoarele,
localitate renumită pentru complexul carstic de aici. Cea mai cunoscută
atracție turistică de aici pare să fie Podul lui Dumnezeu, un pod natural,
format din stânci, peste care trece drumul județean DJ 670.
Vizavi de acest monument al naturii găsim o peșteră (peștera Podului). De fapt, podul natural s-a format prin prăbușirea tavanului peșterii. Lungimea peșterii depășește 700 de metri, iar intrarea în peșteră este monumentală. Apele care străpung peștera și care sunt la originea ei se adună în lacul Zăton.
Urcăm pe poteca ce ne conduce pe dealul de deasupra peșterii. Aici găsim câmpul de lapiezuri, format prin acțiunea de coroziune a apei în terenul calcaros. O mulțime de șanțuri săpate de apă în roca calcaroasă.
Spre sud se văd meandrele săpate de apă pe fundul lacului Zăton. Acolo ar trebui să fie apele lacului Zăton, dar în această perioadă a anului lacul este complet secat. Lacul Zăton ar fi cel mai mare lac carstic din România, dar acest lucru se poate vedea doar primăvara, la topirea zăpezii, când lungimea lui poate atinge 2,5 km.
Ar mai fi și alte minuni naturale de văzut pe aici, dar noi hotărâm acum să mergem mai departe. Oricum, nu suntem aici pentru prima oară. Revenim cu plăcere în locurile care ne atrag și de fiecare dată descoperim ceva nou.
Revenim la Baia de Aramă, de unde ne continuăm deplasarea spre est, tot pe DN 67D, până în localitatea Arcani. Deja suntem în județul Gorj. Din Arcani ne întoarcem spre nord și câteva minute suntem la intrarea în cheile Sohodolului.
Cheile Sohodolului se întind pe o distanță de circa 12 km în interiorul munților Vâlcan. Drumul este bine amenajat (asfaltat). În aceste chei s-au filmat mai multe scene din filmul ”Trandafirul galben” cu ineditul personaj Mărgelatu (Florin Piersic).
Urcăm pe câteva trepte amenajate pentru a ajunge la o grotă, împodobită cu tot felul de icoane. Este aici și un altar de închinare. Un loc liniștit, potrivit pentru odihnă și reculegere.
Cheile sunt spectaculoase, merită parcurse pe jos pe îndelete. Apa pârâului Sohodol a străpuns stâncile în mau multe locuri. Așa au luat naștere și Nările, o formațiune rară compusă din 2 galerii străbătute de apă, fiecare cu o lungime de circa 70 de metri.
La capătul superior al cheilor se termină și asfaltul. Noi continuăm mai departe pe un drum pietruit, care are statut de drum județean (DJ 672C). Vrem să traversăm munții pe acest drum, ca să ajungem la barajul Valea de Pești din județul Hunedoara și apoi la șoseaua DN 66A, lângă Câmpu lui Neag. Doar că vremea ne joacă feste.
Când începem urcușul prin pădure, drumul este blocat de o viitură venită de pe munte. S-a pornit ploaia. Nu putem trece peste grămada de grohotiș adusă în drum. Mai e mult până în județul Hunedoara. Decidem să ne întoarcem.
Suntem din nou pe șoseaua 67D și înaintăm spre est. Avem însă grijă să
ocolim prin vest municipiul Târgu Jiu, pentru a nu intra în aglomerația urbană.
Ajungem la Bumbești-Jiu, trecem peste râul Jiu, lăsăm în stânga lacurile de la
Sâmbotin și urcăm spre Schela. În acest fel ne înscriem pe Transvâlcan (de fapt
DJ 664), un drum spectaculos care ar trebui să ne ducă în județul Hunedoara, în
municipiul Vulcan (vezi articolul Drumul montan uitat și redescoperit, Transvâlcan).
Am parcurs acest drum în primăvara anului 2018, dar în sens invers, dinspre municipiul Vulcan. Vremea este tot schimbătoare, mai ales la altitudini mai mari. Imediat ce părăsim localitatea Schela, începem să urcăm vârtos. Dar drumul ni se pare mai desfundat și mai rău decât în 2018! Ploile au săpat șanțuri în drum și au ieșit la iveală pietrele. Urcăm încet. Parcă era vorba că drumul va fi modernizat și în partea județului Gorj... Sau a fost doar o gargară preelectorală?!
Drumul se strecoară chiar pe coama dealurilor, astfel că putem să admirăm spectacolul naturii și în stânga și în dreapta. O întindere infinită de pădure și verdeață. O imagine cât se poate de relaxantă. Pe măsură ce ne apropiem de pasul Vâlcan (Vulcan), se apropie și ceața de noi.
O turmă de vaci învăluită de ceață mai degrabă se odihnește decât se
hrănește. Majoritatea animalelor sunt întinse pe iarbă și moțăie. Aproape de
punctul de altitudine maximă apare și asfaltul pe drum. Autoritățile din
județul Hunedoara și-au făcut partea lor de drum. Așteptăm ca și cele din Gorj
să facă la fel, astfel ca întregul Transvâlcan să fie modernizat. Drumul este
cunoscut și sub numele de Drumul lui Traian sau Drumul Neamțului.
Puțin după ora 16 ne oprim în pasul Vâlcan (Vulcan), la altitudinea de 1.621 m. Totul este învăluit în ceață și nu putem să vedem mai nimic în jurul nostru. Distingem cu greu Panteonul din pasul Vulcan, un ansamblu de busturi, având în centru o cruce.
Odată cu trecerea timpului crește numărul busturilor. Dacă în 2018 erau aici 4 busturi (regele Ferdinand I, Ion Culcer, Dumitru Cocorăscu, Gheorghe Tătărescu), la ora actuală sunt în pasul Vâlcan (Vulcan) deja 8 busturi (au mai fost adăugate: regina Maria, Ecaterina Teodoroiu, Ion Dragalina, Emil I. Popovici). Este o comemorare a luptelor din Primul Război Mondial. Urmele tranșeelor de atunci pot fi văzute și azi în acest loc.
Coborâm prin stațiunea Pasul Vâlcan până în municipiul Vulcan. Mergem spre Petroșani. Căutăm un loc pentru înnoptat. Până la urmă ne cazăm la Casa Sonya din Iscroni, unde ne odihnim și descărcăm emoțiile trăite mai ales pe Transvâlcan.
**********
Este dimineața zilei de miercuri, 21 iulie 2021. Ne luăm rămas-bun de la
gazdele noastre de la Casa Sonya din Iscroni și pornim
spre destinația finală a periplului nostru. Dar înainte de ajunge acolo, ne mai urcăm spre stațiunea Straja.
Drumul DJ 664A care urcă spre stațiune este asfaltat, dar abrupt. Drumul este flancat de Calea crucii, un ansamblu creștin devoțional compus din 14 stațiuni (popasuri), care rememorează drumul lui Isus spre muntele Golgota.
La intrarea în schitul Straja, un locaș de cult ortodox, trebuie să trecem printr-un coridor lung (tunel), împodobit cu o mulțime de icoane. De fapt, fiecare zi din an are în dreptul ei icoana unui sfânt. Azi fiind 21 iulie, în dreptul sfântului din această zi este aprinsă o candelă.
Din coridor ieșim direct în grădina schitului. Aici găsim stațiunea a 11-a din Calea crucii. Mai urcăm puțin și ne găsim în fața unui mic lăcaș de cult. Ieșim din perimetrul schitului și urcăm până la crucea uriașă din metal, ridicată în cinstea eroilor din Valea Jiului.
Norii joși plutesc cu repeziciune deasupra crestelor, oferindu-ne scene fermecătoare. Valea este scăldată în soare. Aici sus însă nu este caniculă și un vânt răcoros ne răvășește părul.
Dincolo de vale se conturează crestele Retezatului Mic. Stațiunea Straja este asaltată de turiști mai ales iarna, când aici se poate schia. Noi însă fugim de înghesuială! Preferăm să admirăm frumusețile naturii în liniște. Nu prea departe se vede vârful Straja (1.868 m), un punct de reper în zonă. Înainte de a pleca din stațiune, suntem asaltați de un grup de copii pe biciclete care gonesc la vale. E bine că cineva mai face sport și se îngrijește de sănătate!
Suntem din nou în vale. De data aceasta mergem spre sud-vest, prin Uricani, iar între Valea de Brazi și Câmpu lui Neag deviem spre stânga (DJ 672C), în direcția barajului Valea de Pești. Vrem totuși să vedem pe unde am fi ieșit, dacă reușeam ieri să traversăm munții Vâlcan dinspre cheile Sohodolului.
Lăsăm barajul Valea de Pești în dreapta și urcăm prin pădure. La șaua Dalma Căzută însă ne oprim. Am trecut deja în județul Gorj și se pare că de aici drumul coboară. Noi avem azi alte planuri.
Suntem iarăși pe șoseaua DN 66A, udată de ploaie. Lăsăm Câmpu lui Neag în urmă și mergem până la granița cu județul Gorj, unde cotim spre dreapta. Imediat poposim într-o poiană pitorească presărată cu corturi amplasate pe postament din lemn. Suntem la campingul din Valea Iarului, la poalele Retezatului Mic, destinația cu care am plecat în gând de acasă. Aici vom înnopta. Pentru a înnopta într-un asemenea cort a fost nevoie să facem rezervare. Azi nu vom mai circula.
Corturile de aici sunt ridicate pe un postament de lemn, sunt împrejmuite cu un gard, sunt încălzite și dispun de paturi, lenjerie și prosoape. Când intri în cort ai sentimentul că ești într-o cameră de hotel. Caloriferele din cort chiar au fost calde peste noapte. Altitudinea la care se află poiana depășește 1.200 de metri, deci încălzirea pe timpul nopții a fost binevenită. Există, duș comun, loc de servit masa în aer liber, hamac.
În poiană am găsit 12 corturi amplasate la distanțe mari unele de altele. La lăsarea întunericului se poate aprinde și lumina în cort, există bec! Totul este conceput în armonie cu natura, fără intervenții brutale. Ce poate fi mai odihnitor decât un somn într-o poiană înconjurată de brazi, la poalele muntelui?
**********
Joi, 22 iulie 2021, e ultima noastră zi din această hoinăreală și
relaxare. Ne trezim odihniți și bucuroși că am putut avea parte de
această experiență inedită la care visam aproape de un an.
Dar... azi trebuie să mergem acasă. Nu vom merge însă așa de direct și așa de repede! Lăsăm în urmă oaza de liniște de la Valea Iarului și plecăm spre municipiul Vulcan. Ar fi interesant să urcăm pe șosea prin pasajul pasajul Jiu-Cerna, spre lacul Valea lui Iovan și Băile Herculane... Dar, nu! De data aceasta n-o facem! Am străbătut acest drum în ambele sensuri (ultima dată în luna august a anului 2020) și de fiecare dată am transpirat din abundență, nu neapărat din cauza căldurii, și am avut emoții. Este adevărat că pe hartă apare ca un drum național (ceea ce induce mulți oameni în eroare), dar arată mai degrabă ca un drum forestier.
Ne oprim la lacul de la Câmpu lui Neag, un lac format pe locul fostei cariere de huilă. Dar, înainte de carieră, aici a fost vatra satului Câmpu lui Neag. Adâncimea lui este foarte mare, atingând 70 de metri, iar curenții de apă sunt puternici, ceea ce reprezintă un real pericol de înec. De aceea lacul este împrejmuit pentru a evita eventualele accidente. Lângă lac a apărut recent și o mănăstire.
Pentru a ocoli municipiul Petroșani și aglomerația urbană, de la Vulcan intrăm spre stânga pe drumul DJ 666 și urcăm spre pasul Dealu Babii, la peste 900 de metri. De aici, dacă privim în urmă, vedem culmile verzi ale munților Vâlcan.
Coborâm în serpentine spre localitatea Merișor, unde ne regăsim pe șoseaua ce ne duce spre Hațeg (E 79), iar de acolo ne orientăm spre sud-vest în direcția Reșița prin Caransebeș. Am avut patru zile de relaxare, care au atins punctul culminant la cortul de lux de pe Valea Iarului. Mulțumim naturii și Creatorului!
