luni, 10 martie 2014

Un traseu feroviar la înălţime între Anina şi Gârlişte - A rail route in height between Anina and Gârliște

Aparate Foto


Un traseu feroviar la înălţime între Anina şi Gârlişte

A rail route in height between Anina and Gârliște



    Iată-ne la viaductul de cale ferată din cartierul Schlucht al orăşelului Anina. Vrem să străbatem sectorul dintre Anina şi Gârlişte pe jos. Cu trenul care circulă pe aici, între Anina şi Oraviţa, am călătorit chiar de două ori, dus-întors. Dar, mergând pe jos, poţi să vezi mai multe, mai pe îndelete şi poţi să te opreşti unde vrei. Suntem aici la altitudinea de 530 m deasupra nivelului mării. Este vineri, ultima zi a lunii februarie (28) din anul 2014. Încă nu este ora 10. Avem parte de un soare ascuns după un strat subţire şi albicios de nori. În concluzie, lumina este difuză şi nu creează  contraste puternice. Din când în când ne împrospătează respiraţia câte o rafală de vânt destul de rece. De la picioarele viaductului iese un firicel de apă şi se uneşte cu apele Gârliştei. Apa curge paralel cu calea ferată pe o distanţă de circa 3 km.

    Coborâm sub viaduct pe treptele de beton. De jos, de lângă apa limpede a Gârliştei, ne dăm seama mai bine de înălţimea viaductului. Este  o construcţie impresionantă, realizată cu circa 150 de ani în urmă, fără mijloacele tehnice de astăzi şi totuşi rezistă în timp şi se ţine bine. Urcăm înapoi spre viaduct pe o cărare şi ne îndreptăm spre primul tunel. Este foarte scurt şi urmează imediat după viaduct. Ne-am învârtit aproape o oră în jurul viaductului. Nu ne ia mai mult de 10 minute ca să ajungem la al doilea şi al treilea tunel, care sunt foarte aproape unul de altul şi foarte scurte. Al doilea tunel este dublat de o galerie paralelă, în partea dreaptă.

    După o jumătate de oră ajungem şi la al patrulea tunel. La fel ca celelate, şi el este foarte scurt. La ieşire din el, în stânga căii ferate, observăm o scobitură în stâncă. Dar... nu este o simplă scobitură! Cavitatea se îngustează, coteşte spre stânga urcând uşor şi se transformă într-o galerie la capătul căreia vedem lumină. Ne avântăm pe galerie în sus şi după câţiva metri ieşim deasupra tunelului. Suntem cam la 10 m deasupra tunelului. Capătul de sus al galeriei iese spre valea Gârliştei. Tot de aici vedem şi calea ferată care şerpuieşte spre Gârlişte. Suntem încântaţi de ceea ce descoperim. Ne strecurăm prin galerie în jos şi pe stâncile străpunse de tunel zărim câteva flori gingaşe şi albe. Sunt vestitorii primăverii, delicaţii ghiocei.

    Cam după 30 de minute pornim mai departe. La un moment dat calea ferată face un viraj larg spre stânga. Aici ne îndepărtăm de valea Gârliştei, care rămâne în dreapta noastră. De fapt, traseul feroviar ocoleşte aici o mică vale, cotind mai întâi spre stânga, iar apoi revenind spre dreapta şi formează o buclă uriaşă. Dacă am merge prin vale, unde se văd câteva colibe solide, am putea să scurtăm traseul şi am ieşi din nou la calea ferată în partea cealaltă a văii. Noi însă preferăm să urmăm şinele. Acolo unde calea ferată se întoarce din nou spre dreapta, apare în stânga o casă. Nu se vede nici o mişcare. Pământul din faţa case este deja arat. Pe gardul dărăpănat sar sprinţare două veveriţe. Una din ele coboară şi dispare. Cealaltă însă se urcă în copac şi încearcă să se ascundă de noi. Noi, în schimb, încercăm s-o fotografiem fără s-o speriem.

    La capătul buclei ieşim din pădure. Este aproape ora 13. Acum calea ferată înaintează pe povârnişul dealului golaş. Peste puţin timp ajungem la un mic viaduct care nu are mai mult de 3 m înălţime şi pe care este inscripţionat anul 1869. După câteva  minute de mers şi după o uşoară curbă spre stânga, ne pomenim în faţa unui tunel mai lung decât cele pe care le-am străbătut până acum. Este al cincilea tunel de la Anina încoace şi, de fapt, cel mai lung tunel (660 m) de pe traseul Anina – Oraviţa. În faţa lui este postat un semafor care, spre surprinderea noastră, funcţionează. Este aprinsă lumina roşie. Am mai trecut până aici pe lângă un semafor, dar acela nu era funcţional. Bănuim că la capătul celălat al tunelului, de unde răzbate spre noi o luminiţă destul de firavă, se află gara Gârlişte. Nu îndrăznim s-o luăm prin tunel, având în vedere că trenul încă n-a trecut de la Oraviţa spre Anina şi nici nu ştim când ar trebui să ajungă aici. În consecinţă, ocolim tunelul prin dreapta şi ne urcăm deasupra lui. Vom traversa dealul pe care tunelul îl străpunge. În vârful dealului ne oprim să ne tragem răsuflarea şi să privim în jurul nostru. Suntem la altitudinea de 637 m. De fapt, altitudinea maximă a căii ferate Oraviţa – Anina este atinsă chiar în tunelul de sub noi. Jos, în faţa noastră, se văd câteva clădiri şi o perdea de fum care pluteşte în voie deasupra vegetaţiei uscate. Coborâm prin stânga şi ajungem din nou la calea ferată. Suntem în gara Gârlişte, în partea cealaltă a tunelului. Ceasul arată aproape ora 14.

    Aflăm de la un om că trenul trebuie să ajungă aici de la Oraviţa la ora 16:20, iar la ora 17:05 se întoarce din Anina înapoi. Puţin mai în faţă, la ieşire din gară înspre Oraviţa, în dreapta căii ferate, coboară cărarea spre satul Gârlişte. Ne aşezăm să ne savurăm sandwich-urile şi să ne hidratăm. Tocmai suntem la desert, când suntem invadaţi de o turmă de capre. Câteva dintre ele, mai îndrăzneţe, se proţăpesc lângă noi şi nu pleacă până nu primesc şi ele o bucăţică de napolitană. Pofticioase, ca şi noi! Pe deal, un om îşi face de lucru prin grădină. În afară de şinele principale care duc spre Gârlişte, aici mai sunt vreo două perechi de şine, dar cam ruginite. Se vede treaba că n-a mai trecut peste ele nici un tren de multă vreme. Cândva a fost aici un nod feroviar, unde se intersectau trenurile. Acum însă abia dacă mai circulă pe aici un singur tren pe zi.

    După aproximativ 45 de minute pornim pe drumul de întoarcere, spre viaductul de la Anina. De data aceasta ne hotărâm să traversăm tunelul, deoarece trenul va ajunge aici abia peste o oră şi jumătate. Avem nevoie şi de lanternă, pentru a vedea pe unde călcăm. În tunel este un frig îngrozitor şi circulă nişte curenţi de aer puternici. Ne bucurăm când ieşim din el, după circa 10 minute, şi simţim imediat diferenţa de temperatură. Suntem şi mai fericiţi când intrăm din nou în pădure şi scăpăm de rafalele de vânt tăios. Traversele căii ferate sunt din lemn. Doar pe alocuri apar traverse din beton armat. În unele locuri sunt acoperite cu pietriş şi înaintăm greu. În alte locuri traversele sunt acoperite cu un strat de frunze uscate sau pur şi simplu cu pământ şi vegetaţie. Ni se pare nouă sau acest lucru cam dă dovadă de neglijenţă şi nepăsare?! Nu cumva autorităţile centrale abia aşteaptă un pretext ca să închidă această cale ferată şi un accident le-ar veni ca o mănuşă  pentru a o face?

    După circa o oră şi 15 minute ajungem la cele două tunele apropiate (tunelul 2 şi 3, venind dinspre Anina spre Gârlişte). Pentru că este deja ora 16:15, decidem să aşteptăm trenul aici, între cele două tunele, cu aparatele pregătite. După câteva minute de aşteptare apare o locomotivă cu două vagoane. Se deplasează agale şi greoi. Aproape că poţi să te ţii fugind după acest tren. După trecerea trenului revenim şi noi pe calea ferată şi în scurt timp ajungem la viaduct.

    Mai este un sfert de oră până la ora 17. Până ce va trece trenul înapoi, încercăm să căutăm o poziţie cât mai favorabilă pentru a-l surprinde în cadru. În cele din urmă soarele a ieşit învingător. Acum, aproape de apus, cerul este curat şi azuriu cu sublime tente sângerii. La 17:20 apare trenul în faţa viaductului. În mod sigur am fost văzuţi de mecanic, pentru că suntem onoraţi cu un şuierat prelung şi cât se poate de original. Chiar dacă locomotiva funcţionează cu combustibil lichid şi este echipată cu motor Diesel, şuieratul a fost unul de locomotivă cu abur. Trenul străbate încet viaductul şi se pierde în tunel.

    Este timpul să mergem acasă. Ultimele raze de soare scot în evidenţă groapa de gunoi pe lângă care trecem. Este o imagine dezolantă într-un asemenea decor natural frumos. Pe pomi atârnă diferite pungi şi alte articole, împrăştiate de vânt. Este civilizaţia secolului XXI care se bazează pe o societate de consum. Scoatem gunoiul din oraş, să nu ne strice imaginea urbei, şi-l ducem în pădure, că doar acolo nu-l vede nimeni! Lăsăm în dreapta noastră clădirile haotice ale fostei exploatări miniere, închisă în 14 ianuarie 2006 în urma unui accident, care se conturează apocaliptic pe cer şi virăm la stânga pentru a ne îndrepta spre Reşiţa.

    Chiar dacă astăzi soarele a fost slăbuţ şi timid, primăvara se apropie în mod inevitabil. Noi am văzut şi am auzit semnele primăverii pe tot traseul: ghiocei gingaşi, flori de nu-mă-uita mărunţele, flori de mierea ursului îndrăzneţe, flori galbene de corn, flori alungite de alun şi cântec de păsărele. Natura se pregăteşte să-şi schimbe straiele. Ar trebui să ne schimbăm şi noi comportamentul distructiv şi consumist. A fost o adevărată zi de relaxare şi distracţie. Da... aţi citit bine! Relaxare şi... distracţie! Pentru că asta numim noi relaxare şi distracţie.



       www.wix.com/mcdv1504/photography
  

                                                                                 28 februarie 2014  
                                                                                 Cosmina-Daniela-Vlasta M.


Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu