Lacul Valea lui Iovan în miez de iarnă - The lake Valea lui Iovan in the dead of winter

LACUL VALEA LUI IOVAN IN MIEZ DE IARNA

The lake Valea lui Iovan in the dead of winter

   La început de an nou, mai precis în a noua zi a anului 2015, vom merge la barajul de acumulare Valea lui Iovan. Lacul este situat la poalele munţilor Godeanu, în partea lor sud-estică şi este alimentat în principal de apele Cernei. Aşa se face că pe unele hărţi este trecut sub denumirea de lacul Cerna. Barajul Valea lui Iovan, construit în anii ’70, are o înălţime de 110 m şi este situat la altitudinea de 685 m. Să nu-l confundăm însă cu barajul construit tot pe râul Cerna, chiar în amonte de staţiunea Băile Herculane, denumit lacul Prisaca.

   
   Pornim la drum în ziua de vineri, 9 ianuarie 2015. Gerul care şi-a făcut simţită prezenţa de Bobotează s-a mai domolit, temperaturile au mai crescut puţin, dar covorul alb de zăpadă este prezent. Cerul este mohorât, iar norii cenuşii şi destul de joşi circulă cu viteză împinşi de vânt. Nu putem vedea cupola Muntelui Mic şi nici masivul Ţarcu în deplasarea noastră pe E 70 spre Băile Herculane. Totuşi, vizibilitatea este destul de bună. În stânga se desfăşoară culmile împădurite ale Ţarcului, iar în dreapta se întrezăresc pantele domoale ale Semenicului. Curând ajungem la popasul Piatra Scrisă şi valea se îngustează simţitor. 

    
   La ieşire din Armeniş, pe stânga, un stâlp din beton cu fire de curent electric, devenit victima vreunui autovehicul, stă înclinat şi parcă strigă după ajutor. Nu este prima dată când îl vedem în această stare. Nu-l bagă nimeni în seamă. Probabil se va sesiza cineva doar atunci când stâlpul se va prăbuşi şi întreaga localitate va rămâne fără lumină! Sus, între Domaşnea şi Cornea, la Poarta Orientală (535 m), aruncăm o privire spre stânga, unde se înalţă Poiana Mare sau Culmea Cănicei (1344 m). Vârful culmii este ascuns în ceaţă. 

   
   La gara din Băile Herculane, când  facem stânga şi traversăm podul peste Belareca, ne aşteaptă o surpriză... plăcută. Avem un nou strat de asfalt! În luna septembrie a anului trecut, când am fost aici la Zilele Turismului Activ (vezi articolul Climbing internaţional la Băile Herculane), drumul arăta destul de rău. Dar entuziasmul nostru se dezumflă repede când ajungem în apropierea centrului nou al staţiunii. De aici în sus drumul nu mai este refăcut. Să sperăm că în primăvară recondiţionarea lui va continua, deoarece autorităţile prezente în staţiune toamna trecută aşa au promis!

    
   Staţiunea este în hibernare. Lipseşte forfota şi agitaţia zilelor călduroase. Nouă însă nu ne lipseşte deloc! La ieşirea din staţiune depăşim câţiva alergători singuratici care îşi fortifică organismul în aerul ozonat şi se pregătesc pentru competiţiile sportive ce-i aşteaptă. Adevărata distracţie începe abia când depăşim barajul Prisacina de pe Cerna. Piscurile măiastre ale munţilor Cernei, în stânga şoselei, îşi dezvăluie încet frumuseţea.

   
   Acum, când pădurile sunt desfrunzite şi stâncile golaşe sunt pudrate cu omăt, peisajul se vede mult mai bine decât vara. Contrastul dintre stâncile gri-închis şi zăpada albă scot în evidenţă foarte bine liniile, contururile, formele şi texturile. Peisajul de iarnă din faţa noastră este aproape alb-negru, doar cu câte o mică pată de culoare şi impresionant tocmai prin simplitatea lui. Apa lacului de acumulare este încremenită în gheaţă. La capătul de sus al văii se întrezăreşte printre nori o lumină. Semn bun, credem noi. Semn că la barajul Valea lui Iovan s-ar putea să avem cer senin. 

    
   Înaintăm încet şi privim în stânga şi-n dreapta. Mai sus apele Cernei curg în voie. În schimb pe abrupturile de deasupra râului stau atârnate trei cascade, îngheţate şi transformate în sloiuri uriaşe de gheaţă, care aşteaptă să se prăvălească în gol odată cu venirea dezgheţului. Puţin mai departe, unde drumul se îngustează, o stâncă întreagă din dreapta noastră este îmbrăcată în gheaţă. Apa venită din munţii Mehedinţi a creat cu ajutorul gerului un adevărat palat de cleştar pe cât de inedit, pe atât de efemer.

   După circa 22 de km pe care i-am parcurs din staţiune în amonte pe şoseaua DN 67D, facem stânga pe un drum cu zăpadă bătătorită pentru a ajunge la Cerna Sat. Avem de străbătut până acolo 13 km (nu 18 km, așa cum arată indicatorul!). După cum bine am bănuit, curând ajungem în bătaia soarelui. E bine, chiar dacă nu ne încălzeşte prea mult. Dacă în amonte de Băile Herculane, la motelul Dumbrava, un panou ne anunţa că intrăm în judeţul Mehedinţi, acum, la 15 minute de la intersecţie, un alt panou ne anunţă că intrăm din nou în judeţul Caraş-Severin. Dar... după numai 5 minute, ne surprinde un alt panou pe care scrie că intrăm în judeţul Gorj. Ce mică e distanţa aici între judeţe!

   
   Pe parcurs mai admirăm câţiva ţurţuri suspendaţi în stânga drumului şi depăşim o turmă de godaci sprinteni. Cu câţiva ani în urmă, în toiul verii, s-a întâmplat să scăpăm pe-aici câinele nostru de poşetă pe geamul deschis al maşinii. Bineînţeles că patrupedul n-a păţit nimic, ci doar s-a aerisit puţin şi a alergat pe lângă maşină spre amuzamentul nostru!

   
   În aproximativ 30 de minute suntem în Cerna Sat. Lacul de agrement este îngheţat în totalitate. Ne atrag atenţia 2 indicatoare turistice învechite. Unul ne îndrumă spre stânga, spre vârful Oslea Românească şi Godeanu. Celălalt este postat în dreapta drumului şi vrea să ne ducă spre Motru Sec. Noi mergem înainte şi imediat după ieşirea din localitate drumul începe să urce mai abrupt. La cheile Corcoaia, aflate în dreapta, vom opri la întoarcere.

   
   În mijlocul drumului este pus un bulgăre mare de zăpadă. Să fie acesta „indicatorul” care vrea să ne anunţe că drumul este închis?! Ocolim obstacolul şi călcând mai apăsat pe acceleraţie ne aventurăm pe serpentine. Aici, zăpada de pe drum este mai afânată şi mai mare, pe alocuri se văd chiar porţiuni cu gheaţă. Ajungem pe un platou, unde oprim. În spate, de unde am urcat, se vede ca în palmă valea cu casele răsfirate din Cerna Sat. Peisajul îmbrăcat în albul pur al zăpezii sclipeşte în bătaia soarelui. Coborâm în partea cealaltă a platoului şi mergem prin vale preţ de câteva minute. Apoi apare barajul şi drumul începe să urce iarăşi. Câteva serpentine, câteva pete de gheaţă şi suntem sus, la barajul Valea lui Iovan.

   
   Imaginea ne uimeşte şi ne lasă fără cuvinte. Apa albastră a lacului este încreţită de rafale de vânt. În spatele lacului tronează vârfurile ţanţoşe ale munţilor Godeanu, îmbrăcate în mantie albă. Vârfurile apar şi dispar din ceaţă cu o viteză incredibilă. Norii albicioşi aleargă pe cerul azuriu mânaţi de un vânt violent. Curenţii de aer reci şi calzi se duelează şi provoacă rafale de vânt puternice. Pădurea golaşă de pe versanţi geme şi vuieşte. Un sunet straniu şi înfiorător, dacă nu eşti obişnuit cu el! Şi totuşi, este o privelişte superbă şi unică.

   
   De aici încolo drumul care şerpuieşte pe lângă baraj este înzăpezit, dar se văd ceva urme de anvelope. Pe margine este instalat un panou care ne informează că secţiunea din drumul naţional DN 66A (DA... DA, este un drum naţional!) care urmează  este închisă între 15 octombrie şi 31 martie. O altă tăbliţă, o bornă kilometrică provizorie, arată că până la Uricani mai sunt 58 de km. Din Cerna Sat până aici am parcurs 8 km. Ceea ce înseamnă că informaţia de pe borna provizorie care indică 11 km până la Cerna Sat nu este tocmai exactă. Asfaltarea acestui drum a început deja cu ani buni în urmă de la Câmpu lui Neag încoace, dar treaba merge foarte încet şi greu datorită numeroaselor obstacole.

 

    

   Într-un final coborâm de pe baraj şi şontâc-şontâc ajungem la cheile Corcoaia, unde oprim. Apa din cheile foarte înguste este îngheţată bocnă. Nu reuşim s-o spargem nici cu o piatră aruncată de pe podeţ. Pe marginea cheilor stau agăţate pe stânci formaţiuni incredibile de gheaţă, care ne încântă privirile. Un şuvoi de apă care se scurgea în chei s-a solidificat, formând o mică cascadă nemişcată şi mută. Balustrada construită din fier şi deteriorată spre interiorul cheilor, precum şi podeţul de la intrare, construit şi el din fier şi beton, fac notă discordantă cu natura din chei şi nu se încadrează prea bine în acest ambient natural. Apa din cheile Corcoaia am încercat-o odată în miezul verii şi am constatat că era foate rece chiar şi atunci.

   
   Ziua este mai scurtă iarna, amurgul se apropie rapid, iar noi ne retragem spre casă,  exact pe unde am şi venit, pentru că este calea cea mai scurtă spre Reşiţa. Masivul Godeanu este încă greu accesibil şi poate tocmai de aceea îşi menţine sălbăticia şi misterul care-l înconjoară. Dar, chiar dacă acest munte inedit va ajunge cândva mai accesibil, să nu lăsăm pe el decât urmele noastre şi să nu luăm din el decât imagini!

                                   
                             https://www.mcdv82.net/

                                                                                                                                                               9 ianuarie 2014                                                                                                                                               Cosmina-Daniela-Vlasta M.
                                                                                 

O zi de iarnă la Cornereva - A winter day at Cornereva

 

O zi de iarnă la Cornereva

A winter day at Cornereva

 

  
    Iarna este un anotimp mirific care ne farmecă prin puritatea zăpezii. De multe ori însă zăpada o găsim doar pe înălţimi, acolo unde şi condiţiile de supravieţuire sunt mai dificile. Unii aleg să privească munţii înzăpeziţi doar pe ecranul monitorului sau la televizor. Noi însă preferăm să-i admirăm mai de aproape şi să inspirăm aerul lor curat, chiar dacă ne expunem condiţiilor dure care guvernează la altitudini mai mari. Poate că este mai greu, dar în mod sigur este mai frumos.

    
   Nu vrem să încheiem anul 2014 fără să ne mai „aerisim” o dată. De aceea, în dimineaţa zilei de marţi, 30 decembrie 2014, plecăm spre comuna Cornereva. Cornereva are în componenţa sa 40 de sate şi cătune, fiind din acest punct de vedere cea mai întinsă comună din România. Majoritatea localităţilor aparţinătoare de comună sunt situate în partea de nord-vest a munţilor Cernei. După două zile de ninsoare cerul se degajează, apare soarele şi se anunţă o zi bună de drumeţie.

    
   La Caransebeş ne angajăm pe şoseaua E 70, în direcţia staţiunii Băile Herculane. După ce trecem de localităţile Buchin, Slatina-Timiş şi Armeniş, trecem podul peste râul Timiş, imediat virăm la stânga şi intrăm pe DJ 608. Dacă până aici şoseaua a fost curată, de aici încolo drumul este acoperit cu un strat de zăpadă bătătorită. Reducem viteza, înaintăm cu grijă şi din când în când aruncăm câte o privire spre culmile ninse din stânga noastră. După circa 3 km ajungem în localitatea Rusca. Intrăm pe valea Pârâului Rece (pârâul Hideg) care desparte munţii Ţarcu de munţii Cernei şi Godeanu.

    
   Sub barajul Rusca drumul se bifurcă. Locul este răvăşit de utilajele grele care manevrează buşteni. Spre stânga drumul urmăreşte conturul lacului de acumulare până la capătul din amonte. Noi mergem spre dreapta, pe drumul ce se caţără abrupt deasupra barajului. Avem puţine emoţii datorită pantei şi a zăpezii bătătorite de pe drum. Dar anvelopele de iarnă îşi fac datoria din plin. 

    
   Oprim lângă un loc de popas de unde putem cuprinde cu privirea aproape tot lacul. Apele lacului reflectă cu fidelitate albastrul profund al cerului. În spatele lacului se întrezăresc prin ceaţă culmile semeţe şi albe ale Ţarcului. Lucrările pentru construirea barajului au început în anul 1985. După 1989 lucrările au fost oprite şi s-au reluat abia în 2002. În 2007 barajul a fost finalizat şi inaugurat, dar are 75 m înălţime, în loc de 95 m, cât prevedea planul iniţial. 

    
   Continuăm urcuşul până în vârful pantei. Sus, în şaua Furca Obiţii, oprim. Suntem la altitudinea de 830 m. Primele case care apar, chiar înainte de vârf,  fac parte din cătunul Obiţa. Practic, delimitarea acestor cătune dispersate pe versanţii munţilor Cernei, precum şi prin văile Belareca şi Ramna, este imposibilă. Oare chiar contează acest lucru în viaţa oamenilor care trăiesc aici? Din stânga noastră ne priveşte de sus vârful Cozia cu cei 1.450 de metri ai săi. În dreapta se ridica culmea Poiana Mare sau Culmea Cănicei (1.364 m) care flanchează partea vestică a depresiunii Cornereva. Şaua Furca Obiţii face legătura între cele două înălţimi. 

    
   Tăiem un mic nămete ridicat de viscol de-a curmezişul drumului şi începem încetişor coborârea spre centrul comunei Cornereva. Casele apar răsfirate în stânga şi în dreapta noastră, cocoţate pe coastele dealurilor. Pe drumul alb se văd din loc în loc pete închise la culoare, semn că cineva şi-a dat interesul să arunce cu material antiderapant. Aproape de ora 12 oprim în centrul comunei. Camionul de deszăpezire umplut cu nisip este şi el oprit aici. Se pare că a coborât drumul în faţa noastră. Câte un om intră şi iese din magazinul plasat aici în mod strategic. Noi însă nu-l vizităm pentru că venim cu provizii de acasă. Facem câţiva paşi pe jos. În faţa primăriei staţionează un tractor nou-nouţ, echipat cu lamă de deszăpezire şi lanţuri lucioase montate pe roţile uriaşe. Frumos utilaj, dar mai ales folositor pe aceste meleaguri înzăpezite! După etichetele lipite pe el, se pare că tot cu fonduri europene a fost achiziţionat şi el. 

    
   Acostăm un bătrânel sprinten şi îl întrebăm dacă se poate ajunge în cătunul Camena. Munteanul ne asigură că se poate merge spre Camena, drumul este deszăpezit. Omul se duce spre Topla, aşa că îl luăm cu noi. Prindem un drum care se desprinde din drumul principal chiar în centrul comunei. După circa 10 minute omul nostru ne cere să oprim, iar el coboară. Clădirea şcolii aflată în stânga noastră ne anunţă că suntem în cătunul Dolina. Bătrânelul ne mulţumeşte şi porneşte în grabă pe un drum îngust spre dreapta. 

    
   Noi ne continuăm drumul mergând înainte. Pe tot parcursul drumului, în dreapta şi-n stânga, răsar din zăpadă case mai mari sau mai mici, cu coşurile fumegând. După circa o jumătate de oră de urcuş domol oprim. Drumul coboară într-o mică vale unde se văd câteva case şi se aud glasuri de copii. În spatele acestor case se ridică aproape vertical vârful Cozia. După câteva momente de graţie petrecute în compania peisajului de basm, hotărâm să ne întoarcem. 

    Înainte de a ne întoarce în centrul comunei, avem de gând să ne oprim la cele trei bifurcaţii pe care le-am văzut. La prima oprire găsim pe firul unui pârâu o moară de apă. Gerul din ultimele zile care mai stăpâneşte aceste ţinuturi şi în acest moment, a făurit sculpturi în gheaţă unice în apropierea morii. Suntem încântaţi şi fascinaţi de aceste adevărate opere de artă ale naturii. Ne îndoim că vreun om ar putea măcar egala această măiestrie a naturii!

    
   Mai coborâm puţin şi ne oprim la a doua bifurcaţie. Dincolo de podul peste Belareca vedem clădirea şcolii din Zănogi. Este o clădire modestă lângă care sunt îngrămădite lemne de foc. Vizavi de şcoală sunt amplasate două gospodării. Drumul îngust înaintează printre şcoală şi cele două case înspre culmile Cernei. Într-un anotimp mai blând vom vedea până unde duce drumul şi de unde începe cărarea.

    
   La a treia oprire, în dreptul şcolii din Dolina, găsim un băiat care vrea să meargă spre Camena, de unde tocmai am venit. Aflăm că drumul care se bifurcă spre stânga duce la cătunul Topla. Ne înscriem pe acest drum şi înaintăm anevoios. Drumul devine tot mai dificil şi mai abrupt. Aşa că după câteva instantanee pe care le facem ţinându-ne chiar şi respiraţia, facem cale întoarsă. Nu vrem să ne hazardăm şi să ne forţăm norocul. Înainte de a ajunge în centrul comunei, ne oprim pentru o gustare. Oamenii pe care îi vedem sunt toţi îmbujoraţi, încălţaţi cu cizme şi foarte sprinteni şi rapizi. Oameni autentici de munte! Majoritatea maşinilor pe care le vedem sunt echipate cu lanţuri. Se vede că oamenii de aici sunt pregătiţi pentru asemenea condiţii şi sunt obişnuiţi cu iarna mai aspră şi prelungită.

    
   Din centrul comunei plecăm pe drumul principal în jos. După câţiva kilometri un indicator ne îndrumă spre stânga pentru a ajunge în satul Bogâltin. De la intersecţie până în sat sunt doar câteva sute de metri. Şcoala primară de aici arată modest. Drumul urcă abrupt. Nu zăbovim prea mult, dar suntem decişi să revenim. În aproximativ o oră soarele va dispărea de pe cer şi lumina va fi înlocuită de întuneric. 

    
   Nu coborâm mai departe spre Plugova, pentru că nu vrem să fim fugăriţi pe drumul european de maşinile grăbite. Preferăm să urcăm înapoi pe unde am venit şi să mai admirăm o dată pe îndelete peisajul inedit. În drumul nostru spre vârful dealului întâlnim două microbuze care coboară spre Cornereva şi mai trecem pe lângă o şcoalã. Este şcoala din Gruni, unul din satele componente ale comunei Cornereva, aflat la drumul principal.

    
   În dreapta noastră ni se dezvăluie acelaşi vârf Cozia pe care l-am văzut când am venit, dar lumina şi perspectiva sunt altele. De data aceasta vârful este scăldat de lumina aurie a soarelui aflat aproape de apus. Coborând spre valea pârâului Hideg, remarcăm luciul lacului Rusca care reflectă timid norii coloraţi de ultimele raze de soare. În câteva minute surprindem soarele scufundându-se după platoul Semenicului.

    
   Înainte de a merge acasă, ne îndreptăm mai întâi spre Oţelu Roşu. Aici imortalizăm luminile colorate ale sărbătorilor de iarnă cu care este împodobit parcul din centrul oraşului. De asemenea, pe drum spre Caransebeş, observăm că şi localităţile Glimboca, Obreja şi Iaz sunt iluminate feeric şi îmbrăcate în straie de sărbătoare. La Caransebeş, pasajul pietonal ce duce spre catedrala ortodoxă şi biserica romano-catolică este acoperit cu o plasă luminoasă aurie, iar pe patinoarul amenajat în apropierea centrului, alunecă pe gheaţă câţiva îndrăzneţi care sfidează gerul.

    
   Cu imaginile văzute astăzi, întipărite în mintea noastră şi salvate pe carduri de memorie, ajungem acasă deja pe întuneric, când gerul începe să se intensifice. Am fost însoţiţi pe tot parcursul drumului de un soare cu dinţi şi de ger. Dar... este iarnă, nu? Atunci gerul este un fenomen meteorologic normal. Gerul care ne-a acompaniat ne-a pişcat de urechi, ne-a strâns nasul şi din când în când ne-a tăiat respiraţia. Totuşi, mai mult decât gerul, respiraţia ne-au tăiat-o peisajele hibernale de poveste pe care le-am văzut la Cornereva. Cu siguranţă, vom reveni! 

                             https://www.mcdv82.net/
                                                                                                                                                         30 decembrie 2014                                                                                                                                                Cosmina-Daniela-Vlasta M.