LACUL VALEA LUI IOVAN IN MIEZ DE IARNA
The lake Valea lui Iovan in the dead of winter
La început de an nou, mai precis în a noua zi a anului 2015, vom merge
la barajul de acumulare Valea lui Iovan. Lacul este situat la poalele munţilor
Godeanu, în partea lor sud-estică şi este alimentat în principal de apele
Cernei. Aşa se face că pe unele hărţi este trecut sub denumirea de lacul Cerna.
Barajul Valea lui Iovan, construit în anii ’70, are o înălţime de
110 m şi este situat la altitudinea de 685 m. Să nu-l confundăm însă cu barajul
construit tot pe râul Cerna, chiar în amonte de staţiunea Băile Herculane,
denumit lacul Prisaca.
Pornim la drum în ziua de vineri, 9 ianuarie 2015. Gerul care şi-a făcut simţită prezenţa de Bobotează s-a mai domolit, temperaturile au mai crescut puţin, dar covorul alb de zăpadă este prezent. Cerul este mohorât, iar norii cenuşii şi destul de joşi circulă cu viteză împinşi de vânt. Nu putem vedea cupola Muntelui Mic şi nici masivul Ţarcu în deplasarea noastră pe E 70 spre Băile Herculane. Totuşi, vizibilitatea este destul de bună. În stânga se desfăşoară culmile împădurite ale Ţarcului, iar în dreapta se întrezăresc pantele domoale ale Semenicului. Curând ajungem la popasul Piatra Scrisă şi valea se îngustează simţitor.
La ieşire din Armeniş, pe stânga, un stâlp din beton cu fire de curent electric, devenit victima vreunui autovehicul, stă înclinat şi parcă strigă după ajutor. Nu este prima dată când îl vedem în această stare. Nu-l bagă nimeni în seamă. Probabil se va sesiza cineva doar atunci când stâlpul se va prăbuşi şi întreaga localitate va rămâne fără lumină! Sus, între Domaşnea şi Cornea, la Poarta Orientală (535 m), aruncăm o privire spre stânga, unde se înalţă Poiana Mare sau Culmea Cănicei (1344 m). Vârful culmii este ascuns în ceaţă.
La gara din Băile Herculane, când facem stânga şi traversăm podul peste Belareca, ne aşteaptă o surpriză... plăcută. Avem un nou strat de asfalt! În luna septembrie a anului trecut, când am fost aici la Zilele Turismului Activ (vezi articolul Climbing internaţional la Băile Herculane), drumul arăta destul de rău. Dar entuziasmul nostru se dezumflă repede când ajungem în apropierea centrului nou al staţiunii. De aici în sus drumul nu mai este refăcut. Să sperăm că în primăvară recondiţionarea lui va continua, deoarece autorităţile prezente în staţiune toamna trecută aşa au promis!
Staţiunea este în hibernare. Lipseşte forfota şi agitaţia zilelor călduroase. Nouă însă nu ne lipseşte deloc! La ieşirea din staţiune depăşim câţiva alergători singuratici care îşi fortifică organismul în aerul ozonat şi se pregătesc pentru competiţiile sportive ce-i aşteaptă. Adevărata distracţie începe abia când depăşim barajul Prisacina de pe Cerna. Piscurile măiastre ale munţilor Cernei, în stânga şoselei, îşi dezvăluie încet frumuseţea.
Acum, când pădurile sunt desfrunzite şi stâncile golaşe sunt pudrate cu omăt, peisajul se vede mult mai bine decât vara. Contrastul dintre stâncile gri-închis şi zăpada albă scot în evidenţă foarte bine liniile, contururile, formele şi texturile. Peisajul de iarnă din faţa noastră este aproape alb-negru, doar cu câte o mică pată de culoare şi impresionant tocmai prin simplitatea lui. Apa lacului de acumulare este încremenită în gheaţă. La capătul de sus al văii se întrezăreşte printre nori o lumină. Semn bun, credem noi. Semn că la barajul Valea lui Iovan s-ar putea să avem cer senin.
Înaintăm încet şi privim în stânga şi-n dreapta. Mai sus apele Cernei curg în voie. În schimb pe abrupturile de deasupra râului stau atârnate trei cascade, îngheţate şi transformate în sloiuri uriaşe de gheaţă, care aşteaptă să se prăvălească în gol odată cu venirea dezgheţului. Puţin mai departe, unde drumul se îngustează, o stâncă întreagă din dreapta noastră este îmbrăcată în gheaţă. Apa venită din munţii Mehedinţi a creat cu ajutorul gerului un adevărat palat de cleştar pe cât de inedit, pe atât de efemer.
După circa 22 de km pe care i-am parcurs din staţiune în amonte pe şoseaua DN 67D, facem stânga pe un drum cu zăpadă bătătorită pentru a ajunge la Cerna Sat. Avem de străbătut până acolo 13 km (nu 18 km, așa cum arată indicatorul!). După cum bine am bănuit, curând ajungem în bătaia soarelui. E bine, chiar dacă nu ne încălzeşte prea mult. Dacă în amonte de Băile Herculane, la motelul Dumbrava, un panou ne anunţa că intrăm în judeţul Mehedinţi, acum, la 15 minute de la intersecţie, un alt panou ne anunţă că intrăm din nou în judeţul Caraş-Severin. Dar... după numai 5 minute, ne surprinde un alt panou pe care scrie că intrăm în judeţul Gorj. Ce mică e distanţa aici între judeţe!
Pe parcurs mai admirăm câţiva ţurţuri suspendaţi în stânga drumului şi depăşim o turmă de godaci sprinteni. Cu câţiva ani în urmă, în toiul verii, s-a întâmplat să scăpăm pe-aici câinele nostru de poşetă pe geamul deschis al maşinii. Bineînţeles că patrupedul n-a păţit nimic, ci doar s-a aerisit puţin şi a alergat pe lângă maşină spre amuzamentul nostru!
În aproximativ 30 de minute suntem în Cerna Sat. Lacul de agrement este îngheţat în totalitate. Ne atrag atenţia 2 indicatoare turistice învechite. Unul ne îndrumă spre stânga, spre vârful Oslea Românească şi Godeanu. Celălalt este postat în dreapta drumului şi vrea să ne ducă spre Motru Sec. Noi mergem înainte şi imediat după ieşirea din localitate drumul începe să urce mai abrupt. La cheile Corcoaia, aflate în dreapta, vom opri la întoarcere.
În mijlocul drumului este pus un bulgăre mare de zăpadă. Să fie acesta „indicatorul” care vrea să ne anunţe că drumul este închis?! Ocolim obstacolul şi călcând mai apăsat pe acceleraţie ne aventurăm pe serpentine. Aici, zăpada de pe drum este mai afânată şi mai mare, pe alocuri se văd chiar porţiuni cu gheaţă. Ajungem pe un platou, unde oprim. În spate, de unde am urcat, se vede ca în palmă valea cu casele răsfirate din Cerna Sat. Peisajul îmbrăcat în albul pur al zăpezii sclipeşte în bătaia soarelui. Coborâm în partea cealaltă a platoului şi mergem prin vale preţ de câteva minute. Apoi apare barajul şi drumul începe să urce iarăşi. Câteva serpentine, câteva pete de gheaţă şi suntem sus, la barajul Valea lui Iovan.
Imaginea ne uimeşte şi ne lasă fără cuvinte. Apa albastră a lacului este încreţită de rafale de vânt. În spatele lacului tronează vârfurile ţanţoşe ale munţilor Godeanu, îmbrăcate în mantie albă. Vârfurile apar şi dispar din ceaţă cu o viteză incredibilă. Norii albicioşi aleargă pe cerul azuriu mânaţi de un vânt violent. Curenţii de aer reci şi calzi se duelează şi provoacă rafale de vânt puternice. Pădurea golaşă de pe versanţi geme şi vuieşte. Un sunet straniu şi înfiorător, dacă nu eşti obişnuit cu el! Şi totuşi, este o privelişte superbă şi unică.
De aici încolo drumul care şerpuieşte pe lângă baraj este înzăpezit, dar se văd ceva urme de anvelope. Pe margine este instalat un panou care ne informează că secţiunea din drumul naţional DN 66A (DA... DA, este un drum naţional!) care urmează este închisă între 15 octombrie şi 31 martie. O altă tăbliţă, o bornă kilometrică provizorie, arată că până la Uricani mai sunt 58 de km. Din Cerna Sat până aici am parcurs 8 km. Ceea ce înseamnă că informaţia de pe borna provizorie care indică 11 km până la Cerna Sat nu este tocmai exactă. Asfaltarea acestui drum a început deja cu ani buni în urmă de la Câmpu lui Neag încoace, dar treaba merge foarte încet şi greu datorită numeroaselor obstacole.
Ziua este mai scurtă iarna, amurgul se apropie rapid, iar noi ne retragem spre casă, exact pe unde am şi venit, pentru că este calea cea mai scurtă spre Reşiţa. Masivul Godeanu este încă greu accesibil şi poate tocmai de aceea îşi menţine sălbăticia şi misterul care-l înconjoară. Dar, chiar dacă acest munte inedit va ajunge cândva mai accesibil, să nu lăsăm pe el decât urmele noastre şi să nu luăm din el decât imagini!
9 ianuarie 2014
Cosmina-Daniela-Vlasta M.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu