vineri, 3 iunie 2016

Sectorul de mijloc al semmering-ului bănăţean - The Semmering of Banat, the middle section

 

Sectorul de mijloc al semmering-ului bănățean 

The Semmering of Banat, the middle section



    Dacă în 28 februarie 2014 am parcurs la pas sectorul înalt al semmering-ului bănăţean, adică distanţa dintre Anina şi Gârlişte (vezi articolul Un traseu feroviar la înălţime între Anina şi Gârlişte), atunci azi, într-o zi însorită de joi, 19 mai 2016, vom parcurge pe jos distanţa dintre staţiile Ciudanoviţa şi Gârlişte. Semmering-ul bănăţean, care face legătura între oraşele Oraviţa şi Anina, este cea mai veche cale ferată montană din România, ea fiind terminată în anul 1863. În toamna anului 2013 această linie  a împlinit 150 de ani (vezi articolul Semmering-ul bănăţean – o cale ferată de 150 de ani).

    
   După 37 de km străbătuţi din Reşiţa în direcţia oraşului Oraviţa, pe DJ 581, facem stânga, spre comuna Ciudanoviţa, şi intrăm pe un drum de-a dreptul prăpădit, care ne obligă să mergem foarte încet. Trecem podul peste râul Caraş şi scrutăm din mers pajiştile şi ogoarele înşirate de-a lungul drumului. Aici apare o parcelă cu cartofi, acolo apare câte un lan modest de grâu sau secară. Porumbul încă este foarte mic în această zonă. Poate că ne-am plâns din cauza ploilor care ne-au sâcâit, dar ploile de mai sunt esenţiale pentru toate culturile aflate în creştere. Iarba deja este înaltă. Ici-colo se iveşte o pată de culoare roşie. Sunt macii de câmp. Câţiva localnici au ieşit la câmp cu sapele să prăşească cartofii.

    
   La intrare în satul Jitin, constatăm că de la intersecţia cu DJ 581 până aici, am parcurs 5 km. Pârâul Jitin, pe care l-am avut până aici în stânga noastră, se mută acum în dreapta drumului. Casele din sat arată destul de modest. Doar la ieşire vedem două case mai aranjate şi renovate. Imediat la ieşirea din localitate valea se îngustează şi pârâul se apropie de drum. Intrăm în peisajul deluros. Oprim în dreptul unei punţi metalice. Traversăm puntea şi ajungem în faţa unei mori părăsite. Pe iarbă zace o piatră de moară. Pereţii morii sunt noi, din lemn vopsit, iar acoperişul din tablă este şi el în ordine. Roata metalică a morii aşteaptă fluxul de apă care s-o pună în mişcare. În interiorul morii însă mecanismul care s-o facă funcţională lipseşte. 

    
   Iată că apare în faţa noastră o culme măreaţă şi înverzită cu releu, semn că suntem aproape de Ciudanoviţa. Intrăm în comună şi imediat suntem nevoiţi să oprim. Nu putem trece cu maşina. Un utilaj sapă cu râvnă electorală un şanţ, necesar pentru introducerea reţelei de apă potabilă în localitate. Iar pământul excavat este aruncat pe drum... Probabil că muncitorii nu se aşteptau să vadă trecând pe aici prea curând vreo maşină! Eliberăm drumul de câţiva bolovani aflaţi în dreapta şi îndepărtăm câteva crengi ce barează drumul din stânga, pentru a ne putea continua călătoria. Puţin mai încolo, lângă biserica ortodoxă, este clădirea mică şi pustie a şcolii generale cu clasele I-IV. De la Jitin până la Ciudanoviţa am mai parcurs 5 km. Înainte de a părăsi comuna, traversăm un podeţ, pârâul Jitin ajunge din nou în stânga noastră. 

    
   În circa 10 minute avem în faţa noastră un nou podeţ peste pârâul Jitin, care se mută iarăşi în dreapta drumului. Zona începe să semene foarte mult cu nişte chei. În dreapta pereţii stâncoşi împăduriţi coboară direct în pârâu. În stânga stâncile mărginesc drumul îngust şi sinuos. Strânsoarea muntelui nu durează însă mult. O curbă spre stânga, una spre dreapta, lăsăm în stânga un izvor amenajat şi suntem în fosta colonie mineră Ciudanoviţa. De aici drumul este pavat cu piatră cubică. Peisajul este dominat de blocuri aflate într-o stare deplorabilă. O parte dintre ele sunt dărăpănate şi abandonate, altele mai sunt locuite. Totuşi, animaţia este aici mai mare decât în sat. Clădirea şcolii, care adăposteşte clasele I-VIII, are un etaj şi este renovată. Pe uşă iese un băiat şi... un câine! Băiatul merge să bată mingea în curte împreună cu alţi doi copii. În rest, linişte. Oare azi nu se fac cursuri?! Sau aceştia să fie toţi copiii din şcoală?! 

    
   Puţin mai sus ne oprim lângă o casă transformată în biserică ortodoxă. În perimetrul împrejmuit este şi o cuşcă pentru câine, dar fără locatar. Cuşca e împodobită cu cruci! Când să plecăm mai departe, se aude o bubuitură puternică! Oare ce să fie?! Păi... a tocmai a trecut în sus o camionetă și i-a explodat o roată. Explozia s-a produs chiar în dreptul unei băncuțe, unde se odihneau două persoane. Să le sară inima din piept, nu alta! Și nouă la fel! 

    
   La capătul fostei colonii minere drumul nostru virează la dreapta, lăsând în stânga firul şi valea pârâului Jitin. Urcăm susţinut cale de un km şi ne oprim chiar lângă linia ferată, unde a fost improvizat un acoperiş şi unde trenul are o staţie. Ceva mai jos, înspre Oraviţa, linia intră într-un tunel, deasupra căruia este inscripţionat anul 1863. Noi însă vom porni în sus, spre Gârlişte, şi nu vom aştepta trenul. Ne luăm rucsacul în spinare şi la ora 11:50 pornim la pas pe linia ferată. Dacă trenul a plecat din Oraviţa la ora 11:15, atunci înseamnă că ne va ajunge din urmă cât de curând. După 25 de minute poposim în dreptul unei căsuţe pustii, situată în stânga liniei. Credem că aici ar trebui să aşteptăm trenul, care va apărea din moment în moment. Nu trec mai mult de 5 minute până sesizăm scrâşnetul roţilor pe şine. Apoi apare mergând agale locomotiva, urmată de 2 vagoane, toate vopsite în verde. La capătul ultimului vagon se aprinde un bliţ. Sunt câţiva turişti care pozează. 

    
   Intrăm într-un sector îngust, unde calea ferată este săpată în stâncă. Pe partea opusă a văii Jitinului se aude trenul. Pentru câteva clipe îl şi zărim cum urcă, înainte de a părăsi valea. Urmând linia ferată, intrăm adânc în cheile Jitinului, trecem prin 2 tunele scurte şi ne trezim în faţa viaductului. Suntem la viaductul peste pârâul Jitin, cel mai înalt de pe această linie ferată (37 m). Este o adevărată capodoperă arhitecturală, care se sprijină pe 4 piloni. Pe viaduct linia virează spre stânga. În partea cealaltă a viaductului se odihnesc câţiva feroviari. La vederea noastră şi a camerelor foto şi video se ridică repede şi încep să-şi caute de lucru. Noi însă deviem în dreapta viaductului şi coborâm pe scările invadate de vegetaţie. Privind de jos, ne dăm seama şi mai bine de monumentalitatea construcţiei. Jos de tot, aproape de pârâu, cărarea ne este barată de un şarpe auriu. Nu se dă la o parte până nu-l forţăm noi cu un băţ. Pe zona metalică a viaductului se aud paşii feroviarilor. La capătul celălalt al viaductului nu sunt scări, aşa că urcăm înapoi fix pe unde am coborât. 

    
   Trecem peste viaduct şi încercăm să privim în jos. Ni se pare o înălţime ameţitoare. Nu mai este nimeni aici. Urmează o serie de 4 tunele şi câteva porţiuni săpate în stâncă. Dacă în bătaia soarelui transpirăm, în tunele ne răcorim şi simţim din plin curenţii de aer. Trebuie să amintim că pe vremea construirii acestei căi ferate dinamita încă nu era inventată! Linia urcă lin, dar sigur. Pe partea opusă, pe unde am venit, se vede o bucată de linie. Suntem pe cale de a părăsi valea Jitinului. Dar, mai înainte, putem să aruncăm o privire în jos, printre copaci, unde şerpuieşte drumul ce urcă din colonia Ciudanoviţa. Abia acum ne dăm seama ce ocol am făcut prin valea Jitinului. 

    
   De acum înainte porţiunile drepte de linie ferată devin tot mai lungi. Deocamdată însă tot la umbra pădurii avansăm. Trenul trebuia să fi ajuns demult la Anina, unde nu staţionează nici măcar o jumătate de oră. În mod sigur s-a întors deja şi vine spre noi. Din când în când ciulim urechile şi ascultăm. Nu vrem să fim prinşi de tren în vreun tunel. Până la urmă auzim scârţâitul specific al vagoanelor ce alunecă la vale. Ne dăm la o parte şi aşteptăm. Acelaşi tren ce adineaori a urcat, vine acum în jos, spre Oraviţa. Călătorii din tren parcă s-au mai rărit. În aceste condiţii păşim cu curaj în ultimul tunel de pe traseul nostru, al șaptelea. Tunelul este drept, dar se pare că e cel mai lung din sectorul Ciudanoviţa – Gârlişte. 

    
   După ieşirea din tunel pădurea se îndepărtează de linie. În dreapta apare dealul înverzit, dar lipsit de copaci. În stânga priveliştea se deschide până departe. Ne-am îndepărtat de dealul cu releu de la Ciudanoviţa. Ne plimbăm ochii pe culmile proaspăt înverzite din stânga noastră, care coboară spre satul Gârlişte. Nu putem să vedem satul, în schimb, în depărtare se conturează câteva case din comuna Caraşova. Înaintăm pe linie sub razele soarelui. În dreapta noastră apare sus, printre copaci, vârful unui releu. Este releul de pe vârful Polom (821 m). Înseamnă să suntem aproape de gara Gârlişte, ţinta noastră de azi.

    
   Lăsăm în dreapta o pădurice de pin, linia ferată ne întoarce treptat tot spre dreapta, trecem printr-o nouă zonă săpată în stâncă şi ieşim în gara Gârlişte. Este ora 15:40. Căutăm un loc la umbră şi ne aşezăm. În timp ce noi ne refacem puterile, doi localnici stă de vorbă în apropiere. La ieşire din gară spre Anina se întinde cel mai lung tunel de pe această linie (660 m). După circa 45 minute de repaos, ne ridicăm şi ne apropiem de clădirea gării. Suntem luaţi în primire de câţiva câini paznici la turmele de oi şi capre. Totuşi, câinii păstrează distanţa de siguranţă faţă de noi. În vremurile apuse, aici se intersectau trenurile şi se alimenta locomotiva cu apă proaspătă. Ca dovadă stau şinele ruginite şi ceea ce a mai rămas din pompa de apă.

    
   Pentru a ne întoarce la maşina lăsată în staţia din Ciudanoviţa, încercăm să părăsim calea ferată şi să ieşim spre dreapta. Găsim cărarea care coboară în satul Gârlişte. Noi însă nu vrem să ajungem acum în satul Gârlişte. De fapt, prima dată am ajuns la gara Gârlişte, cu ani în urmă, urcând tocmai pe cărarea ce vine din sat. Nu ştim însă dacă din valea împădurită, aflată în faţa noastră, vom putea ieşi pe culmile ondulate, pe care să urcăm apoi până la dealul cu releu de deasupra comunei Ciudanoviţa. Ni se pare o variantă prea ocolitoare şi cam hazardată. Până la urmă, plecăm tot pe calea ferată. Suntem nevoiţi să trecem din nou prin cel mai lung tunel de pe traseul nostru de azi. Dintr-o dată ne oprim brusc într-o zonă cu şine duble. Este acolo ceva lung şi tărcat. Ne apropiem şi vedem că între cele două şine se încălzeşte o viperă. Are şi o proeminenţă în vârful botului. Este vipera cu corn (Vipera ammodytes), specie protejată. O fotografiem, fără s-o deranjăm prea mult. Muşcătura ei poate deveni fatală, dacă nu se intervine la timp sau dacă cel muşcat are şi alte afecţiuni serioase. 

    
   Nu avem de gând să mai intrăm pe valea Jitinului. De aceea, înainte ca linia ferată să cotească spre stânga, ieşim spre dreapta pe o cărare făcută de vite. Coborâm printre tufe şi arbuşti şi ieşim la un drum pietruit. Urmăm drumul spre stânga, pe o distanţă de un km, şi ajungem la capătul de sus al coloniei Ciudanoviţa. Traversăm podul peste pârâul Jitin şi începem să urcăm pe drumul deja cunoscut spre staţia de cale ferată Ciudanoviţa. Pe drum mai dăm peste o lighioană, adică un şarpe negru şi subţirel. Este al treilea pe ziua de azi. Acesta însă fuge repede din calea noastră. La ora 18:40 suntem la maşină, în staţia Ciudanoviţa.

    
   Nu avem nici o tragere de inimă să ne întoarcem pe drumul prăpădit pe care am venit. Ne vom întoarce prin Oraviţa. Urcăm cu maşina, iar în vârful pantei ieşim din drumul principal spre dreapta. Încă este prea devreme să mergem direct acasă! Mergem pe un drum îngust şi abrupt. Sus oprim pe un paltou, lângă un releu subţirel şi înalt. Drumul străbate platoul şi apoi coboară spre satul Ciudanoviţa. Nici nu oprim bine, că suntem reperaţi de câinii ciobăneşti, aflaţi aici cu o turmă de oi. Vin în fugă spre noi. Dar, până la urmă ne înţelegem. Când se apropie de noi, începem să vorbim cu ei. Câinii încep să dea din codiţă şi nu mai zic nimic! 

       
   Scrutăm zările, ne odihnim ochii şi ne revigorăm spiritul. În depărtare se vede vârful Piatra Goznei (1.447 m) din munţii Semenic. Ne întoarcem înapoi, la drumul nostru. În dreapta pozează pentru noi cele „Trei Surori”, trei vârfuri împădurite din munţii Aninei. Parcă sunt desenate şi trasate cu liniarul! Ne intersectăm cu calea ferată, coborâm şi străbatem localitatea Brădişoru de Jos. Oprim în câmp pentru o scurtă şedinţă foto. Nu putem să trecem doar aşa pe lângă câmpurile de flori multicolore şi parfumate. Apoi pornim în linie dreaptă spre Oraviţa şi spre casă. 

    
   Astfel am străbătut la pas sectorul de cale ferată dintre Ciudanoviţa şi Gârlişte. Punctul de maxim interes al acestui sector de cale ferată este viaductul de la Jitin, cel mai înalt viaduct al semmering-ului bănăţean. Viaductul reprezintă chiar şi azi, în secolul XXI, o măiestrie de artă arhitecturală. Am trecut prin 7 tunele scurte şi prin mai multe sectoare înguste şi spectaculoase săpate în stâncă. Am întâlnit şi 3 exemplare de reptile, specifice faunei bănăţene. Sperăm ca traseul semmering-ului bănăţean să nu fie închis. Mai mult de atât, sperăm ca odată s-o vedem circulând pe aici pe „Neagra”, locomotiva cu aburi staţionată în prezent la Oraviţa, urmată de vagoane modernizate.



                                     https://www.mcdv82.net/
                                                                                                                                                                   19 mai 2016
                                                                                                                Cosmina-Daniela-Vlasta M.
                                                                                                             

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu