Măgura Uroiului și Parcul Dendrologic din SImeria
Măgura (Hillock) Uroiului and the Arboretum from Simeria
De câte ori treceam prin valea Mureșului, în dreptul orașului Simeria ne
sărea în ochi un deal singuratic care se ridică maiestuos pe malul drept al
râului. Iată că acum, într-o zi de marți, 2 iunie 2020, ne-am făcut timp să
urcăm pe acest deal și să-l vedem mai de aproape. Este Măgura Uroiului
(Aranyhegy, adică Muntele de Aur), o formațiune de origine vulcanică, care
atinge înălțimea de 355 de metri (altitudine indicată de GPS-ul nostru). Dealul
este înconjurat de multe legende despre care noi nu vom scrie aici. Preferăm să
subliniem frumusețea naturală a locului. Muntele Uroiului este o rezervație
naturală cu suprafața de 10 hectare, unde cresc, printre altele, salcâmul
galben (Cytius scoparius), trandafirul sălbatic (Rosa gallica), sânzienele
(Gallium verum), garoafele de câmp (Dianthus carthusianorum).
Din Simeria întoarcem spre dreapta în direcția localității Uroi. Trecem
pe sub autostrada A1, traversăm podul cam neîntreținut peste râul Mureș, iar în
localitatea Uroi virăm din nou spre dreapta, înscriindu-ne pe drumul DJ 107A.
La capătul estic al satului ieșim din drumul asfaltat spre stânga și începem
urcușul spre deal. Măgura Uroiului se ridică chiar în dreapta noastră, în timp
ce noi înaintăm încep pe un drum abordabil mai degrabă cu un autoturism de
teren. Imediat oprim pe platoul situat sub partea sudică a dealului pentru a
privi spre albia Mureșului și peisajul din jur.
Drumul ocolește dealul prin vest, acolo unde panta este mai domoală.
Partea sudică a dealului este mai abruptă. De fapt, dinspre sud Măgura Uroiului
nu poate fi abordată nici măcar mergând pe jos, această latură fiind formată
din stânci abrupte. Ultimul sector de drum ne duce pe latura nordică a dealului
și devine mai abrupt. Puțin după ora 12 oprim sus, pe platoul de pe Măgura
Uroiului.
Imaginile care se deschid de aici sunt de-a dreptul impresionante. Avem
în vizor o mare parte din lunca Mureșului. Dinspre nord-est curge în meandre
largi Mureșul. Puțin în amonte, în dreptul localității Spini, râul își schimbă
direcția spre nord-vest. Pe malul opus (stâng) al Mureșului se desfășoară
șoseaua DN 7, secondată de autostrada A1, mult mai aproape de cursul apei. În
depărtare, la sud-est, privirea ne poartă până spre munții Orăștiei, care
străjuiesc orașul Orăștie.
În imediata apropiere, la răsărit, pe malul drept al apei, se întinde
drumul județean DJ 107A, care trece prin Rapoltu Mare și duce spre Geoagiu. Lângă
drum observăm Complexul Steaua Mureșului, format dint-un parc acvatic cu 4
piscine și tobogane, locuri de cazare și câteva iazuri pentru creșterea
peștilor.
Spre sud, de unde am venit și noi, zarea se deschide până spre munții
Retezat, încă împodobiți cu căciulă albă de nea. Între șoseaua E 79 și
autostrada A1 se răsfiră orașul Simeria, care se prelungește cu parcul
dendrologic până la râul Mureș.
La apus apele Mureșului își continuă cursul spre Arad. În imediata
apropiere autostrada traversează apele tulburi ale râului, iar în zare se
deslușește reședința județului Hunedoara, municipiul Deva. Se observă chiar și
cetatea așezată pe deal. Orizontul este închis de culmile împădurite ale
munților Poiana Ruscă.
În direcția nord-vest se întrezăresc câteva așezări rurale, cuibărite la
poalele Apusenilor: Cărpiniș, Banpotoc, Chimindia. Doar spre nord, acolo unde
se întind munții Apuseni, nu avem o perspectivă prea bună.
După circa 2 ore de contemplare a frumuseților naturii hotărâm să
coborâm de pe înălțimile Măgurii Uroiului. Înspre munții Orăștiei cerul s-a
întunecat și arată amenințător.
Intrăm pentru câteva momente în localitatea Rapoltu Mare, unde ne oprim
la biserica reformată, aflată în ruine. Biserica provine din sec. al XIV-lea și
are statut de monument istoric, dar acest fapt nu o ferește de degradare și
nepăsarea autorităților. Plecăm din localitate acompaniați de câțiva stropi de
ploaie.
Încă nu plecăm spre casă. Trecem podul peste Mureș și oprim la marginea
orașului Simeria, acolo unde începe Parcul dendrologic. Deocamdată, timp de circa
2 săptămâni, intrarea în parc este liberă. Oricum, taxa de intrare care ar
trebui plătită nu este mare (4 lei). Imediat la intrare ne întâmpină o clădire
cam neîngrijită și lăsată în voia sorții. Este castelul Béla Fáy, construit în
sec. al XIX-lea, în care acum funcționează (sperăm!) Institutul de Cercetări și
Amenajări Silvice (ICAS) Simeria. Castelul a aparținut familiilor nobiliare de
origine maghiară Gyulai, Kun, Fáy și Ocskay. Oare Ocolul silvic din România, cu
atâtea păduri tăiate și atât lemn vândut, nu dispune de bani pentru a aranja
această clădire, care este și ea un monument istoric?!
Parcul a început să prindă viață la începutul sec. al XVIII-lea prin
amenajarea pădurii de pe malul stâng al Mureșului. Cu trecerea timpului el s-a
îmbogățit treptat cu exemplare noi și exotice. Parcul dendrologic se întinde pe
o suprafață de 70 de hectare și este cel mai vechi din România.
Intrăm pe aleile parcului care seamănă mai degrabă cu o pădure. Copacii
și arbuștii sunt în majoritatea lor autohtoni, dar sunt și câțiva exotici. Unii
copaci și arbuști au și plăcuțe de identificare cu denumirea științifică. Chiar
dacă perioada de înflorire a magnoliilor a trecut, sunt aici mai multe tufe cu
flori parfumate, printre care și câteva specii de liliac.
La unii copaci se vede vârsta apreciabilă pe care o poartă în trunchiurile
lor groase și coroanele lor stufoase. Este cazul unei tise cu multe
ramificații, precum și al unui stejar înalt pe care probabil că abia l-ar putea
cuprinde 3 persoane.
Locul este potrivit pentru relaxare și promenadă, mai ales în lunile
călduroase de vară. Astăzi nu sunt prea mulți vizitatori în parc. Observăm că
este amenajată aici și o scenă pentru spectacole, dar, după cum arată totul,
credem că ultimul spectacol s-a derulat pe această scenă cu mult timp în urmă. Iată
și un semn că parcul este totuși supravegheat de cineva: un paznic pe bicicletă.
Pe alocuri iarba este cosită. Semn că cineva se mai îngrijește de acest parc.
La un moment dat încercăm să găsim calea de întoarcere, dar pe alte alei
decât cele pe care am venit. Prin parc se strecoară și Canalul Strei, peste
care am văzut construite 2 podețe din lemn. Traversăm unul din aceste podețe și
ne apropiem de un ochi de apă împodobit cu câțiva nuferi. Nuferii însă sunt cam
timizi, așteaptă probabil să-i mângâie soarele, care acum este scump la vedere.
Oare acești nuferi nu vor fi devorați de peștii din iaz, așa cum se vehiculează
în mod stupid că s-a întâmplat cu nuferii de la Dognecea (vezi articolul Patru lacuri aproape uitate din Banat)?!
Lângă ochiul de apă au răsărit și câțiva iriși care colorează peisajul
în mov și galben. În apă se zbenguie câțiva pești, iar printre ei înoată ca o
șalupă o broască țestoasă. După câteva ture cu capul scos la suprafața apei,
broasca dispare în adâncul iazului.
Ajungem imediat la al doilea iaz, pe suprafața căruia plutește o
formațiune de nuferi. Viețuitoare însă nu vedem în acest iaz. În apropiere
înfloresc două tufe de bujori roz, care ne întâmpină cu parfumul lor delicat.
Pe partea opusă a iazului înfloresc două plante exotice care ne atrag
atenția prin gingășia și fragilitatea lor. Ne oprim lângă un izvor cu apă
potabilă, apoi urcăm câteva trepte pentru a ajunge sus, în spatele castelului
de la intrare. Găsim câțiva bambuși, dar cam pricăjiți și pleșuvi.
În apropierea castelului se văd și palmieri, aflați în ghivece uriașe
din lemn. Plantele din interior nu pot fi deocamdată vizitate. După circa o oră
de relaxare prin această pădurice parfumată, ieșim din nou în jungla de asfalt
a civilizației urbane. Străbatem strada 1 Decembrie tivită cu tufe de
trandafiri și ne îndreptăm spre casă prin valea Streiului și valea Bistrei. La
ieșirea din Hațeg nu putem să trecem fără să aruncăm o privire și spre
înălțimile Retezatului, unde zăpada încă se simte în largul său.
Am urcat pe Măgura Uroiului, un loc idilic cu o perspectivă uimitoare
asupra împrejurimilor. Un loc înconjurat de istorie și legende, unde în 2019
s-a ținut deja a X-a ediție a festivalului „Dac Fest” s-a putut vedea pulsul
vieții din vremurile demult apuse: târg de sclavi, lupte de gladiatori, ritual
de nuntă dacică, ritual dacic de incinerare, atelier de gastronomie, de țesut,
de lut... Toate acestea au fost posibile cu ajutorul grupurilor de
reconstituire istorică din România și din străinătate. Anul acesta (2020)
manifestarea a fost anulată.
Parcul dendrologic de la Simeria, altă dată un loc renumit și căutat de
foarte mulți iubitori ai naturii, astăzi este cam la limita supraviețuirii și
arată dezolant. Încă o dată trebuie să menționăm nepăsarea autorităților față
de valorile trecutului; iar dacă nu ne pasă de trecut, nu vom avea nici viitor.
Nu putem avea pretenția să fim respectați de alții, dacă noi nu ne recunoaștem
trecutul și nu respectăm ceea ce am primit de la cei care au trăit înaintea
noastră!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu