joi, 16 mai 2013

Narcise, ruine medievale şi un ochi de apă - Daffodils, medieval ruins and an eye water


Narcise, ruine medievale şi un ochi de apă

Daffodils, medieval ruins and an eye water

 


   Primăvara se înregistrează cea mai mare „explozie florală”. Fiindcă chiar suntem într-un asemenea anotimp, adică într-o zi de sâmbătă, 27 aprilie 2013, plecăm între orele dimineţii şi ale amiezii să căutăm narcisele sălbatice de la Zerveşti. Satul Zerveşti se află pe şoseaua ce leagă municipiul Caransebeş de staţiunea montană Muntele Mic. În faţa bisericii din Zerveşti cerem lămuriri de la un cetăţean care mătură de zor. Suntem îndrumaţi spre un drum lateral (spre dreapta cum venim dinspre Caransebeş), trecem podul de peste râul Sebeş şi imediat după ieşirea din sat, după câteva sute de metri, suntem anunţaţi de un înscris aflat pe o tablă că intrăm pe teritoriul celor 40 de hectare ale Rezervaţiei Naturale Fâneaţa cu Narcise. Abandonăm maşina şi ne continuăm periplul de primăvară pe jos. Nu ne pare însă rău, chiar dacă razele soarelui devin tot mai apăsătoare. Mersul pe jos este sănătos, chiar dacă este şi obositor. Trecem pe lângă un ţăran care-şi ară ogorul  cu calul său şi urcăm domol spre un deal parţial împădurit. Deocamdată n-am zărit nici o narcisă. În schimb suntem asaltaţi de albastrul florilor de nu-mă-uita.

   Ajungem în vârful unui deal unde, pe o mirişte curăţată de foc, vedem prima narcisă înflorită şi o mulţime de boboci pregătiţi să se desfacă în zilele următoare. Între timp apare de undeva şi un ATV huruitor şi ne întrebăm cum de unii oameni sănătoşi nu sunt dispuşi să facă măcar câţiva paşi pe jos, într-un decor atât de frumos. Ne învârtim puţin pe platoul din vârful dealului şi când vrem să ne întoarcem în sat, la umbra păduricii tinere observăm cum se leagănă în bătaia uşoară a vântului o mulţime de corole albe cu 6 petale. Sunt multe narcise înflorite, chiar dacă perioada de vârf a înfloririi încă n-a sosit. Suntem cam la 3 km de sat. Jos, la şosea, se vede panorama satului Zerveşti, iar în stânga, în depărtare, se vede şi o parte din municipiul Caransebeş. Începem să fotografiem florile timide şi delicate plecate cu capul în jos. Sunt şi o grămadă de boboci care se vor deschide în câteva zile. Suntem perturbaţi puţin de o motocicletă de teren, dar ne vedem mai departe de treaba noastră. La plecare suntem ajunşi din urmă de doi copii cu o bicicletă şi un coş plin de narcise proaspăt culese. Coborâm de pe deal pe un alt drum şi din când în când admirăm în depărare vârfurile încă ninse ale Ţarcului. La maşină suntem întâmpinaţi de un patruped simpatic, un câine, cu care împărţim gustarea noastră.

   Mergem mai departe până în comuna Turnu Ruieni, unde avem de gând să ne căţărăm pe deal până la ruinele turnului medieval. L-am privit de multe ori când eram în trecere, dar niciodată n-am urcat până acolo. Încercăm să găsim o cale de acces spre panta dealului care ne-ar duce spre turn, dar peste tot dăm de livezi înconjurate de garduri. Ne luăm după un marcaj turistic, ajungem însă la un gard şi ne întoarcem. O apucăm prin albia unui pârâu, dar tot la un gard ajungem. De data asta nu ne mai întoarcem, ci ne strecurăm prin gard şi ne continuăm ascensiunea spre turn. Traversăm o livadă destul de îmbătrânită şi din nou suntem nevoiţi să trecem printr-un gard viu pentru a ieşi pe povârnişul dealului. Ne oprim şi privim în jos. În stânga se vede localitatea Borlova, de unde începe urcuşul spre Muntele Mic. În faţa noastră este comuna Turnu Ruieni, iar în dreapta, în depărtare, se vede satul Zerveşti şi ochiul de apă de lângă sat. Ultima parte a urcuşului este destul de abruptă. Poteca pare mai degrabă o albie secată a şuvoaielor care vin la vale în timpul ploilor. În sfârşit, ajungem sus şi ne oprim în faţa ruinelor. Suntem în vârful dealului Stârminiţa (420 m). Înălţimea actuală a turnului depăşeşte 12 m. Turnul a fost ridicat la mijlocul secolului al XIV-lea şi conform celei mai plauzibile ipoteze este opera strămoşilor familiei cneziale Mâtnic. Turnul a fost înconjurat de un şanţ de apărare. Înconjurăm turnul, ne înepărtăm puţin de el şi scrutăm în zare partea nord-vestică a Ţarcului. Bate un vânt destul de aprig, dar peisajul este desprins parcă dintr-o poveste. Într-un târziu începem coborârea. Suntem însă hotărâţi să nu ne mai stecurăm printre garduri, având în vedere că nu ne antrenăm pentru proba de 110 m garduri! Urmârind o potecă, ieşim la un drum şi coborâm în Turnu Ruieni. N-am coborât chiar lângă maşină, dar după un mic ocol ajungem şi la ea.

   Încă nu suntem decişi să ne întoarcem acasă, la Reşiţa. De aceea, la intrare în satul Zerveşti virăm la stânga şi mergem pe un drum care ne aduce aproape de un lac, ochiul de apă ce l-am văzut de pe înălţimea dealului Stârminiţa. Este barajul de acumulare de la Zerveşti, aflat pe râul Sebeş. Apa lacului este destul de scăzută, astfel că apar pe el şi câteva insuliţe. La capătul de sus al lacului se întrezăresc vârfurile omniprezente ale Ţarcului. Coborâm până la malul lacului şi apoi îl înconjurăm, trecând peste baraj. Este un loc unde poţi să te remontezi şi să te aeriseşti trupeşte şi sufleteşte. Soarele mai are destul de mult până la apus. Noi însă trebuie să ne întoarcem şi să coborâm cu picioarele pe pământ.

   Valea Sebeşului, care se întinde de la ieşirea din Caransebeş până la telescaunul ce urcă spre Muntele Mic, oferă multe celui care vine acolo cu sufletul deschis. Am avut parte de o sâmbătă căduroasă, dar relaxantă şi reconfortantă. Am văzut covoare de narcise sălbatice, ne-am întors în timp până în Evul Mediu urcându-ne la ruinele turnului din secolul al XIV-lea şi ne-am răcorit pe malul lacului de la Zerveşti. Natura ne oferă multe, dacă ştim să o respectăm!   

     

                               https://www.mcdv82.net/
                                                                                    
                                                                                                                                                               27 aprilie 2013  
                                                                                                                                           Cosmina-Daniela-Vlasta M.




vineri, 26 aprilie 2013

Prăpădul de la lacul Medreş şi paradisul de la lacul Colţan - The disaster by the Lake Medreș and the paradise by the Lake Colțan


Prăpădul de la lacul Medreş şi paradisul de la lacul Colţan

The disaster by the Lake Medreș and the paradise by the Lake Colțan

 


   În după-amiaza zilei de 8 martie 2013 am plecat din Reşiţa în direcţia Bocşa. Am trecut podul peste Bârzava apoi, înainte de a ajunge la bariera de tren, virăm spre dreapta, spre lacul Medreş. În intersecţie, pe un indicator, este menţionată pensiunea Stejarul. Înaintăm pe acest drum, mergând „pe mâna” indicatorului şi sperăm să găsim lacul căutat. Trecem cu maşina din nou peste râul Bârzava şi ajungem în câmp deschis. În dreapta drumului se vede un lac, iar în faţă apare pensiunea Stejarul. O luăm spre dreapta chiar prin faţa pensiunii şi ajungem la capătul asfaltului. În stânga noastră, într-o vale, înconjurat de pădure, se iveşte încă un lac. Suntem confuzi, neştiind care din cele două ochiuri de apă este lacul Medreş. În final însă aflăm cel din urmă este lacul Medreş. Prima impresie ne entuziasmează şi suntem încântaţi, dar la vederea gunoaielor şi a mizeriei sunem rapid aduşi cu picioarele pe pământ românesc. O adevărată otravă pentru mediul înconjurător şi pentru om!

   O relaxare, chiar şi numai de câteva clipe, e oricând binevenită. Echipaţi de primăvară, cu rucsacurile în spinare şi aparatele de fotografiat atârnate de gât, plecăm să înconjurăm lacul. Soarele ne mângâie cu razele sale blânde, însoţindu-ne mereu cu mesajul că primăvara e aproape. Păsările ciripesc, vântul abia îşi facea simţită prezenţa, copacii se reflectă în apa lacului – totul pare o poezie. Fotografiem lacul, discutăm despre natură şi timpul pacă zboară pe lângă noi. Dorim să mergem la ruinele unei cetăţi din împrejurimi, dar nu găsim nici un fel de indicator sau potecă. Pe lângă pensiune se vede un drum de ţară care urcă domol prin pădure. Drumul însă e stăjuit cu străşnicie de câţiva câini care latră la noi şi care ne conving să renunţăm la explorarea drumului. Ne hotărâm să facem câţiva paşi prin pădure şi ne trezim cu păsări zburând deasupra capului nostru. Ne întoarcem la maşină şi mergem pe jos până la celălalt ochi de apă. Ne strecurăm tiptil pe lângă lac ca să nu speriem raţele sălbatice, fotografiem spectacolul naturii timp de câteva minute, apoi ne întoarcem la maşină. 

   Revenim la şoseaua principală care duce spre Reşiţa. Dar încă nu vrem să ne întoarcem acasă. De aceea decidem să vizităm şi lacul Colţan, pe care îl urmărim mai demult pe Google Earth. După ieşirea din Bocşa parcurgem uriaşa curbă spre dreapta pe care o desenează şoseaua. Apoi ieşim de pe şosea tot spre dreapta şi ne îndreptăm spre localitatea Colţan. Înainte de a traversa Bârzava pentru a treia oară, vedem din depărtare o familie de gospodari care-şi ară grădina cu caii. Punem teleobiectivul şi îi fotografiem. Trecem podeţul, coborâm din maşină şi o luăm pe jos pe un drum în pantă la capătul căruia se vede o barieră. Suntem asaltaţi de câini vânjoşi, ne pregătim trepiedul pentru a-l folosi ca armă de apărare în caz de nevoie. Apare însă imediat un om simplu, cu o barbă albă, dar simpatic. Noi întrebăm insistent de lacul Colţan, iar domnul afirmă că aici este o proprietate privată.

   La insistenţele noastre, domnul ne lasă să trecem şi începem să vorbim depre natură. Dorinţa noastră e să vedem lacul şi să-l fotografiem. În faţa noastră apare un mic „colţ de rai” la care nici nu visam. În dreapta este amplasată casa omului cu anexele gospodăreşti, iar în faţă, într-o căldare, vedem lacul. Spre deosebire de lacul Medreş însă, lacul Colţan străluceşte de curăţenie. Şi nu numai lacul, ci întreaga proprietate privată. Discuţiile despre natură parcă nu se mai termină. Vizităm puţin împrejurimile şi rămânem suprinşi că mai există astfel de locuri şi oameni cu mult respect pentru natură. La câţiva paşi distanţă tronează un perete de stâncă cu poveşti interesante. Trecând din nou pe lângă lac, admirăm încă o dată farmecul său unic. E timpul să plecăm! Îi mulţumim domnului că a fost amabil cu noi  şi aşteptăm să revemin. 

   Natura din ţinuturile noastre, precum şi mentalitatea oamenilor, au fost devastate de furia comunismului. Dar astfel de locuri şi astfel de oameni reprezintă veritabile raze de speranţă pentru natură şi pentru oameni, precum şi un semn al restabilirii ordinii morale voite de Creator.



                              https://www.mcdv82.net/
                                                                                  
                                                                                                                                                                 8 martie 2013  
                                                                                                                                            Cosmina-Daniela-Vlasta M.


joi, 25 aprilie 2013

Început de primăvară pe valea Comarnic - Start of spring in the Valley Comarnic


Început de primăvară pe valea Comarnic

Start of spring in the Valley Comarnic



   Profitând de soarele prietenos carea zâmbea pe cer şi vrând să accelerăm puţin venirea primăverii, am hotărât să culegem urzici şi ghiocei. Ne gândeam că urzicile ne-ar prinde bine pentru întărirea trupului (combaterea anemiei şi completarea rezervelor de fier), iar ghioceii ne-ar revigora spiritul cătrănit de intemperiile iernii.


   Zis şi făcut. Pornim mai întâi la locul nostru obişnuit cu urzici, pe marginea drumului ce duce spre lacul Secu. Aici s-au apucat deja de treabă doi cetăţeni, care culeg de zori aceleaşi urzici. Ne apucăm să culegem valoroasele plante, protejându-ne mâinile cu ajutorul unor pungi de plastic. Dar tot nu scăpăm în totalitate de senzaţia de urzicături. Apropiindu-ne de cascada care s-a format aici, observăm că debitul apei este foarte scăzut. Cascada este formată de fapt din câteva firicele subţiri de apă, care se preling agale peste stâncile învelite în muşchi verzui. Înălţimea ei nu depăşeşte 5-6 metri.

   După ce ne-am aprovizionat cu urzici pentru întărirea trupului, ne gândim să ne deplasăm pe valea Domanului, prin Iabalcea, până în valea Comarnic, pentru a ne îngriji şi de înviorarea spiritului. Adică, vrem să ne delectăm cu ghiocei şi alte flori de primăvară. După ce părăsim şoseaua ce duce spre Anina şi cotim la stânga spre Iabalcea, un indicator sfrijit din lemn ne informază că mai avem 10 km până la peştera Comarnic. Trecem prin satul Iabalcea şi ne oprim dincolo de cantonul silvic Padina Seacă. Aici abandonăm maşina şi o luăm la pas pe drumul desfundat şi noroios până ajungem la locul cu ghiocei. Am mai fost aici şi am mers, cum se spune, la sigur. Într-adevăr, pe o pantă uşor înclinată, la liziera pădurii, apar grupuri de floricele albe şi strălucitoare. Este zona ghioceilor. Ei sunt stăpânii aici, chiar dacă apare pe ici-colo şi câte o viorea. 


   După ce terminăm şedinţa foto cu aceşti vestitori ai primăverii, părăsim drumul şi intrăm pe o cărare, însoţită de un marcaj turistic vechi, pentru a ajunge după circa 45 de minute în poiana Comarnic. Începe să burniţeze, dar noi mergem tot înainte. Aici suntem întâmpinaţi doar de urletele unui vulpoi şi câteva plăcuţe de avertizare, care ne spun că suntem în zona viperelor. În rest, linişte! Peştera nu se vede nici măcar acum, când vegetaţia este în repaus. De altfel, peştera poate fi vizitată doar cu programare şi cu ghid. Aici se întâlnesc cursurile de apă aleTopliţei şi Comarnicului. După ce apele lor se îngemănează, cursul de apă porneşte cu puteri sporite să se arunce în Caraş. Pornim şi noi în urmărirea acestei ape, dar nu prin albia ei, ci pe terasametul fostei căi ferate ce ducea la Anina. Ploaia măruntă parcă s-a hotărât să nu ne mai părăsească. După vreo circa 30 de minute de mers ajungem la tunelul Cheia. Odată ce am traversat tunelul, ne trezim de cealaltă parte a tunelului în valea Caraşului. Deoarece vegetaţia încă nu s-a trezit la viaţă, jos, în vale, zărim apele şerpuite ale Caraşului. Mai parcurgem o bucată de traseu, dar apoi hotărâm că e vremea să ne întoarcem. În curând se va întuneca şi ploaia se ţine scai de noi. Devine tot mai insistentă. În valea Comarnicului traversăm apa, trecem prin poiană şi de data aceasta urcăm pe drum până ajungem la maşină. Tocmai se înserează. 

   A fost joi, 7 martie 2013. Cu mersul pe jos şi florile de primăvară ne-am împrospătat spiritul, iar cu urzicile culese şi gătite ne vom întrema şi trupul. „Cu o floare nu se face primăvară”, spune un proverb. Dar noi suntem convinşi că primăvara este foarte aproape, pentru că am văzut nu o floare, ci multe flori.  



                                              https://www.mcdv82.net/
                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                           7-10 februarie 2013  
                                                                                                                            Cosmina-Daniela-Vlasta M.