Piatra Ilovei, strajnicul ilovenilor - Piatra Ilovei, the guardian of Ilova villagers

Piatra Ilovei, strajnicul ilovenilor

Piatra Ilovei, the guardian of Ilova villagers

   Acolo unde apele Timişului ies din strânsoare şi valea se lărgeşte, imediat după popasul Piatra Scrisă şi satul Sadova Veche, răsare în dreapta noastră, la poalele Ţarcului, un vârf izolat şi falnic. Faţa lui sudică, vizibilă când venim pe şoseaua E 70 de la Băile Herculane spre Caransebeş, îşi expune la soare stâncile golaşe şi ne atrage privirile. Este Piatra Ilovei, cetatea naturală care veghează deasupra satului Ilova, ascunzătoarea de odinioară a haiducului Pătru Mantu.

   
   În ziua de joi, 22 ianuarie 2015, când coborâm din maşină la capătul satului Ilova şi ne dezmorţim oasele, vremea seamănă mai degrabă cu o primăvară timpurie. Suntem la altitudinea de 490 m, la poalele vârfului Piatra Ilovei. Este ora 11 şi suntem decişi să urcăm până în vârf. Tocmai vine din sat un cetăţean cu drujba. Omul ne explică cum putem ajunge până în vârf. În timp ce iloveanul pleacă mai departe, noi rămânem să admirăm şi să fotografiem mica, dar specatculoasa cascadă formată chiar aici. De fapt, mergând pe drum, pe lângă firul pârâului Ilova în sus, vedem că volumul de apă destul de mare generează din loc în loc mai multe mini-cascade. Este un adevărat spectacol al naturii!

   
   Omul cu drujba dispare din raza noastră vizuală. După câţiva paşi întâlnim pe drum un tânăr cu rucsacul în spate. Se pare că este mai degrabă un turist. Puţin mai departe ne intersectăm cu un flăcău însoţit de un cal vânjos, care trage după el o legătură de lemne. Este un tablou al vieţii cotidiene, aşa cum decurge ea într-un sat de munte, într-o zi de ianuarie. După cal şi legătura de lemne vine şi o tânără, probabil perechea bărbatului.

   
   Ajungem la o intersecţie. Drept înainte drumul merge spre pădure. Acolo se duc cei doi săteni care ne ajung din urmă, însoţiţi de un cal înhămat la un atelaj. Omul din faţa calului are în mână un topor. E clar că oamenii se duc după lemne de foc. Nu cred că-şi permit să se încălzeasă cu energie electrică. Noi mergem pe drumul care coteşte spre dreapta şi începe să urce. Cei doi bărbaţi ne confirmă faptul că mergem bine spre vârf. La întrebarea noastră dacă se poate ajunge de aici spre vârful Ţarcu, cei doi bărbaţi ne avertizează că e mult de mers (8-9 ore) şi că acum „neaua” este mare acolo.

   
   Urcăm pe drum cu soarele în faţă, în timp ce în dreapta noastră se adânceşte tot mai mult valea pârâului Ilova. Pe măsură ce urcăm începe să se deschidă perspectiva spre sat. Facem o buclă mare spre stânga şi deodată apare în faţa noastră cleanţul. Pe marginea stâncii se conturează o cruce. Curând ieşim într-o şa înverzită, unde simţim din plin curenţii de aer. În dreapta coboară abrupt o cărare largă. Din această parte vârful nu poate fi escaladat fără echipament special. Ne continuăm ascensiunea mergând pe drumul ce ocoleşte vârful prin stânga. Această parte a drumului şi a muntelui este ferită de razele soarelui. Aşa se explică şi petele de zăpadă care mai dăinuie pe aici.

   
   În depărtare, în stânga noastră, răsare cupola ninsă a Muntelui Mic, parţial însorită. Mai încolo, după valea Bistrei, distingem clar conturul munţilor Poiana Ruscă. Părăsim drumul şi ne întoarcem spre dreapta. Urcăm pe o cărare înzăpezită. După câteva minute suntem în vârf. Este ora 13:25. Suntem la alitudinea de 870 m. În spatele nostru, dincolo de culmea Pleşa (1413 m), se întrezăresc vârfurile albe ale Ţarcului. Suntem convinşi că se poate urca de la capătul satului până aici într-o oră. Noi am făcut aproape două ore şi jumătate. Dar noi nu ne antrenăm pentru vreun maraton, ci savurăm din plin spectacolul oferit de natură, oprindu-ne foarte des şi făcând multe şedinţe foto.

   Din vârful în care ne aflăm coborâm spre celălalt capăt al blocului de stâncă alungit, unde se vede crucea. Diferenţa de nivel între cele două capete este de 50 de metri. Totul este presărat cu pietre albe şi ascuţite. Ajungem la capătul mai scund al muntelui şi ne oprim lângă cruce. Crucea pe schelet metalic, înaltă de 8 m şi ancorată cu câteva cabluri, a fost ridicată în anul 2011 la iniţiativa unui fiu al satului Ilova, Damian Isac, zis Reuca. Citim inscripţia de pe cruce: „Această cruce a fost ridicată de DAMIAN REUCA ŞI FAMILIA în data de 16 iunie 2011. Sfinţită în 14 septembrie 2011, preot Dragalina Găină Pavel”. Lângă cruce este un panou cu celule fotovoltaice care alimentează cu energie electrică becurile de pe cruce. Nu ştim însă dacă acest sistem funcţionează şi dacă crucea luminează noaptea.

   
   Dincolo de cruce muntele devine abrupt şi stâncos. Jos se cască un hău ameţitor, iar după dealuri se întrezăresc în lumina soarelui streşinile caselor din satul Sadova Nouă. Spre pasul Domaşnea (535 m), valea Timişului este îndesată cu pâcle alburii. Parcă avem la picioarele noastre o întindere de ape. Spre vest se văd culmile Semenicului. Distingem clar pasul Brebu Nou, unde se suie drumul proaspăt asfaltat dinspre Slatina-Timiş. Spre nord-vest stau înşiruite localităţile din valea Timişului, care dormitează la poalele Semenicului. În depărtare, unde valea se lărgeşte, apar şi clădirile din Caransebeş. O imagine antologică a văii Timişului! O adevărată încântare pentru ochi şi suflet! Tabloul este completat cu imaginea satului Ilova, desfăşurat în formă de cruce, chiar la poalele vârfului pe care ne aflăm.

   După ce ne potolim foamea sufletului cu imaginile frumoase din valea Timişului, este timpul să ne hrănim şi trupul. Ne aşezăm la o masă de lemn, deasupra căreia tremură în bătaia vântului un acoperiş subţire. După ce ne refacem puterile, urcăm înapoi spre partea mai înaltă a culmii şi ne luăm rămas bun de la vârfurile ninse ale Ţarcului. Lăsăm în urmă cupola îndepărtată a Muntelui Mic şi coborâm la poalele blocului de stâncă. De aici schimbăm direcţia: nu mai mergem pe drumul pe care am urcat, ci coborâm spre stânga pe o pantă abruptă şi înverzită, ţinându-ne aproape de poalele muntelui. Terenul este puternic erodat şi brăzdat de şuvoaie. Coborâm până la locul unde se formează un pârâiaş. Din când în când ne întoarcem să privim cleanţul Ilovei. Partea dezgolită este acum luminată de soarele care se apropie de apus. Suntem martorii unui veritabil spectacol al naturii! Crucea din vârf se profilează pe cerul albastru şi devine tot mai mică pe măsură ce ne îndepărtăm.

   
   În momentul în care poteca ne conduce uşor spre dreapta, muntele dispare din raza noastră vizuală. Tot coborând pe potecă, având în dreapta dealul pe care l-am tăiat la urcare, iar în stânga valea pârâului zămislit sub ochii noştri, zărim în dreapta drumul pe care am urcat şi curând ajungem la locul de unde am plecat. Este ora 16. Traseul pe care am coborât este mai scurt, dar mai abrupt. În schimb, drumul pe care am urcat este mai lin şi mai lung.

   
   Dacă tot suntem pe teritoriul administrativ al comunei Slatina-Timiş, ne gândim să urcăm pe şoseaua nouă spre Brebu Nou, iar de acolo, prin pasul Prislop, să coborâm la Reşiţa. Am putea prinde apusul soarelui chiar în vârful pantei, înainte de a coborî spre Brebu Nou. Dar... planul nu ne iese! De ce?! Pentru că la ieşire din Slatina-Timiş şoseaua cu asfalt proaspăt este barată cu câţiva parapeţi din beton şi grămezi de zăpadă. Oprim, întoarcem şi coborâm. Lângă drum este o casă, de unde ne întâmpină lătrând doi căţei. Din casă iese o femeie în vârstă care potoleşte câţeii şi ne anunţă cu mândrie cât a costat căţelul mai mic, care a fost adus din Italia de fiica ei: 500 de euro!

   
   Femeia ne mai informează că drumul este închis, deoarece undeva mai sus s-a produs o alunecare de teren şi drumul este acoperit de zăpadă, bolovani, pământ şi copaci. Dacă ne amintim bine, prima şi ultima ninsoare din acest sezon a avut loc aici înainte de Anul Nou. Se poate ca drumul să fie închis de atunci?! Se pare că autorităţile n-au interesul să deschidă acest drum până la primăvară. Mare păcat! Cât a ţinut minunea acestui drum? Cam 6 luni! Puţin, prea puţin! Această şosea, terminată în vara anului trecut, supranumită „Transalpina Banatului”, trebuia să uşureze accesul celor care iubesc sporturile de iarnă spre Semenic. În condiţiile în care această cale de acces spre Semenic este închisă tocmai în sezonul de iarnă, ea nu-şi mai poate îndeplini scopul pentru care a fost creată. Cum vrem atunci să atragem turiştii spre staţiunea Semenic şi să dezvoltăm turismul în Banat? Nu ne rămâne decât să ne întoarcem acasă prin Caransebeş, pe unde am şi venit.

   
   Piatra sau Cleanţul Ilovei, cu cei peste 800 de metri ai săi, este un adevărat turn de control al văii Timişului. De aici se vede tot ce mişcă în vale. Imaginea surprinsă din Piatra Ilovei este fascinantă. Piatra Ilovei este un crâmpei din scânteia divină care a căzut pe planeta Pământ. Nouă, oamenilor, ne revine sarcina de a păstra şi ocroti acest monument al naturii, pentru ca şi cei care vin în urma noastră să poată respira aerul curat al acestui loc.

                         
                             https://www.mcdv82.net/
                                                                                                                                                            22 ianuarie 2015

                                                                                                                                            Cosmina-Daniela-Vlasta M.

 

Lacul Valea lui Iovan în miez de iarnă - The lake Valea lui Iovan in the dead of winter

LACUL VALEA LUI IOVAN IN MIEZ DE IARNA

The lake Valea lui Iovan in the dead of winter

   La început de an nou, mai precis în a noua zi a anului 2015, vom merge la barajul de acumulare Valea lui Iovan. Lacul este situat la poalele munţilor Godeanu, în partea lor sud-estică şi este alimentat în principal de apele Cernei. Aşa se face că pe unele hărţi este trecut sub denumirea de lacul Cerna. Barajul Valea lui Iovan, construit în anii ’70, are o înălţime de 110 m şi este situat la altitudinea de 685 m. Să nu-l confundăm însă cu barajul construit tot pe râul Cerna, chiar în amonte de staţiunea Băile Herculane, denumit lacul Prisaca.

   
   Pornim la drum în ziua de vineri, 9 ianuarie 2015. Gerul care şi-a făcut simţită prezenţa de Bobotează s-a mai domolit, temperaturile au mai crescut puţin, dar covorul alb de zăpadă este prezent. Cerul este mohorât, iar norii cenuşii şi destul de joşi circulă cu viteză împinşi de vânt. Nu putem vedea cupola Muntelui Mic şi nici masivul Ţarcu în deplasarea noastră pe E 70 spre Băile Herculane. Totuşi, vizibilitatea este destul de bună. În stânga se desfăşoară culmile împădurite ale Ţarcului, iar în dreapta se întrezăresc pantele domoale ale Semenicului. Curând ajungem la popasul Piatra Scrisă şi valea se îngustează simţitor. 

    
   La ieşire din Armeniş, pe stânga, un stâlp din beton cu fire de curent electric, devenit victima vreunui autovehicul, stă înclinat şi parcă strigă după ajutor. Nu este prima dată când îl vedem în această stare. Nu-l bagă nimeni în seamă. Probabil se va sesiza cineva doar atunci când stâlpul se va prăbuşi şi întreaga localitate va rămâne fără lumină! Sus, între Domaşnea şi Cornea, la Poarta Orientală (535 m), aruncăm o privire spre stânga, unde se înalţă Poiana Mare sau Culmea Cănicei (1344 m). Vârful culmii este ascuns în ceaţă. 

   
   La gara din Băile Herculane, când  facem stânga şi traversăm podul peste Belareca, ne aşteaptă o surpriză... plăcută. Avem un nou strat de asfalt! În luna septembrie a anului trecut, când am fost aici la Zilele Turismului Activ (vezi articolul Climbing internaţional la Băile Herculane), drumul arăta destul de rău. Dar entuziasmul nostru se dezumflă repede când ajungem în apropierea centrului nou al staţiunii. De aici în sus drumul nu mai este refăcut. Să sperăm că în primăvară recondiţionarea lui va continua, deoarece autorităţile prezente în staţiune toamna trecută aşa au promis!

    
   Staţiunea este în hibernare. Lipseşte forfota şi agitaţia zilelor călduroase. Nouă însă nu ne lipseşte deloc! La ieşirea din staţiune depăşim câţiva alergători singuratici care îşi fortifică organismul în aerul ozonat şi se pregătesc pentru competiţiile sportive ce-i aşteaptă. Adevărata distracţie începe abia când depăşim barajul Prisacina de pe Cerna. Piscurile măiastre ale munţilor Cernei, în stânga şoselei, îşi dezvăluie încet frumuseţea.

   
   Acum, când pădurile sunt desfrunzite şi stâncile golaşe sunt pudrate cu omăt, peisajul se vede mult mai bine decât vara. Contrastul dintre stâncile gri-închis şi zăpada albă scot în evidenţă foarte bine liniile, contururile, formele şi texturile. Peisajul de iarnă din faţa noastră este aproape alb-negru, doar cu câte o mică pată de culoare şi impresionant tocmai prin simplitatea lui. Apa lacului de acumulare este încremenită în gheaţă. La capătul de sus al văii se întrezăreşte printre nori o lumină. Semn bun, credem noi. Semn că la barajul Valea lui Iovan s-ar putea să avem cer senin. 

    
   Înaintăm încet şi privim în stânga şi-n dreapta. Mai sus apele Cernei curg în voie. În schimb pe abrupturile de deasupra râului stau atârnate trei cascade, îngheţate şi transformate în sloiuri uriaşe de gheaţă, care aşteaptă să se prăvălească în gol odată cu venirea dezgheţului. Puţin mai departe, unde drumul se îngustează, o stâncă întreagă din dreapta noastră este îmbrăcată în gheaţă. Apa venită din munţii Mehedinţi a creat cu ajutorul gerului un adevărat palat de cleştar pe cât de inedit, pe atât de efemer.

   După circa 22 de km pe care i-am parcurs din staţiune în amonte pe şoseaua DN 67D, facem stânga pe un drum cu zăpadă bătătorită pentru a ajunge la Cerna Sat. Avem de străbătut până acolo 13 km (nu 18 km, așa cum arată indicatorul!). După cum bine am bănuit, curând ajungem în bătaia soarelui. E bine, chiar dacă nu ne încălzeşte prea mult. Dacă în amonte de Băile Herculane, la motelul Dumbrava, un panou ne anunţa că intrăm în judeţul Mehedinţi, acum, la 15 minute de la intersecţie, un alt panou ne anunţă că intrăm din nou în judeţul Caraş-Severin. Dar... după numai 5 minute, ne surprinde un alt panou pe care scrie că intrăm în judeţul Gorj. Ce mică e distanţa aici între judeţe!

   
   Pe parcurs mai admirăm câţiva ţurţuri suspendaţi în stânga drumului şi depăşim o turmă de godaci sprinteni. Cu câţiva ani în urmă, în toiul verii, s-a întâmplat să scăpăm pe-aici câinele nostru de poşetă pe geamul deschis al maşinii. Bineînţeles că patrupedul n-a păţit nimic, ci doar s-a aerisit puţin şi a alergat pe lângă maşină spre amuzamentul nostru!

   
   În aproximativ 30 de minute suntem în Cerna Sat. Lacul de agrement este îngheţat în totalitate. Ne atrag atenţia 2 indicatoare turistice învechite. Unul ne îndrumă spre stânga, spre vârful Oslea Românească şi Godeanu. Celălalt este postat în dreapta drumului şi vrea să ne ducă spre Motru Sec. Noi mergem înainte şi imediat după ieşirea din localitate drumul începe să urce mai abrupt. La cheile Corcoaia, aflate în dreapta, vom opri la întoarcere.

   
   În mijlocul drumului este pus un bulgăre mare de zăpadă. Să fie acesta „indicatorul” care vrea să ne anunţe că drumul este închis?! Ocolim obstacolul şi călcând mai apăsat pe acceleraţie ne aventurăm pe serpentine. Aici, zăpada de pe drum este mai afânată şi mai mare, pe alocuri se văd chiar porţiuni cu gheaţă. Ajungem pe un platou, unde oprim. În spate, de unde am urcat, se vede ca în palmă valea cu casele răsfirate din Cerna Sat. Peisajul îmbrăcat în albul pur al zăpezii sclipeşte în bătaia soarelui. Coborâm în partea cealaltă a platoului şi mergem prin vale preţ de câteva minute. Apoi apare barajul şi drumul începe să urce iarăşi. Câteva serpentine, câteva pete de gheaţă şi suntem sus, la barajul Valea lui Iovan.

   
   Imaginea ne uimeşte şi ne lasă fără cuvinte. Apa albastră a lacului este încreţită de rafale de vânt. În spatele lacului tronează vârfurile ţanţoşe ale munţilor Godeanu, îmbrăcate în mantie albă. Vârfurile apar şi dispar din ceaţă cu o viteză incredibilă. Norii albicioşi aleargă pe cerul azuriu mânaţi de un vânt violent. Curenţii de aer reci şi calzi se duelează şi provoacă rafale de vânt puternice. Pădurea golaşă de pe versanţi geme şi vuieşte. Un sunet straniu şi înfiorător, dacă nu eşti obişnuit cu el! Şi totuşi, este o privelişte superbă şi unică.

   
   De aici încolo drumul care şerpuieşte pe lângă baraj este înzăpezit, dar se văd ceva urme de anvelope. Pe margine este instalat un panou care ne informează că secţiunea din drumul naţional DN 66A (DA... DA, este un drum naţional!) care urmează  este închisă între 15 octombrie şi 31 martie. O altă tăbliţă, o bornă kilometrică provizorie, arată că până la Uricani mai sunt 58 de km. Din Cerna Sat până aici am parcurs 8 km. Ceea ce înseamnă că informaţia de pe borna provizorie care indică 11 km până la Cerna Sat nu este tocmai exactă. Asfaltarea acestui drum a început deja cu ani buni în urmă de la Câmpu lui Neag încoace, dar treaba merge foarte încet şi greu datorită numeroaselor obstacole.

 

    

   Într-un final coborâm de pe baraj şi şontâc-şontâc ajungem la cheile Corcoaia, unde oprim. Apa din cheile foarte înguste este îngheţată bocnă. Nu reuşim s-o spargem nici cu o piatră aruncată de pe podeţ. Pe marginea cheilor stau agăţate pe stânci formaţiuni incredibile de gheaţă, care ne încântă privirile. Un şuvoi de apă care se scurgea în chei s-a solidificat, formând o mică cascadă nemişcată şi mută. Balustrada construită din fier şi deteriorată spre interiorul cheilor, precum şi podeţul de la intrare, construit şi el din fier şi beton, fac notă discordantă cu natura din chei şi nu se încadrează prea bine în acest ambient natural. Apa din cheile Corcoaia am încercat-o odată în miezul verii şi am constatat că era foate rece chiar şi atunci.

   
   Ziua este mai scurtă iarna, amurgul se apropie rapid, iar noi ne retragem spre casă,  exact pe unde am şi venit, pentru că este calea cea mai scurtă spre Reşiţa. Masivul Godeanu este încă greu accesibil şi poate tocmai de aceea îşi menţine sălbăticia şi misterul care-l înconjoară. Dar, chiar dacă acest munte inedit va ajunge cândva mai accesibil, să nu lăsăm pe el decât urmele noastre şi să nu luăm din el decât imagini!

                                   
                             https://www.mcdv82.net/

                                                                                                                                                               9 ianuarie 2014                                                                                                                                               Cosmina-Daniela-Vlasta M.