sâmbătă, 12 octombrie 2013

Culorile toamnei în munţii Poiana Ruscă - The colors of autumn in the mountains Poiana Ruscă

Aparate Foto

Culorile toamnei în munţii Poiana Ruscă

The colors of autumn in the mountains Poiana Ruscă

 

   Poiana Ruscă nu sunt munţi prea înalţi, nu dispun de vârfuri pleşuve, dar au un farmec aparte, mai ales toamna, când pădurile cu care sunt acoperiţi îşi etalează o vastă gamă de culori şi nuanţe. Pentru că suntem tocmai în anotimpul în care copacii încep să-şi coloreze frunzişul înainte de a se debarasa de el şi suntem la sfârşitul săptămânii, suntem hotărâţi să mai explorăm o părticică din acest colţ de rai al munţilor Poiana Ruscă.


    Plecăm din Reşiţa în direcţia municipiului Caransebeş. Înainte de a ajunge însă la Caransebeş, vedem vârfurile albite ale munţilor Ţarcu care ne fac cu ochiul. Începând de duminică şi până astăzi, vineri, 4 octombrie, am avut parte de ploi foarte reci. În consecinţă, la altitudini de peste 1.800 m a fost lapoviţă şi ninsoare. Nu ne lăsăm totuşi seduşi de vârfurile ninse ale Ţarcului şi ne continuăm drumul în direcţia Oţelu Roşu. După circa 9 km ajungem în satul Voislova. La intersecţia din sat virăm la stânga şi mergem în direcţia satului Ruşchiţa. După 6 km ajungem la intrarea în comuna Rusca Montană. Aici este amenajat un frumos loc de popas îngrădit, cu mese şi băncuţe, prin care se scurge un pârâiaş. Oprim şi ne aşezăm la o masă pentru a ne întrema trupul şi sufletul: trupul cu alimente şi lichide, iar sufletul cu peisajul din jur. Soarele zâmbitor, acompaniat de câţiva norişori decorativi, încearcă să ne încălzească. La umbră însă este răcoare, chiar dacă este deja ora 12. La marginea pădurii găsim numeroase ciuperci, apărute după zilele ploioase. Sunt frumos colorate, dar periculoase, pentru că sunt otrăvitoare.

    Înainte de a pleca mai departe ne apropiem şi de Monumentul Turismului, aflat pe marginea drumului. Acest monument din marmură este opera Clubului Turistic Bănăţan din Caransebeş şi a fost ridicat în anul 1936. Doar că monumentul a fost amplasat în locul numit „Şapte Izvoare”, pe traseul ce leagă Ruşchiţa de locul numit „Tăul Ursului”. În anul 1984 monumentul a fost mutat aici datorită lucrărilor de captare a apei care s-au efectuat la „Şapte Izvoare”. Pe monument sunt inscripţionate versurile inginerului silvic Vasile Magdos: 
 
"Turistule, ajuns sub poala pădurii,
Aruncă năcazul şi patima urii.
Încearcă să prinzi din legile firii
Scânteia divină: virtutea iubirii."


    Traversăm Rusca Montană şi după încă 11 km poposim la capătul de sus al satului Ruşchiţa. Localitatea se află la o altitudine de peste 500 m. Aici dăm peste paznicul renumitei cariere de marmură care se desfăşoară puţin mai sus. Cerem câteva lămuriri despre traseul spre Tăul Ursului şi în jurul orei 13 pornim pe lângă pârâu în sus. După câţiva metri se desprinde spre dreapta drumul care te scoate deasupra carierei. După încă câţiva metri găsim un drum, tot spre dreapta, care duce direct în inima carierei. Noi ne continuăm drumeţia pe un drum forestier urmând marcajul cruce roşie. De sus coboară agale un trailer încărcat cu buşteni. Trecem prin locul denumit „Şapte Izvoare” unde se ridică şi o cabană silvică şi după circa 45 minute ajungem la o intersecţie. Un om se întoarce cu recolta de ciuperci la maşina sa parcată chiar aici. Indicatoarele ne informează că spre stânga drumul merge pe valea Padeşului, iar spre dreapta drumul ţinteşte tocmai spre Tăul Ursului. Aflăm de la omul cu ciupercile că până la Tăul Ursului ar mai fi cam 3 km. În cazul acesta mergem mai departe! Urmează cam 1 km de drum desfundat şi plin de noroi. Apoi cotim spre dreapta şi urcuşul devine mai abrupt. După încă o cotitură spre stânga priveliştea se deschide în stânga noastră. Pădurea începe să prindă nuanţe galben-ruginii întrerupte din loc în loc de pete verzi de pini şi molizi. O adevărată încântare pentru ochi! După încă 45 minute de mers zărim indicatoarele de marmură de la „Tăul Ursului”. Este ora 14:45.

    În sfârşit, ajungem la „Tăul Ursului”, după atâtea planificări! A fost mai uşor decât ne închipuiam. Nu este aici nici un tău, nu este aici nici un urs, dar este un loc superb! În dreapta ne întâmpină un loc de popas acoperit unde ne aşezăm. Soarele ne mângâie cu razele sale domoale de toamnă şi ne îndeamnă la contemplare. Puţin mai departe spre dreapta apare pe un copac marcajul panglică roşie care face legătura între vârful Padeş (1.374 m), cel mai înalt vârf din munţii Poiana Ruscă şi vârful Rusca (1.355 m). GPS-ul ne arată că suntem la altitudinea de 1.000 m. Conform indicatoarelor din marmură, până la vârful Padeş sunt 2 ore de mers, iar până la vârful Rusca este o oră şi jumătate. Noi însă nu ne putem aventura acum spre aceste vârfuri din lipsă de timp. Drumul forestier pe care am venit nu se termină aici. El continuă să coboare până la Luncani pe o distanţă de 17 km. Între timp apare pe acest drum un camion încărcat cu lemne care coboară spre Ruşchiţa.

    Este aproape ora 15:30 şi a venit timpul să coborâm. Pe drum ne mai umplem o dată ochii cu cromatica de toamnă a pădurii. La ora 16 ajungem la intersecţia cu drumul spre valea Padeşului, iar peste o jumătate de oră ne intersectăm cu drumul spre cariera de marmură. Bineînţeles că urcăm pe drumul ce ne scoate deasupra carierei ca să aruncăm şi noi o privire în jur. Totul este acoperit cu praf de marmură. În stânga noastră se înalţă un perete imens de marmură rezultat în urma felierii dealului. Ne gândim... oare prin care colţuri ale Europei a ajuns această marmură de la Ruşchiţa din judeţul Caraş-Severin?!

    Trecem cu maşina prin Ruşchiţa şi până la Rusca Montană vedem pe marginea drumului diferiţi întreprinzători care prelucrează blocurile de marmură. La ieşirea din Rusca Montană oprim din nou la locul de popas pentru o scurtă gustare. Apoi ne continuăm drumul până la Zăvoi, de unde virăm la stânga spre Poiana Mărului. Este destul de târziu, având în vedere că la ora 19 deja se înserează. Dar, de dragul diversificării traseului şi al peisajului, urcăm la barajul de la Poiana Mărului. Cum înaintăm pe marginea barajului, iese în evidenţă în amurgul serii vârful Baicu (2.123 m) din munţii Ţarcului, acoperit de zăpadă proaspătă şi aurit de ultimele raze de soare. Înainte de a ajunge în staţiune ne apropiem de malul lacului cufundat deja în obscuritate şi admirăm vârful nins care se înalţă deasupra lui în depărtare. Linişte, răcoare, farmec, grandoare... Vilele sunt abandonate şi ferecate, adică pregătite pentru venirea sezonului rece.

    Imediat la intrare în staţiune executăm virajul spre dreapta şi intrăm pe drumul ce urcă 13 km pe valea Şucului până la şaua Jigoriei de sub Muntele Mic. Am mai fost odată pe acest drum, de aceea am îndrăznit să mergem pe el acum, la lăsarea întunericului. De altfel, este un drum pietruit şi îngust şi la intrarea pe el nu este nici un fel de indicator. Dacă tot am ajuns până aici, urcăm până la crucea de pe Muntele Mic. Este trecut de ora 20. Crucea luminează în întuneric: în întunericul staţiunii şi în întunericul sufletului. Sunt şi câteva urme de zăpadă şi un frig pătrunzător. Jos licăre luminiţele din localităţile de la poalele muntelui. După câteva cadre nocturne ne grăbim să coborâm prin valea Craiului spre Caransebeş, iar de aici ne îndreptăm spre Reşiţa.




       www.wix.com/mcdv1504/photography

                                                                                 4 octombrie 2013  
                                                                                 Cosmina-Daniela-Vlasta M.


Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu