miercuri, 2 octombrie 2013

Semmering-ul bănăţean, o cale ferată de 150 de ani - Semmering of the Banat, a railroad 150 years

Aparate Foto

 

Semmering-ul bănăţean - o cale ferată de 150 de ani

Semmering of the Banat - a railroad 150 years

 


    Vineri, 20 septembrie 2013, se anunţă o zi frumoasă, cu soare şi nori de decor, dar fără ploaie. O zi ideală de toamnă pentru fotografi. În jurul orei 9 părăsim Reşiţa pentru a ne îndrepta spre Anina. Vrem să cutreierăm orăşelul de munte şi împrejurimile lui. La sosirea în Anina avem parte de o surpriză plăcută. Prin oraş sunt întinse deasupra drumului, în mai multe locuri, pancarte mari. Din fericire, nu sunt pe ele diferite feţe care ar vrea să ne reprezinte în diferite instituţii ale statului, deoarece nu este perioada alegerilor. Pancartele ne anunţă că linia de cale ferată Oraviţa – Anina împlineşte 150 de ani şi cu această ocazie va avea loc o manifestare aniversară în ziua de sâmbătă, 21 septembrie 2013, atât în gara din Oraviţa cât şi în cea din Anina. Suntem încântaţi de evenimentul care se anunţă pentru a doua zi şi hotărâm să venim la această aniversare deosebită. Oprim imediat după ce trecem peste calea ferată şi ne prezentăm la masa unor tineri aflaţi la marginea drumului, care strâng semnături pentru menţinerea în funcţiune a căii ferate Oraviţa – Anina. Bineînţeles că semnăm această petiţie, de vreme ce şi noi dorim ca acest traseu de cale ferată să nu se închidă.

    Ne continuăm drumul mai departe spre Steierdorf, o localitate reprezentativă pentru germanii şvabi, care este acum un cartier al oraşului Anina. La intersecţia din Steierdorf lăsăm în stânga drumul spre Oraviţa şi virăm la dreapta spre localitatea Marila. Trecem pe lângă biserica romano-catolică din localitate şi urcăm până ieşim din oraş. Ajungem la o intersecţie de drumuri pietruite, destul de confuză. Unul din drumuri duce spre cartierul Hildegard, altul duce la Oraviţa, iar altul la Marila. Facem câţiva paşi pe jos şi admirăm de la înălţime casele răzleţe aflate în vale. În jurul nostru însă peisajul arată jalnic datorită gunoaielor aruncate peste tot. De asemenea, peisajul este „zdrenţuit” şi din cauza minei de cărbune care a funcţionat cândva aici. Apoi ne îndreptăm cu maşina pe drumul care duce la Marila. După vreo jumătate de oră abandonăm însă ideea de a ajunge acolo, datorită drumului groaznic spălat de ploi.

    Ne întoarcem în Steierdorf, de la intersecţie urcăm până în vârful dealului, iar de acolo mergem spre dreapta, pe lângă cimitir, unde un indicator proaspăt din lemn lăcuit ne arată direcţia lacului Buhui. Aproape de Poiana Maial tragem pe dreapta, ne scoatem scaunele şi gustăm din roadele pământului pe care le-am adus cu noi. Sunt orele amiezii. Nu stăm însă prea mult pe loc. Nu ne lasă vântul rece. În apropiere staţionează o turmă de oi. Oile se odihnesc, iar câinii nu se sinchisesc de prezenţa noastră. E adevărat că păstrăm şi noi „limita de discreţie”. Ciobanul prietenos intră în vorbă cu noi. Între timp căruţele şi maşinile cară lemne din pădure. Se vede că se apropie sezonul rece. Aflăm de la cioban că se taie cu nemiluita. E adevărat că judeţul Caraş-Severin are cea mai mare suprafaţă împădurită din România. Dar aceasta nu înseamnă că trebuie să ne punem pe tăiat „fără număr”. 

    Vrem să ajungem la o capelă aflată pe coama unui deal. Deja în luna iunie, când am fost aici, ne-am propus ca data viitoare să ajungem la această capelă. Intrăm din nou cu maşina pe drumul principal ce duce spre Oraviţa şi după câţiva metri de coborâre virăm spre stânga. Abandonăm maşina în vale, unde câţiva copii se joacă cu mingea. De aici urcăm cam 200 m şi ajungem la capelă. Capela este probabil catolică şi este încuiată. Presupunem că din cauza vandalizării. Imediat lângă ea se înalţă şi o cruce din fier forjat. Din această poziţie ne dăm seama că oraşul Anina este mult mai întins decât ne închipuiam. Locul este într-adevăr unul privilegiat. După ce cuprindem cu privirea peisajul din jurul nostru, ne punem pe treabă. De fapt, „stăm la pândă” cu aparatele ca să surprindem jocul de lumini şi umbre care se desfăşoară în faţa noastră. Vine însă vremea să coborâm.

    Mergem la gară pentru a afla mai multe despre aniversarea de mâine. Aici se lucrează de zor pentru amenajarea spaţiului din faţa gării. Se ridică aici şi o scenă. Clădirea gării este neobişnuit de mare pentru un orăşel atât de mic. Şeful gării ne informează că mâine va porni un tren din Oraviţa în jurul orei 11. Întoarcerea trenului din Anina se preconizează a se produce în jurul orelor 16-17. Mai aflăm că va fi aici mâine o mare chermeză, pentru că vin încoace câţiva parlamentari. Da... când e vorba de sărbătorit, ei nu pot să lipsească!

   Înainte de a ne întoarce acasă, mergem de-a lungul căii ferate până la primul viaduct. Este aproape ora 17. Pe linie apare înaintând agale locomotiva roşie cu trei vagoane albastre care se îndreaptă spre gara din Anina. Între timp ajungem la viaduct. Aici sunt mai mulţi tineri care coboară pe frânghie spre baza viaductului. De asemenea, au venit şi doi reprezentanţi ai unei televiziuni care vor să filmeze trecerea trenului. Trenul trebuie să coboare la Oraviţa peste câteva minute. Trecem peste viaduct şi ne postăm lângă un copac în aşteptarea trenului. Ne alegem acest loc pentru că viaductul este curbat şi de aici vedem bine bucla lui interioară. Imediat se postează lângă noi încă un fotograf! Nu trece mult timp şi auzim şuierând trenul care se apropie de viaduct. O imagine idilică care nu ştim cât va mai rezista în aceste vremuri galopante. Îndată după traversarea viaductului trenul intră într-un scurt tunel. Inspectăm şi noi tunelul şi apoi ne întoarcem pe linia ferată la maşină. Nu ne mai rămâne decât să mergem acasă, iar a doua zi să ne întoarcem aici cu trenul.



**********


    Este trecut de ora 9 şi noi ne grăbim să ajungem la Oraviţa pentru a prinde trenul aniversar care va urca la Anina. În această zi de sâmbătă, 21 septembrie 2013,


vremea este închisă, dar noi ne vedem de drumul nostru. Pe drum ascultăm emisiunea postului „Radio Reşiţa” care emite astăzi de la hotelul Caraş din Oraviţa şi dezbate tocmai subiectul care ne interesează: aniversarea căii ferate Oraviţa – Anina.

    Calea ferată Oraviţa – Anina este cea mai veche cale ferată montană din România, ea fiind finalizată în anul 1863, în vremea când Banatul făcea parte din Imperiul Austro-Ungar. Această cale ferată a fost realizată înaintea descoperirii dinamitei şi are o lungime de peste 33 km. Ea are 14 tunele, cel mai lung fiind cel de la Gârlişte (660 m). De asemenea, pe traseu sunt şi 10 viaducte, dintre care cel de la Jitin este cel mai înalt (37 m). Diferenţa de nivel este de 340 m, iar punctul de maximă altitudine este chiar în tunelul Gârlişte. Este una din cele mai frumoase căi ferate din România. A fost şi este încă o provocare şi capodoperă arhitecturală. Cea mai veche cale ferată din România a fost Oraviţa – Baziaş, care a fost dată în folosinţă în anul 1856. A fost... pentru că nu mai există, ea fiind demolată! De fapt, gara din Oraviţa este cea mai veche gară din România. Acest traseu de cale ferată este denumit „Semmering”-ul bănăţean pentru că este comparat cu un traseu asemănător din Austria. „Semmering”-ul austriac, care a fost finalizat în anul 1854, trece prin pasul Semmering, face legătura între localităţile Gloggnitz şi Mürzzuschlag şi are o lungime de 40 km. 

   La Oraviţa este o vânzoleală neobişnuită pentru un oraş atât de mic. Găsim cu chiu cu vai un loc ca să parcăm maşina şi ne îndreptăm spre gară. Aici înghesuiala este şi mai mare. Sunt prezenţi reprezentanţii mai multor televiziuni, tineri entuziaşti, oameni mai vârstnici care ştiu mai multe despre acest tren, o formaţie de dansuri din Oraviţa, precum şi vreo 6 parlamentari, primarul şi prefectul judeţului. Locomotiva cu aburi este trasă lângă clădirea gării, dar este înţepenită. Este postată aici doar pentru a fi admirată. Trenul propriu-zis se compune din 3 vagoane albastre trase de o locomotivă Diesel roşie. N-o să amintim nici un nume pentru că nu ne face nici o plăcere s-o facem. După mai multe cuvântări, de fapt, vorbe-n vânt, la ora 11:30 trenul şuieră şi se pune în mişcare. Plecarea trenului este acompaniată o bucată de drum de doi parapantişti cu motor care ne salută de la înălţime.


   Trenul este plin, ceea ce reprezintă o excepţie. Scaunele sunt din lemn, vagoanele provenind din anul 1.930. Scârţâitul este acelaşi pe care l-am auzit cu 6 ani în urmă, în primăvara anului 2006, când am făcut acest traseu, dar cu plecare din Anina. Rămânem pe coridor în picioare pentru a putea fotografia şi filma. Avem parte şi de compania unui om informat şi avizat în ceea ce priveşte calea ferată de pe acest traseu. Omul care a lucrat cândva pe această linie este angajat acum la Regiotrans. Se duce acasă la Ciudanoviţa. Aflăm că vagoanele sunt special făcute pentru această linie, având în vedere curbele destul de strânse. Viteza maximă a trenului până la prima staţie, Brădişoru de Jos este de 40 km pe oră. De acolo configuraţia terenului se schimbă şi viteza maximă a trenului este de doar 20 km pe oră. În dreapta se înalţă muntele, iar în stânga se cască prăpastia. Înainte de ajunge la următoarea staţie (Lişava), trecem pe lângă fosta mină de uraniu şi avem parte de o pauză în plină pădure. O oprire făcută la dorinţa oficialilor şi a fumătorilor. Un individ cu cravată îi avertizează pe cei urcaţi pe deal că sunt vipere. Într-adevăr, sunt vipere în Banat, dar se vede că acest individ trăieşte pe altă lume, total rupt de realitatea zilelor noastre. Pornim mai departe şi după un scurt tunel intrăm glorios în gara Ciudanoviţa, unde omul nostru coboară. Trenul este aşteptat de multă lume curioasă. La pornire acelaşi individ cu cravată umblă prin vagoane şi închide uşile spunându-ne că urmează o serie de tunele. Oamenii cu aparatele în mână le deschid din nou, în timp ce şefa de tren doar zâmbeşte şi spune să avem grijă. Trecem peste viaductul de la Jitin care este cel mai înalt de pe traseu (37 m) şi ne îndreptăm spre gara Gârlişte.  De fapt, localitatea Gârlişte se află la o distanţă considerabilă de gară, în vale, lângă şoseaua Reşiţa – Oraviţa. Imediat după gara Gârlişte urmează cel mai lung tunel de pe acest traseu (660 m). După o serie de tunele mai scurte şi viaducte şi după o călătorie de mai bine de 2 ore, intrăm cu şuierături prelungi în gara din Anina.

   Aici aşteaptă în gară o mulţime multicoloră: copii veseli, tineri energici, adulţi curioşi şi bătrâni nostalgici. Oamenii emoţionaţi se bucură parcă de revenirea rudelor din ţări îndepărtate care aduc cu ei bunăstarea vremurilor trecute. Unii oameni fac cu mâna, alţii fotografiază de zor. Pe peronul gării fanfara nemţească întâmpină venirea trenului cu sunete melodioase. Din tren însă coboară doar oficialităţile şi noi... călătorii nostalgici. Oficialii sunt primiţi cu pâine şi sare şi din nou încep cuvântările. Fotografii se înghesuie să-i fotografieze pe oficiali. Oare nu găsesc să fotografieze altceva mai bun şi mai frumos?! Dar la prima cuvântare se porneşte şi ploaia. Probabil că cerul nu suportă atâtea minciuni! Oficialii sunt sub acoperiş, în schimb majoritatea oamenilor stau în ploaie. Prin urmare, oamenii încep să se împrăştie care încotro. În acest fel ploaia a scurtat cuvântările şi oamenii s-au dus la tarabele cu mici şi la scena unde au început să evolueze dansatorii. Noi am mai rămas puţin pe peron pentru a asculta fanfara nemţească şi pe cea românească din Bănia. Reprizele de ploaie alternează cu razele de soare. Ne întărim forţele cu sandwich-urile aduse cu noi şi ne apropiem de grupul de motociclişti veniţi cu ocazia acestui eveniment. Motocicliştii, echipaţi în negru şi ferchezuiţi, în număr de vreo 30, se pregătesc de plecare. Alături de ei mai este şi un grup de vreo 8 motociclişti din Germania. Se disting de cei autohtoni prin motocicletele de teren, mai zvelte şi prin costumele lor colorate. Oaspeţii străini discută cu consulul Germaniei la Timişoara, venit şi el cu trenul de la Oraviţa la Anina. Ceilalţi oficiali au dispărut de mult din raza noastră vizuală. Asistăm la câteva dansuri germane executate de copii şi din când în când ne ascundem de ploaie pe peron. Aşteptăm ca trenul să ne ducă înapoi la Oraviţa.

   În fine, la ora 17 trenul porneşte cu noi înapoi spre Oraviţa. Dar... parcă nu mai suntem atâţia! Probabil că unii se întorc cu alte mijloace de transport sau pur şi simplu mai rămân la Anina. Bineînţeles că la întoarcere nu mai apare nici un oficial. Probabil li s-a părut prea dură călătoria pe băncile de lemn ale trenului şi n-ar putea să mai suporte încă una, mai ales după o masă copioasă! Trei biciclişti veniţi la aniversare îşi suie bicicletele în tren. Ne postăm pe coridor, lângă uşă, pe partea prăpastiei şi până la Oraviţa admirăm, fotografiem şi filmăm nestingheriţi. Cum coborâm din munţi, ploaia încetează treptat şi printre nori apar razele de soare. 

   La ora 19:15 ajungem la Oraviţa. De aici mergem acasă, la Reşiţa, având tot drumul impresia că ne legănăm şi auzim scârţâitul vagoanelor.

   Este de neînţeles cum alţii înaintea noastră au reuşit să construiască aşa ceva, cu mijloacele modeste avute la îndemână, iar noi, astăzi, cu toată tehnologia modernă, abia reuşim să întreţinem acest monument de arhitectură şi ne chinuim ani de zile să finalizăm o bucăţică de autostradă!


      www.wix.com/mcdv1504/photography

                                                                                 20 - 21 septembrie 2013  
                                                                                 Cosmina-Daniela-Vlasta M. 

 

Un comentariu:

  1. Salutare,
    As vrea sa preiau acest material pe blogul meu: https://banatulmontan.wordpress.com/
    Iti dai te rog acordul?

    RăspundețiȘtergere